Era un sat la care-i zicea Pâglişa. Şi, într-o pădure de lângă Pâglişa locuia Stăpâna Furtunilor. Ca niciodată, într-o seară de sâmbătă, Stăpâna Furtunilor se furişă în casa unui pâglişan pe care îl chema Borcău.
– Măi Borcău, nu te speria de mine, uite cine sunt şi cu ce rugăminte fierbinte am venit la tine. Fă-mi pustiul ăsta de bine şi ţine-mi până mâine seară Fluierul cu care chem să se dezlănţuie vântoasele, ploile, trăznetele şi tunetele. Mă duc la nunta verişoarei mele mai mici, Stăpâna Liniştii Lacurilor, şi mi-e să nu mă apuce pe-acolo pandaliile şi să-i spulber de la mese pe toţi nuntaşii.
Amabil, Borcău îi luă Fluierul şi îl vârî într-un sertar de la mobila de bucătărie.
De altfel, toate au fost bune şi frumoase peste noapte, dar în dimineaţa de duminică, Fluierul, simţindu-se scăpat de sub autoritatea Stăpânei Furtunilor, scoase, de probă, un tril timid. Apoi, ţine-te frate, chemând repede ropotele de ploaie, tunetele , fulgerele, le abătu asupra Pâglişei, mai să smulgă satul din loc!
Cel mai bun prieten al lui Borcău era Pintenosu şi avea casa vizavi de el. Şi unul şi altul, nişte oameni cumsecade, dar necăsătoriţi. După ce reuşi să înfăşoare Fluierul în câteva prosoape, furtuna încetă. Alb la faţă, Borcău trecu uliţa să i se plângă lui Pintenosu de toate cele întâmplate. Pintenosu îl mustră:
– Paie ai avut în cap, de te-ai încurcat cu o astfel de dihanie cum este Stăpâna Furtunilor?! Colo mai încolo, când grâului şi mălaiului le-o crăpa buza după un strop de apă, parcă văd cum, drept răzbunare că nu i-am ţinut Fluierul, vom sta mult şi bine cu ochii în sus după o ploaie salvatoare.
– Mare dreptate ai. Iartă-mă că m-am pripit.
Și-i umplu lui Borcău un pahărel cu ţuică.
Apoi tăiară firul în patru pe tema asta, ca două leliţe, până dădu întunericul şi Borcău plecă mulţumit la casa lui.
– Oare mie de ce nu-mi dă Dumnezeu astfel de întâlniri interesante?… -oftă Pintenosu înainte de-a se culca.
Făcându-se miezul nopţii, deodată, cum dormea tun, pe Pintenosu îl trezi o zguduitură zdravănă, ce făcu să-i zăngăne cele două ferestre ale căsuţei. Sări din pat direct afară pe prispă, curios să o vadă şi el pe Stăpâna Furtunilor întoarsă la Borcău după Fluier. Dar în larma asurzitoare a tuturor câinilor din sat, ce văzu venind către el, în bătaia lunii, din mica lui grădină de zarzavat? Un omuleţ, care, ajuns în faţa prispei, lăcrimă îndurerat de necazul ce-l avea.
– Nu-i Dracul atât de negru, îl îmbărbătă Pintenosu pe necunoscut. Pofteşte în casă, să vedem care-i problema dumitale…
Și, închizând uşa după de străinul îi trecu pragul, Pintenosu îşi zise înfiorat în sinea lui:
– Să mă bată Cel de Sus dacă omul ăsta n-are o coadă stufoasă, mai ceva ca una de vulpe!
Cum sticla şi păhărelele din care se cinstiseră cu Borcău rămăseseră pe masă, Pintenosu îşi făcu datoria de gazdă şi străinului, după două lămpăşele date pe gât, i se dezlegă ca prin farmec limba.
– Domnule Pintenosu, Cium Cium mă numesc, şi vin de pe o altă planetă. Savanţii noştri sunt foarte curioşi. Vor să se lămurească asupra unei dileme ce le frământă de multă vreme minţile. Oare, pretudindeni universul ăsta este construit din aceleaşi materiale? De aceea, eu am fost trimis să culeg în 50 de săculeţi probe de sol de pe toate continentele dumneavoastră. Şi tocmai când am intrat cu farfuria zburătoare în atmosfera terestră, mi s-a rupt furtunul de la frână. Am căzut în grădina dumitale de zarzavaturi, ca un bolovan. Aici, în neagra străinătate mi-or rămâne oasele!
– Să nu te-aud jeluindu-te! îl mustră Pintenosu. Bărbat eşti dumneata, ori ce?! Am un prieten, Borcău, meşter clasa întâi. Dacă nu ţi-o repara el furtunul acela, uite, aici pun gâtul jos. Cât despre probe, doar n-ai mâncat ceapa ciorii să umbli de nebun pe toate continentele noastre. Îţi garantez eu, care pe planeta asta m-am născut, oriunde te duci, dai peste aceleaşi soluri. Dacă ar fi vorba de animale, atuncea da, m-aş mai gândi. Pe un continent sunt lei, elefanţi şi struţi, iar pe altul, lupi, căprioare şi iepuri. Dar pământul este sfânt, unul pentru toţi, om ori lighioană!
– Eu te cred pe cuvânt, însă de la mine se aşteaptă probe materiale, palpabile!
– … Ştii ce-om face atuncea? Stă vizavi de mine o văduvă de aur, doamna Tuţa. Dânsa are un cărucior pe două roţi, mai mare dragul să tragi la el. Mîine, după ce ţi-o repara Borcău furtunul, ca într-o plimbare ne-om învârti cu căruciorul pe dealurile din jurul satului. De-aci luăm un pumn de ţărână şi scriem pe săculeţ, probă din Patagonia, de pe cealaltă culme, altă monstră, mai lutoasă şi-i zicem : Made în China. Îmi înţelegi planul?
– Ba bine că nu! Niciodată nu voi reuţi să mă revanşez!
– Ce revanşă?! Dacă noi, oamenii necăjiţi, nu ne ajutăm unul pe altul, atunci cine?!… Hai noroc, şi la culcare, se surpă noaptea pe noi!
Făcându-se dimineaţă, Pintenosu trecu uliţa la Borcău. Mândru nevoie mare, i-se lăudă prietenului cu ce musafir de zece ori mai preţios decât Stăpâna Furtunilor se pricopsise şi el. Apoi îl duse pe Borcău în grădina de zarzavat, la farfuria căzută. Lângă farfurie, îi aştepta Cium Cium, într-un halat de lucru de-al lui Pintenosu, lung până în călcâie.
N-apucă Borcău să-şi arunce bine ochii pe furtunul spart, că se auzi de dincolo de drum, din casa lui, ţiuitul Fuierului.
– Bată-ta să te bată Fluiere, iar te pregăteşti să ne burzuleşti satul?! şi fugi la el, să-l învelească în prosoape.
– Ce l-a apucat pe domnul Borcău?! se cruci Cium Cium.
– Vai de capul lui, şi Pintenosu îi povesti extraterestrului cum ajunse Borcău să se încurce cu Fluierul Stăpânei Furtunilor.
– Nu te supăra, domnule Pintenosu, dacă-ţi zic, dar voi credeţi în toate aceste superstiţii, din cauza nivelului vostru ştinţific redus. Ce fluier?! Ce săpână a furtunilor?! Basme!
– Păcat că n-ai căzut ieri în Pâglişa. Era să ne măture furtuna!
Nu peste mult, Borcău se întoarse liniştit la farfurie. Cercetă furtunul spart, palpându-l cu degete de cunoscător. Îl demontă şi îi şopti lui Pintenosu:
– Cium Cium ăsta, nu-i extraterestru cum se laudă el. Este Dracul în persoană! Imediat ce am dat mâna cu el să facem cunoştinţă, s-a trezit Fluierul!
– Treaba ta ce crezi, dacă eşti înapoiat, dar repară-i furtunul.
Apoi, Pintenosu, luându-l pe Cium Cium cu el, trecu drumul să i-l prezinte doamnei Tuţa. După ce o lămuri pentru ce le trebuie căruciorul, doamna Tuţa bătu din palme şi exclamă:
– O să vă pregătesc la întoarcerea de pe dealuri, o cină împărătească. Vreau să vadă musafirul Pământului, nu te supăra domnule Cium Cium dacă te numesc aşa, ce oameni primitori suntem!
– Vai de mine doamnă Tuţa, vă rog nu vă deranjaţi!
– Ba din contra, încă mă bucur să fac ceva deosebit, murim de plictiseală pe planeta asta!
Pe vremea când soarele asfinţea, trăgând din greu după ei căruciorul plin de săculeţi ce purtau etichete cu denumiri geografice din toate colţurile lumii, cei doi prieteni se întoarseră mulţumiţi la doamna Tuţa. Aceasta îi aştepta cu friptura ţinută sub capac, numai să le-o servească. Acolo, la ea acasă, aşezat deja la masă, se găsea şi Borcău. Auzind că Borcău îi reparase furtunul, de fericire, Cium Cium îl îmbrăţişă şi îi mărturisi:
– Prost am fost. Acuma sunt ferm convins că există Fluierul şi Stăpâna Furtunilor!
– Şi eu, îi replică emoţionat Borcău, nu mai am nici un dubiu că eşti un extraterestru în carne şi oase!
Pe când mâncau mai bine, apăru Stăpâna Furtunilor, împovărată de vină, că, luată de val, uitase de ea şi mai zăbovi la cheful de după nuntă încă o zi.
– Nu v-a făcut ceva necaz Fuierul?
– Nu, Stăpână a Furtunilor!
– Ba da, interveni Cium Cium, de ce măi oameni buni nu aveţi curajul să-i spuneţi adevărul. Cât pe ce o furtuna să vă şteargă satul!
– Nu te băga domnule Cium Cium, îl mustră Pintenosu, dacă se supără Stăpâna Furtunilor, şi colo la vară , când ne-o fi lumea mai dragă, ne mor bucatele de sete?!
– Dragii mei, vă jur, drept mulţumire pentru gestul lui Borcău, vor veni la timp toate ploile Pâglişii.
După ce Stăpâna Furtunilor plecă, Cium Cium simţi nevoia să se dea şi el mare:
– Aşa-i că peste câteva dealuri de-aci se găseşte crescătoria de porci din Bonţida?
– Jos pălăria pentru tehnica voastră înaintată, dacă şi lucrul acesta l-ai aflat.
– Deasupra crescătoriei mi s-a rupt furtunul. Vreau să fac şi eu un cadou tuturor cetăţenilor satului Pâglişa. Voi stârni deasupra crescătoriei de porci din Bonţida un adevărat taifun, fiţi pe fază! Adio, adio, nu vă voi uita!
Apoi, copleşit de emoţia despărţirii, Cium Cium se grăbi să iasă din casa doamnei Tuţa şi să fugă la farfuria lui.
A doua zi, Borcău se trezi ca niciodată abia când soarele stătea săltat de câteva palme pe cer, pentru că numai pe la doi noaptea plecară cu Pintenosu de la masa doamnei Tuţa.
Ieşi pe prispă şi ce văzu?! Cum pe uliţă, unii dintre consătenii lui îi treceau pe dinainte, purtând ocrotitori în braţe, câte doi, trei purcelaşi de lapte. Alţi pâglişeni, dimpotrivă, veneau solemni în urma unor scroafe şi vieri ce de-abia păşeau, de grei ce erau.
– Ce se întâmplă oameni buni?!
– Azi noapte, o furtună grozavă de vară a spart crescătoria de porci din Bonţida, şi unde nu te aştepţi, dai peste câte un porc, cum au fost împrăştiaţi peste totate dealurile din judeţ! Măi Borcău, nici acuma nu-i târziu, ieşi repede din sat şi apuc-o încotro te duc picioarele, că mai zburdă destui neprinşi!
– Bată-te să te bată Cium Cium! murmură Borcău. Oare să mă duc şi eu după un porc? Să nu mă duc?! şi cum se frământa el aşa, numai ce îl vede pe Pintenosu că iese val vârtej din casă. Un Pintenosu cu ochii holbaţi, care ţinea în mână o coală de hărtie.
– Mă Borcăuuu! răcni Pintenosu. M-a nenorocit Cium Cium!
– ?!
– Mi-a dus-o pe doamna Tuţa cu el. Uite aici scrisoarea lăsată de Cium Cium pe pragul uşii.
„ Dragi prieteni, ajungând în spaţiu, m-a apucat un dor nemărginit după doamna Tuţa. M-am întors la dânsa şi am cerut-o în căsătorie. Tare aş vrea să vă împărtăşesc bucuria mea, dar dânsa mi-a atras atenţia că nu se cade să vă trezesc la ora asta înaintată, după chelul ce l-am tras împreună. Să auzim numai de bine!”
– Măi Pintenosule, îi zise Borcău cu multă blîndeţe, dacă nu ţi-aş fi spus de-o mie de ori: „ – Ce tot zăboveşti să o ceri în căsătorie?” … Atâta ştiai să-mi răspunzi: „- Nu-ţi băga nasul unde îţi fierbe oala!”… Ei, vezi, acuma, aşteptarea s-a răzbunat. Ţi-a suflat-o Cium Cium!
Pintenosu căzu pe gânduri şi-i mărturisi prăpăstios:
– Bine ai zis tu atuncea ce ai zis, că ţi-am ascuns cu grijă lucrul ăsta, ştiind ce bănuitor eşti. Cium Cium avea o coadă stufoasă ca de vulpe, şi acuma îmi sare în ochii minţii… pe lângă coadă, ce pantofi butucănoşi avea… ca pentru copite!!!… Of, of, doamnă Tuţa, pe mîna cui te-ai dat!…
Ovidiupecican's Blog 