Proză: Codrina BRAN: Dodi (3)

            Augustin era o personalitate recunoscută în micul orăşel de provincie care lui Dodi nu i se părea nici mare, nici mic, era locul lui dintotdeauna. Tatăl era centrul de autoritate şi acasă, directivele lui nu le comenta nimeni, nimeni nu le punea la îndoială. Mama, în schimb, era complementarul lui, executorul treburilor casnice, amortizorul asperităţilor, umanizarea, îndulcirea şi înveselirea relaţiilor din familie devenite complicate acum, la vremea adolescenţei celor doi fraţi. Adina era în plină criză de identitate, capricioasă, dificilă, încercându-şi limitele şi, bineînţeles, încercând şi limitele celor din jur, cărora le cam întindea nervii. Fiind preferata lui tata, acesta nu intervenea cu autoritatea lui obişnuită, lăsându-i un perimetru mai mare de mişcare, pe de o parte, iar pe de alta, considerând că este mai mult de competenţa mamei să descurce acele iţe complicate ale trecerii unei fetiţe la stadiul de adolescentă. Îndura cu răbdare uşile trântite, ţipetele necontrolate. Trebuie recunoscut că aceste manifestări în prezenţa tatălui erau mai suportabile, autoritatea lui punând totuşi ceva cuviinţă în ieşirile ei de mâţă istericoasă. Mama era aceea care comunica cu fiecare, rezolva problemele fiecăruia, ascultându-l cu atenţie. Era ceea ce astăzi s-ar numi un bun negociator. Nu degeaba în venele ei curgea sânge armenesc. Minionă, cochetă, cu un păr negru şi bogat, pieptănat după moda momentului în coc Connie Francis, era tandră şi cu umor. În sistemul autoritar impus de capul familiei ea venea cu o a doua opinie numai acolo, în dormitorul conjugal. Tot ea venise cu pianul, chilimurile şi porţelanurile. Tot ale ei erau mobila de sufragerie cu masa ovală pe picioare cu labe de leu, cu cele şase scaune surori pe aceleaşi fel de picioare, şi pianul. La pian încercase Adina să clămpănească în copilărie sub îndrumarea unei profesoare, dar abandonase, din lipsă de ureche muzicală. Toate acestea constituiau zestrea primită de la Dumbrăveni. Acolo era şef de gară bunicul şi a rămas până la pensionare. Din casa bătrânească venise Olivia cu zestrea şi cu firea ei împăciuitoare şi se aşezase la noua ei casă. Cei doi poli ai familiei îşi trăiau rolurile cu credinţă şi iubire, astfel copiii creşteau într-un mediu armonios. Sigur, timpul îşi face treaba lui, dizolvând treptat orice construcţie omenească și nu numai, dar oamenii sunt datori să reconstruiască lumea, fiecare când îi vine rândul, precum sămânţa scuturată an de an îşi urmează rostul ei. Îşi trăieşte prezentul având înscrisă în interiorul ei, fiecare, întregul program. Fiecare bob ştie ce are de făcut. Dacă omul a uitat programul sau se răzvrăteşte, o va plăti. El şi toţi din jurul lui.

            Bătrânii aveau şi un fiu, inginer la Cacica, dar văzut rar pe acasă. Rămăsese ram uscat, fără familie şi fără urmaşi. El era exemplul negativ de cum nu trebuie făcut în viaţă.

            Pe unchii din partea tatălui, copiii îi văzuseră o singură dată. Augustin nu se mândrea cu ei, ba chiar dimpotrivă. Nişte maramureşeni duri şi îndrăgostiţi de sticla de palincă. El singur făcuse şcoală, ceilalţi rămăseseră în humusul lor, humus care dăduse tot ce putea da, hrănind unicul vlăstar care depăşise aşteptările părinţilor. Băiatul urâţel şi îndesat, aşa, ca toţi bărbaţii familiei, dăduse semne că i-ar plăcea cartea. Straiţe burduşite cu de-ale gurii luară calea oraşului şi arar câţiva bănuţi. Îndesatul medicinist ştia care îi era condiţia: trebuia să fie foarte bun şi să câştige mereu bursa. Dacă şi-ar fi permis o mică relaxare din tensiunea studiului se putea întoarce definitiv acasă la firez şi la secure şi, evident, să abandoneze orice vis de evadare din lumea aceea de care voia cu orice preţ să scape. Strângea din dinţi: nici filme, nici fete. Pentru că fetele doreau cel puţin să fie duse la cofetărie, să primească cadouri şi pe care, Doamne fereşte, ar fi trebuit la nevoie să le ia în căsătorie. În lumea aceea, în care el venea de cel mai de jos, trebuia să fie atent cu toate cele. Cu hainele, să nu se rupă, cu mâncarea, să nu se termine înainte de vreme, cu propria-i sămânţă, să nu cadă unde nu trebuie. Nu-şi putea permite să-şi piardă capul într-o dragoste ca în filme sau ca în cărţile pe care le citeau fetele, visându-se eroinele acelor poveşti. El nu-şi pierdea vremea citind cărţi inutile. Nu avea timp pentru lucruri de prisos. Stătea în bibliotecă, se înmormânta în bibliotecă, pentru că nu avea bani să-şi cumpere propriile cărţi, cum ar fi fost nevoie. Le copia pe caiete ieftine, copia şi desenele pe care le colora apoi cu creioane şcolăreşti.

            Aspectul său de ţărănoi cu pantaloni groşi de dimie şi cu ghete butucănoase nu îl făceau un bărbat râvnit. Erau alţii, înalţi, frumoşi, pomădaţi, cu ceva lichidităţi prin buzunarele hainelor de stofă bună. Viaţa lor era mai interesantă, mai colorată. Aşa cum se zice astăzi, aceştia îşi trăiau viaţa în seri de dans, în nopţi de chef sau de amor cu tinere frumoase cu păr ondulat, rochii la modă şi desuuri de mătase. El trebuia să-şi amâne totul, toate dorinţele, trezindu-l la realitate asprimea veşmintelor, chipul butucănos, stângăcia purtărilor, lipsa banilor şi ameninţarea permanentă cu recăderea în lumea celor de acasă, săracă şi abrutizată. Această potecă strâmtă şi plină de pietroaie era singurul său drum. Şi nu era scurt. Drumul unui medicinist e foarte lung; când îţi spui că poţi lăsa frâiele mai slobode, atunci vine spre tine un nou hop, un nou examen pe care, dacă îl ratai, te puteai reîntoarce la… origini. Ori – ori. Cine ar fi putut găsi o cale de mijloc? Poate mai erau şi alţii ca el, dar nu avea timp şi nici curiozitatea să vadă. Nu-i trebuia nicio consolare. Timpul şi resursele erau necruţătoare şi, la urma urmelor, nici nu cunoştea o altfel de viaţă şi nici nu era curios să o afle din cărţi.

Încet – încet  viaţa lui se îmblânzise după ce ajunsese medic specialist în orăşelul de provincie. Nu râvnise mai sus şi bine făcuse. Curând ocupa un loc onorabil în ierarhia locului. Casa, soţia, copiii îl transformară pe fostul student strâmtorat şi bântuit de teama ratării în omul aşezat, cu o situaţie bună, de astăzi. Wartburgul  albastru venise să încununeze acest traseu onest şi tenace.       

(va urma)