Mare figură Ioji!… Două generaţii de vânători au tras în mistreţul ăsta, fără să-l doboare. Ca un făcut, Ioji avea ghinionul de-a participa la fiecare vânătoare din pădurile Almaşului.
Nu ştiu dacă se poate aşa ceva, învăţase tot tacâmul. Cum vin dintr-o parte hăitaşii chiuind şi bătând în lemne, cum stau vânătorii să le pice sălbăticiunile în bătaia puştii, ce mai, ajunsese atât de experimentat că se ascundea pe după trunchiurile stejarilor seculari şi-i pândea pe oameni şi se distra pe seama lor!
Veni o vară, asta era patima lui, ca fumatul, Ioji înnebunea când se vedea într-un lan de cucuruz. Dădea iama prin el, ca un buldozer.
Cu mic cu mare, satul Postăvari îi ieşi lui Bibi înainte, rugându-l ca pe Dumnezeu să face ceva şi să-i scape de mistreţ. Primarul, consilierii, cetăţenii de vază, îl duseră pe sus până la barul din centrul satului, unde se putea servi un coniac, o votkă bună, aveau chiar şi Makarenko!
S-a încins un chef în toată regula, după mărturisirile şi jurămintele tuturor celor de faţă, un chef cum nu mai fusese prin părţile ălea. Bibi le-a promis că îi scapă de mistreţ, cu o condiţie: el îşi plăteşte partea lui de consumaţie. Au sărit cu toţii ca arşi, mai bine nu-l împuşti decât să înghiţim jignirea asta!
Degeaba le-a explicat că lui nu-i place să profite de nimeni aflat la ananghie, ei nu şi nu. Oricum, era hotărât, chiar dacă-l supărau cu plata, să-l lichideze, nu laşi un sat întreg, o comunitate, datorită mândriei personale, să ajungă în pragul foametei! Pentru că, nu era de glumă cu Ioji, o singură zi îi trebuia, numai una, şi culca toate lanurile de cucuruz ale Postăvarului la pământ, absolut toate.
A doua zi, Bibi se trezi pe la cinci şi jumătate, înainte de răsăritul soarelui. O luă, cu puşca în spate, pe nemâncate, către o zonă în care se găseau comasate majoritatea lanurilor de cucuruz ale satului. Vânătorul, pe nemâncate, are senzaţia că este mai uşor, nu-l atrage chiar aşa de tare gravitaţia.
Bibi se pune la pândă în cucuruz, cu faţa la pădure. Mistreţii au tabieturile lor. Dorm în pădure şi ies la masă numai după răsăritul deplin.
Stă ascuns cu puşca la îndemână. Aşteaptă. Surpriza surprizelor, Ioji îl ia pe din spate. Norocul lui, că îl aude! De nervi, de astm, Ioji venea către el, ca o locomotivă cu aburi, pufăind greu, aproape să se înece. Gândiţi-vă ce exemplar, dacă venea prin tulpinile de cucuruz, groase cât mâna, ca printr-o iarbă moale, subţire, ce nu opune rezistenţă!
Bibi se răsuci fulgerător, ca în filmele cu pistolari. Trase cele două focuri în direcţia din care se auzea tancul huruind şi pe-aci ţi-e drumul, aruncă puşca să nu-l încurce la fugă. Esenţial, ca vânător, este să nu umbli cu jumătăţi de măsură. Stai la pândă, apoi eşti o stană neclintită de piatră. Fugi, apoi nu te joci, zbârnâi, tras ca din arc!
Ioji, după el. Fuge Bibi, peste un kilometru. Nu mai poate, are un clopot în loc de inimă.
Îl asurzea. Se întinde pe spate, chiar la marginea pădurii, cu gura căscată, să iasă din el ţiuitul clopotului.
– Până aici mi-a fost, îşi spuse senin, pentru că toată viaţa lui a fost curată şi cinstită.
Un mic regret, desigur, avea. De ce s-a băgat în treaba asta? Te-ai băgat, salut popor, fii dintr-o bucată. Îl aude şi pe Ioji. Mistreţul persevera să-l urmărească. Cum ar fi într-o regiune pe care numai Bibi o ştie ca în palmă şi fără el, mistreţul s-ar rătăci. Venea Ioji, cu un muget continuu, ca sirena răguşită a unui vapor pe ceaţă. Cum sta culcat pe spate, Bibi îşi ridică capul, să-l vadă. Câtă epuizare! Dar câtă voinţă!? Ioji venea cu picioarele din faţă îndoite, în genunchi!
Mândria îl salvă pe Bibi. Doar nu o să le dea satisfacţie sătenilor din Postăvari, să-l găsească aici, la marginea pădurii, presat ca o foaie de tablă, cum ar fi trecut peste el un concasor! Cu un ultim efort, Bibi se ridică în picioare, ajunge lângă un fag şi se caţără în el. Când veni târâş şi Ioji lângă fag, se culcă la rădăcina lui, cu spume la gură.
Toată ziua a stat Bibi în copac. Se făcu un asfinţit cu nenumărate pânze de mătase, roşiatice, transparente, întinse în toate direcţiile, prin pădurea spaţioasă, peste lanurile de cucuruz. Mare lucru, singurătatea. Stătea cocoţat în vârful fagului şi toate pe câte le vedea până departe în zare veneau peste el şi îl împingeau să se adăpostească într-o amintire, din care, cum se mişca să iasă, era lovit peste bot să se retragă înapoi. Ce amintire găsise la îndemână Bibi? Se vedea pe strada Eroilor, la ceasul de seară, când strada era plină de plimbăreţi…
Când soarele asfinţi cu totul, îşi concentră atenţia asupra lui Ioji. Nu mişca. Dacă murise? Îl strigă: Ioji!!! Ioji!!! Nu mişca. Coborî prudent. Când ajunse cu piciorul întins, până la el, îl apăsă pe spinare cu talpa. Nu mişca. Sări din fag, lângă mistreţ. Asta aşteptase Ioji! Mistreţul se ridică hotărât, pe picioare. Cât un taur negru, crescut special pentru luptă. Uriaş. Încrâncenat. Bibi era terminat. Dar cum zice poezia, că nu-i totuna leu să mori ori cîine-nlănţuit, Bibi strigă indignat, privindu-l în ochii mici de atâta perfidie:
– Porcule, nu ţi-e ruşine, cobor să văd în ce stare eşti, îngrijorat că ai murit, şi tu vii cu şmecherii, mama mă-sii de viaţă!
Și… îi întoarce spatele! În timp ce Bibi, calmul calmilor, era ocupat să-şi aprindă o ţigară, Ioji trece pe lângă el, într-un trap mărunt, paşnic, prefăcându-se că nu-l vede.
După ce trase cu sete un fum, strigă după mistreţ:
– Să nu mai te prind pe-aici, este ultima dată când te iert!
Auzind ce-i zise, Ioji se opri, se gândi un pic şi Bibi îşi făcu o cruce mare, pentru că mistreţul se întoarse cu râtul spre el şi dădu scurt din capul lui fără gât, că da, a înţeles, n-o să-i mai deranjeze pe postăvăreni!
Apoi Bibi zbură, coborî pe pământ numai când ajunse în barul din centru. Erau în bar primarul, domnul Nelu care avea două tractoare, consilieri, cetăţeni de vază. Le zise că-l împuşcase drept în mijlocul frunţii, dar toţi cetăţenii din Postăvari să stea liniştiţi pe la casele lor, n-au ce se duce în pădure să vadă fiara răpusă, pentru că, imediat cum îşi terminase misiunea, trecuse pe acolo un camion şi, noroc de la Cel de Sus, camionul era urmat de o macara. Una-două săltară monstrul în camion, şi Bibi îl plăti pe şofer împărăteşte, să-l ducă la RomSalbExpo.
Se lăsă în bar o tăcere apăsătoare.
– Păi aşa ne-a fost înţelegerea, domnule Bibi? E proprietatea dumitale, să-l trimiţi la RomSalbExpo? Aveam planuri mari cu el, să-l împăiem, că este faimos, o emblemă a satului…
Și de-aci se porni o ceartă aprigă între vânător şi sătenii din bar. Nici măcar un pahar cu apă nu au vrut să-i dea.
O luă către Cluj, pe jos, bucuros că scăpase fără bătaie. Până în ziua de astăzi, Bibi regretă că atunci, venind pe jos către Cluj, este drept, sub o lună scânteietoare, în răcoarea plăcută a nopţii, nu se întâlnise cu Ioji, că i-ar fi zis:
– Rade tot, rade tot ce ţine de Postăvari!
Ovidiupecican's Blog 