ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/26/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-iv-heidegger-si-nazismul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

18 comentariiLasă un comentariu

  1. Bună ziua tuturor,
    Tocmai am văzut că, în ultimele zile, altcineva a început să comenteze folosindu-se de numele meu, semnându-se „A.Crunt.” sau „A. Cruntulescu”… În fine, treaba lui. (Poate îşi găseşte, totuşi, un alt nume.) Acesta este numai cel de-al treilea mesaj al meu (primul a fost chiar la prima postare).
    Revin cu un mesaj pentru că sunt într-adevăr uimit. Şi am rugămintea ca, dacă veţi dori să-mi răspundeţi, să-mi daţi un răspuns fără ironii şi atacuri, domnule Pecican, căci tonul meu este, vă asigur, absolut neutru.
    În primul rând, nu înţeleg cum de puteţi cere ca pe o traducere din Heidegger să se precizeze că traducătorul şi editura se dezic de „nazismul lui Heidegger”. Filosofia lui Heidegger în genere şi, fără îndoială, cărţile traduse în limba română nu au nimic nazist. Dacă le veţi citi, vă veţi convinge. În orice caz, Heidegger nu a produs nimic de felul articolelor pro-legionare scrise de intelectualii români. Situaţia e, deci, complet diferită. Aceasta nu înseamnă că Heidegger nu a greşit enorm susţinând nazismul (chiar dacă pentru scurt timp, ca rector al universităţii din Freiburg).
    Apoi, nu înţeleg cum de puteţi afirma că „Filosofia Dasein-ului [cu „D” mare] este […] încărcată de proiecţii pline de speranţă asupra naţional-socialismului” pe baza unei scrisori în care Heidegger spune că, în 1933, spera că nazismul va scăpa „Dasein-ul occidental de pericolele comunismului”? Un cunoscător al lucrărilor şi al scrisorilor lui Heidegger ştie care este diferenţa dintre ele şi, în speţă, diferenţa dintre ce înseamnă „Dasein” în lucrările filosofice ale lui Heidegger şi ce înseamnă „Dasein” în mod obişnuit, în limba germană: „existenţă”.
    În rest, Heidegger este – fie vă unora le place, fie că nu – unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. E de talia lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. Gândirea lui merită studiată pentru ea însăşi. Este incorect să afirmaţi că interesul pentru Heidegger se sprijină – nici mai mult, nici mai puţin – pe simpatiile legionare ale unui editor. — În ceea ce priveşte insinuarea că Liiceanu ar avea simpatii legionare, ar fi fost suficient să vă aduceţi aminte de un text precum „Sebastian, mon frère” (din „Declaraţie de iubire”) şi n-aţi mai fi putut insinua aşa ceva.
    Ca fost student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, pot să vă spun că subestimaţi cu mult activitatea pedagogică depusă ani de zile de dl. Liiceanu şi, mai nou, de dl. Mincă. În peisajul acelei facultăţi, cursurile despre Heidegger şi fenomenologie sunt printre puţinele de nivel european. Asta e, dacă în facultatea aceasta ar fi fost câteva cursuri excepţionale pe Kant sau pe Hegel (despre Kant există un singur curs – bun, ce-i drept, dar abia la doctorat; iar despre Hegel nu există nici unul), atunci probabil că am fi avut un „grup” de cercetare pe Kant sau pe Hegel. Dar nu se studiază cum trebuie (adică nu prin cursuri dedicate, de două semestre) nici Platon, nici Aristotel şi nici Kant; şi nu se studiază deloc nici Hegel, nici Marx, nici Habermas, nici…, nici…, nici… (Marx ar fi necesar de studiat într-o ţară cu trecutul nostru totalitar.) Sigur, Hegel mai e pomenit pe la un curs sau altul. Ce vreau să spun este că nu există cursuri dedicate (există destule cursuri bune, dar nu dedicate). În universităţile prestigioase, filosofia se predă într-o bună măsură prin lucrul pe text, prin cursuri dedicate unor autori sau, mai precis, unor cărţi importante (de pildă, „Critica raţiunii pure”); şi se poate argumenta că acesta este modul de a învăţa filosofie, nu prin cursuri introductive de tip enciclopedie… (există enciclopedii pentru aşa ceva, nu avem de nevoie de facultăţi; de facultăţi şi de profesori avem, în schimb, nevoie pentru a parcurge textele dificile). De ce oare la Facultatea de Filosofie din Bucureşti cursul de 2 semestre ţinut de dl. Liiceanu şi dl. Mincă pe „Fiinţă şi timp” este printre cele câteva, prea puţine, care se ţin pe o carte, pe un autor? Păi fie din lipsa unor specialişti pe asemenea alţi autori, fie – dacă există specialişti (aşa cum există pe Kant, de pildă, sau pe Wittgenstein) – din lipsa unui proiect pedagogic, a unei ambiţii de a face şcoală. Cursul acesta din anul III pe „Fiinţă şi timp” şi, mai nou, cursurile de la masterat despre alte scrieri heideggeriene atrag înspre Heidegger unul sau chiar 2, 3, 4 studenţi pe an nu datorită nu ştiu căror simpatii de dreapta, ci pentru că sunt cursuri foarte bine făcute şi pentru că Heidegger este într-adevăr un filosof imens, care merită studiat (adică citit, înţeles, criticat etc.).
    În rest, vă rog să vă informaţi mai atent despre membrii Societăţii Române de Fenomenologie (acolo unde plasaţi gruparea numită, în derâdere, „HAH”); veţi descoperi preocupări eterogene, în care autori precum Husserl sau Lévinas sunt la fel de cercetaţi precum Heidegger.
    La final, vă propun un exerciţiu (pe care sper să nu-l ironizaţi): să ascultaţi dumneavoastră înşivă semnalul pe care aţi vrut să-l daţi citându-l pe Schopenhauer şi să renunţaţi la atacurile la persoană. Ultimele dumneavoastră postări au fost pline de jigniri la adresa membrilor „HAH” (începând cu numele acesta, care trimite imediat la o luare în râs; puteaţi găsi multe alte prescurtări), incluzând-o pe aceea că ar fi „lachei”, „slugi” ale „maestrului”. Unde este aici argumentul? De ce este înlocuit de injurii despre oameni pe care nu îi cunoaşteţi? De ce aţi discreditat unele comentarii insinuând că ar veni din partea „grupului HAH” (care, din punctul meu de vedere, nici măcar nu este un grup…) şi că, prin urmare, ar fi complet neobiective, tributare unui aşa-zis servilism către „maestru”? Şi acesta este un atac la persoană (şi nu la argument) şi este chiar unul dintre tipurile cele mai întâlnite: discreditarea poziţiei cuiva prin acuzarea apartenenţei persoanei respective la vreun grup social, rasial sau etnic, în loc de a argumenta lipsa de temei raţional a poziţiei sale.

    Cu bine,
    A. Crunt

    PS: Nu vă mai grăbiţi să afirmaţi că cei care vă scriu (cu pseudonim sau nu) sunt membrii „grupului HAH”; eu, de pildă, nu sunt.

  2. Domnule Crunt,

    De acord să lăsăm de o parte ironiile (pentru o clipă sau mai mult? Depinde de mersul înainte al discuției, dacă „se leagă).
    Întâi, surpriza legată de uzurparea identitară este și a mea. Dacă e adevărat că ați fost „uzurpat” în folosirea acestui nume care, spuneți, vă aparține, mă declar stupefiat. Sunt destule alte pseudonime care puteau fi adoptate. Precizarea dvs. vine însă ca punere la punct a abuzivului anonim sau doar pentru a vă desolidariza de conținuturile și stilul mesajelor lui Crunt jr. (alias Cruntulescu)? În fine, faceți cum credeți, dar aveți deplină îndreptățire la apărarea propriei onomastici, dacă ea e a dvs.

    Obiecția la așteptarea mea referitoare la specificarea neadeziunii la opțiunile politice heideggeriene vă miră. N-am ce face. Pot adăuga doar că asemenea specificări nu le-am inventat eu și nu sunt de considerat doar în comparație cu publicistica legionară a unor gânditori români. Modelul este occidental și este consecința unor situații juridice și morale. Când un autor zice „Toate personajele din volumul următor sunt fictive și orice asemănare cu realități cunoscute este pur întâmplătoare” nu o face, cum cred cititorii romanelor de spionaj, pentru a sugera contrariul (că, adică, ar fi cărți cu cheie, dincolo de împrejurările cărora se pot descoperi figuri și fapte din viața reală). Este vorba despre o măsură juridică prin care se evită revendicările vizând proprietatea intelectuală și complicațiile de copiere după natură. Poate știți că și la noi, Rebreanu a primit somații să-și împartă drepturile de autor pentru romanul ION de la un ins din satul natal care se socotea prototipul personajului principal al capodoperei rebreniene.

    Veți socoti, poate, că nu e același lucru când vorbim despre Heidegger și nazism. Într-adevăr, dintr-un punct de vedere nu e; pentru că e chiar mai grav. Când mizele sunt importante și situațiile – de care ne despart doar câteva decenii – destul de încâlcite, precauțiile, într-o țară care a părăsit de 20 de ani totalitarismele (cel roșu venea după altele, inaugurate de dictatori bruni, fie ei și de operetă, precum regele Carol al II-lea), nu sunt niciodată destule. Ne feresc de acuze poate nedrepte, de complicații etice și juridice, de destule rele (nu în ultimul rând, de anumite ne-înțelegeri).

    Cărțile traduse în română din Heidegger nu au nimic nazist, în ele însele, ziceți. Să fi fost propensiunea lui Heidegger către „zările” despre care vorbea Viereck, numai o haină de loisir, pe care o dezbrăca atunci când stătea la catedră sau la biroul unde scria? Nu este puțin naiv să credem asta? Vor fi fiind textele respective inocente, dar autorul lor – nu. De aceea, precizări precum cele sugerate nu ar fi (fost) superflue.

    Spuneți că „Filosofia lui Heidegger în genere şi, fără îndoială, cărţile traduse în limba română nu au nimic nazist”. Părerea mea este că sunteți prea tranșant în afirmația dvs. și că vă pripiți. Pun asta pe seama tinereții dvs. – nu sunt condescendent, văd în ea doar o acumulare mai mică de experiență – și pe seama entuziasmului pe care, s-ar zice, l-au stârnit asupra-vă cursurile și seminariile menționate. Dacă însă vă pregătiți să deveniți filosof sau socotiți că ați fi și devenit deja, atunci cel mai mic lucru care s-ar putea face ar fi să adăugați entuziasmului o mică-mică undă de scepticism. Dar dacă… totuși, lucrurile nu sunt chiar așa cum le percep eu (deci dvs.)?

    Nu contest darurile didactice ale dlui Liiceanu și ale dlui Mincă în vreun fel. Nu am avut prilejul să mă conving de ele, dar nici nu văd vreun motiv ca să nu vă cred că spuneți, și acum, ceva de care sunteți convins. Cu atât mai mult regret că pasiunea domniilor lor se cheltuiește în formarea de experți heideggerieni (pentru motivul pe care l-am tot dezvoltat și nu îl mai repet; oricum voi reveni la el în următoarele postări).

    De ce cred că editorul este inspiratorul și, totodată, liderul grupului (numiți acest grup echipă sau oricum altcumva, nu mă deranjează; am explicat în altă parte de ce vorbeam despre Grupul HAH, și nu era acolo o hăhăială pamfletară, cum sugerați, ci doar inițialele ce delimitau un perimetru de acțiune intelectuală, privat și public)? Pentru că ambii sunt aceeași persoană; care este, în plus, și magistrul devenit maestru de gândire, maître a penser. Cele trei roluri complementare jucate de dl. Liiceanu îndreptățesc interpretarea lor convergentă, mai cu seamă că faptele care să pledeze în acest sens nu lipsesc.

    Mai spuneți: „Un cunoscător al lucrărilor şi al scrisorilor lui Heidegger ştie care este diferenţa dintre ele şi, în speţă, diferenţa dintre ce înseamnă „Dasein” în lucrările filosofice ale lui Heidegger şi ce înseamnă „Dasein” în mod obişnuit, în limba germană: „existenţă”.” Ei bine, sunt deja destule contribuții disponibile în bibloteci și pe net cu privire la Heidegger și Dasein pentru a orienta pe oricine în chestiunea dată. Vă înșelați dacă presupuneți că, pe de o parte, un curs universitar vă face – deja – expert în Heidegger, că o traducere din acest autor v-ar conferi această calitate sau că o exegeză pe o problemă punctuală desprinsă din gândirea lui M.H. vă asigură același loc într-o ierarhie potențială a comentatorilor lui. Pe de altă parte, dacă socotiți legitime doar demersurile colegilor dvs. în terminologia heideggeriană, refuzând de plano demersurile altora – ale mele, de pildă – e treaba dvs., dar greșiți. Măcar pentru faptul că eu însumi am absolvit (și) filosofia, pentru că acele cărți pe care le pomeniți sunt la dispoziția oricui are interesul și răbdarea de a le parcurge și, eventual, studia, și pentru că nimeni nu este, în principiu, exclus de la participarea la ospățul numit „căutarea sau dragostea față de înțelepciune”.

    Respectul dvs. față de profesorii direcți vă face cinste. Lipsa de reverență față de alți profesori – eu fiind, dacă vreți, în această categorie, secundă – nu vă onorează. Stahanovist vorbind, puteți compara măcar pontajele (numărul de ore petrecute în lecturi specializate).

    Am mai spus-o: competența microtextuală nu poate fi extinsă înspre nivelul celei macrotextuale sau/ și contextuale. Îmi puteți diseca, vorbă cu vorbă, o frază în germană, greacă veche sau aramaică și puteți fi maestru, dar… aveți ceritudinea că ați înțeles exact ansamblul? Că știți într-adevăr ce anume a dus la scrierea textului analizat, din ce construcție de idei mai amplă face parte, cărui scop a servit ea la origine și în decursul timpului? Sunteți oare, dvs. sau alții, în situația de a epuiza lectura operei prin excelență deschise, vorba lui Eco? Dacă nu, n-ar fi nevoie de mai multă atenție la ce spune celălalt, necunoscutul de alături, mai multă toleranță față de diversitate și chiar de opus, față de oricine, în fond? Meditați, nu trebuie să îmi comunicați mie rezultatul…

    Nu am confundat nicio clipă HAH cu SRF. Căutați și veți găsi destule cuvinte bune la adresa dlor Baumgarten sau Ciocan. De ce? Pentru că nu fac impresia unor focalizați excesiv pe Heidegger, nu sunt posedați de morbul de a-i ctitori un templu în română acestui gânditor. Important? Poate. Deocamdată știm ce credem noi și alții în deceniile care s-au scurs până acum și care nu sunt multe. Poate că vă pripiți așezându-l alături de uriașii antichității și de alții asemenea.

    În legătură, în fine, cu argumentul Schopenhauer: el nu a luat nicio clipă aspectul unor insinuări de factură individuală sau particulară. Nu m-am referit nici la olfacția anumitor apariții, nici la fizicul lui x sau al lui y. Nu m-am repezit să vă reproșez că nu citiți destul (sau ce trebuie), nici că habar nu aveți despre ce vorbiți. Haideți să medităm împreună, deși separat, la asemenea nuanțe și, dacă iese ceva bun de aici, e-n regulă, iar dacă nu… Asta e.

    Și încă ceva: e urât și dovedește neînțelegere să reproșați unor cursuri caracterul introductiv, de prezentare generală. Luați-le ca bază, nimeni nu vine din liceu cu o știință și o cunoaștere a filosofiei grozavă. Îmi veți spune că locul cursurilor introductive l-ar putea ține cursurile speciale? Că la Filosofie ar trebui să se facă numai analiza unor mici porțiuni de text? Fac de ani de zile, la unele cursuri sau seminarii, acest lucru, dar nu mi-ar trece prin minte că astfel mi-am îndeplinit misiunea. E un unilateralism îngrijorător și, după părerea mea, de deplâns. Dar nu cred că Universitatea din București ar avea această problemă, ci doar că dvs. vă simțiți cel mai bine la acest tip de întâlniri.

  3. Bună ziua din nou,
    Voi încerca să răspund la mesajul dumneavoastră cât mai pe scurt, pentru că, din păcate, spaţiul unui blog (oricare ar fi el) este prea restrâns pentru a discuta pe larg problemele importante pe care le ridică postările dumneavoastră. Nu voi putea răspunde, deci, decât pe scurt, sperând să pot mai degrabă doar sugera dezvoltările punctelor de mai jos:
    În primul rând, nu cred că ţine analogia dintre necesara dezicere de realitate a unei opere fictive (roman, film etc.) şi dezicerea de „nazismul lui Heidegger” într-o traducere făcută la o lucrare care nu are nimic nazist. Aşa cum nu orice operă fictivă e nevoită să anunţe că asemănarea cu faptele este întâmplătoare, traducătorul unei cărţi scrise de un filosof care nu a priceput că nazismul e o crimă nu are de ce să se dezică de simpatizarea cu nazismul de vreme ce în cartea respectivă nu e nici urmă de nazism. Cel care doreşte să susţină aşa ceva în mod pertinent, trebuie să ia o carte de Heidegger tradusă în româneşte şi să arate că are ceva nazist în ea. A te baza pe afirmaţiile altora (neverificate!) despre nazismul din nu ştiu ce lucrări ale lui Heidegger nu este un argument care să atingă în mod necesar traducerile din română.
    În al doilea rând, nu presupun deloc, aşa cum ziceţi, că un curs universitar ar face din mine un expert în Heidegger. Dincolo de faptul că pregătirea mea în Heidegger nu se rezumă la acel curs universitar, în mesajul meu nu am făcut nici o ierarhie între comentatorii lui Heidegger. Dumneavoastră spuneţi: „dacă socotiţi legitime doar demersurile colegilor dvs. în terminologia heideggeriană, refuzând de plano demersurile altora – ale mele, de pildă – e treaba dvs., dar greşiţi”. Nu am spus aşa ceva (şi nu ştiu la ce colegi vă referiţi; colegii de facultate?). Eu nu am contestat analizele dumneavoastră printr-un atac la persoană de tipul: „nu faceţi parte din nu ştiu ce grup, nu aveţi competenţă în Heidegger”. Le-am contestat arătând că argumentele pe care dumneavoastră înşivă le oferiţi nu sunt valide (i.e. nu sunt în mod necesar adevărate). Şi aş face asta cu oricine, indiferent cine este. Pentru că vizez argumentul, şi nu persoana. Apropo: deşi tonul răspunsului dumneavoastră a fost într-adevăr mai neutru decât în alte mesaje, nu v-aţi abţinut să nu insinuaţi că aş fi un proaspăt absolvent de facultate – fapt irelevant, de vreme ce s-au văzut genii şi la 17 ani. Nu sunt, desigur, un geniu. Nu asta vreau să spun. Vreau să spun că ăsta e un atac subtil la persoana mea (bazat pe nişte simple presupuneri pe care le faceţi), şi nu la argumentele mele. Eu nu am spus decât că sunt un fost student al Facultăţii de Filosofie de la Bucureşti; nu v-am spus nici vârsta pe care o am, nici câte cărţi am citit şamd. Aţi preferat să insinuaţi că aş fi un proaspăt absolvent, „deci” un tânăr fără experienţă, „deci” unul care nu prea are dreptul să vă spună că greşiţi şi care, „deci”, ar trebui să stea în banca lui.
    În contrast cu figura mea astfel „emaciată”, spuneţi despre dumneavoastră: „… pentru faptul că eu însumi am absolvit (şi) filosofia, pentru că acele cărţi pe care le pomeniţi sunt la dispoziţia oricui are interesul şi răbdarea de a le parcurge şi, eventual, studia, şi pentru că nimeni nu este, în principiu, exclus de la participarea la ospăţul numit «căutarea sau dragostea faţă de înţelepciune»”. Nu vă contrazic, sunt afirmaţii cu care pot fi oricând de acord. Dar cum credeţi că ele ar putea constitui un argument în chestiunea de faţă, adică în susţinerea înrudirii dintre filosofia lui Heidegger şi nazism?!? Tocmai pentru că aţi terminat (şi) Filosofia, ar trebui să fiţi sensibil la sofisme. Afirmaţia că un absolvent de Filosofie este, numai prin aceasta, capabil să dea verdicte despre filosofia lui Heidegger este unul dintre acele raţionamente despre care deja Aristotel a arătat că sunt doar verosimile, nu necesar adevărate. Apoi, tocmai pentru că „acele cărţi pe care le pomeniţi sunt la dispoziţia oricui are interesul şi răbdarea de a le parcurge”, sunteţi obligat să oferiţi dovezi textuale (şi bine argumentate) pentru nazismul dintr-o traducere românească. Căci a spune că Heidegger a susţinut nazismul nu este un temei suficient pentru a concluziona că filosofia lui (în speţă, cea din traducerile în limba română) e nazistă. Este, şi ăsta, un raţionament doar verosimil, deci nu necesar. Căci aderenţa omului Heidegger la nazism nu reprezintă nici un argument necesar, nici unul suficient pentru ideea că filosofia sa este nazista. A pretinde că este astfel înseamnă a face un sofism.
    În rest, nu înţeleg de ce mă acuzaţi de „lipsă de reverenţă faţă de alţi profesori – eu fiind [i.e. dumneavoastră], dacă vreţi, în această categorie”. Îmi spuneţi că ar trebui că iau în calcul „numărul de ore petrecute [de dumneavoastră] în lecturi specializate”. Eu nu v-am contestat nici o clipă specializarea, ci doar afirmaţiile neîntemeiate despre Heidegger. Dacă credeţi că respectul se acordă pur şi simplu în virtutea statutului de profesor, vă înşelaţi, îl confundaţi cu simplul conformism. Sau cu supunerea. În genere, oricine are dreptul să conteste opiniile oricui atâta vreme cât o face pe temeiuri raţionale.
    Eu nu v-am contestat decât dreptul de a comenta despre Heidegger – pentru nici un alt motiv decât pentru faptul că nu aveţi argumente solide. În această privinţă, nu vă ajută presupunerile (din nou, hazardate) cum că nu m-aş pricepe să detectez ansamblul. Detectarea ansamblului nu se face în detrimentul detaliilor, ci (şi) pe baza lor! Îmi pare rău că mă repet, dar cum credeţi că puteţi evalua, fie şi numai în linii generale, o carte (i.e. „Scufundătorii din Delos”), fără s-o fi răsfoit măcar? Adică fără măcar să aveţi un mic acces la detaliile observabile la o primă vedere? Cum puteţi face afirmaţia că această carte este o îngânare a filosofului german, de vreme ce, dacă aţi fi avut răbdare să citiţi Introducerea, aţi fi văzut că este, dimpotrivă, o încercare de a gândi pe româneşte dialogul dintre Heidegger şi presocratici?
    Apoi, mă avertizaţi că, poate, mă pripesc să-l pun pe Heidegger printre mai marii filosofiei… Pe ce vă bazaţi? Dar daţi-mi, vă rog, un răspuns concret, şi nu unul vag, de tipul „am citit multe, ştiu ce vorbesc…!”.
    În final, spuneţi-mi şi mie unde am susţinut „analiza unor mici porţiuni de text”. Am vorbit de cursuri pe cărţi şi pe autori, nu pe 3 sau 30 sau 90 de pagini. A ignora acest lucru este pur şi simplu rea voinţă. Parcă vreţi să citiţi altceva decât am scris eu.
    În rest, despre atacul la persoană: atacul acesta nu se rezumă la fizicul celuilalt şi nici la reproşuri de lipsă de lecturi. Înseamnă şi ceva de genul: „Nu ştii ce spui pentru că eşti tânăr” sau „Părerea dumitale despre Liiceanu nu are cum să fie obiectivă pentru că sigur faci parte din grupul HAH” şamd. Atacul la persoană înseamnă discreditarea unei opinii prin discreditarea persoanei celui care o susţine, şi nu a opiniei ca atare. Atacul la persoană poate să persuadeze, dar nu convinge; poate avea un rol persuasiv, dar nu şi demonstrativ.
    Eu nu v-am atacat persoana. Dacă v-am reproşat că aţi vorbit de o carte fără să o fi citit, am făcut-o pentru că s-a văzut din ce spuneţi că nu aţi citit-o. Dacă v-am contestat afirmaţiile cu privire la nazismul filosofiei lui Heidegger, am făcut-o pentru că ele nu ţin. Nu am presupus şi nu am insinuat nimic despre valoarea persoanei dumneavoastră: de pildă, nu am insinuat că aţi fi în genere incapabil de argumentare validă; am spus doar că, în aceste cazuri, nu aţi oferit-o.
    Cu bine,
    A. Crunt

  4. Domnule Crunt,

    Înțeleg, cred, punctele dvs. de vedere. Însă nu sunt de acord cu ele. Nici nu cred că tipul meu de argumentare vă face permeabil, după cum și argumentele dvs. mi se pare că nu prea stau în picioare. Apreciez însă pasul înainte pe care îl faceți, acceptând pe blogul meu un dialog pe care, probabil, l-ați fi dorit în altă parte. Cum am mai spus-o, va fi fiind spațiul unui blog constrângător, dar nimeni nu vă împiedică să elaborați o ripostă metodică, oricât de amplă, publicând-o apoi pe net sau într-o revistă, și, dacă ar fi cazul, chiar într-o editură.

    La rândul meu, mă strădui și eu să vă tratez cu seriozitatea cuvenită, acum, dar, din păcate, este doar pentru a reafirma incompatibilitatea punctelor noastre de vedere. Dar, pe când datele despre cariera și publicațiile mele vă stau la dispoziție din mai multe surse, dvs. preferați să mă apostrofați că vă fac prea tânăr, că n-am de unde ști dacă nu cumva aveți calificări mai înalte în perimetrul studiilor heideggeriene etc. Ei bine, nu vă mirați, v-ați conspirat singur.

    În viziunea mea, atitudinile civice, cele politice și cele filosofice (în cazul filosofilor) NU pot merge separat, ci trebuie considerate împreună. Nimic original, aici, Socrate pare să fi propus acest model al unei anumite coerențe personale. România excelează însă, e drept, în oameni care una zic și alta fac. Se pare că judecarea lui Heidegger în această cheie nu e improbabilă, ci chiar se întâmplă, sub ochii noștri. Dvs. îmi spuneți că textele filosofice ale lui M.H. sunt „curate” și că, nu, nu există nimic nazist acolo, în pagină. Eu, în schimb, o repet din nou, dar un pic altfel, nu cred în îngeri căzuți care populează Raiul, după cum nici arhanghelii nu sunt destinați să aprindă și întrețină focurile Iadului. Altfel spus (încă un altfel!): nu poți fi în textele filosofice imaculat și profund uman, în vreme ce la biroul tău de rector și în locurile publice secondezi puterea totalitară. Mi se pare, sau greșesc, spunând că „Apelul către lichele” al dlui Liiceanu sancționa o astfel de inadvertență? În fine, când vă aduc sub ochi un fragment relevant din corespondența lui Heidegger însuși, treceți diafan peste el. Dreptul dvs.

    Nu sunt pentru condamnarea la uitare a acestei filosofii, care își are un public suficient de larg în lume și, poate, și la noi, pentru a presupune că are merite. Sunt pentru precauțiuni suplimentare și pentru așezarea pe agendă undeva mai îndărătul altor priorități a acestui efort de traducere și exegeză colectivă românească. (Veți spune însă că e treaba mea, și aveți dreptate. E tocmai treaba pe care m-am apucat să o afirm tare și fără menajamente – la ce bun menajamentele când cred că această direcție filosofică se află în eroare civică și se face vinovată de parțialitate exegetică?)
    Nu sunteți de acord cu asemenea precauții, probabil vă par inutile și ridicole. Nu pot decât să mai constat o dată că pozițiile noastre sunt ireconciliabile. Nu pomeniți, în schimb, nimic despre absența traducerilor din autorii care avertizează asupra potențialului, să-i zicem, „neconvenabil” al filosofiei lui M.H. (Farias & Co.) Măcar nu se va putea zice că nu știați.

    Cred că toți cei care, în acord cu opiniile dvs., continuă fără cuvenitele avertismente și relativizări glorificarea, implicită sau explicită, a lui Heidegger greșesc grav față de publicul interesat de munca lor și față de cultura noastră.
    Nu mai înșir o dată circumstanțele agravante, le-a enumerat dl. Adrian Niță atunci când a rezumat punctele de vedere exprimate pe acest blog pe un alt sit, cel al dlui Aslam. „Dacă v-am contestat afirmaţiile cu privire la nazismul filosofiei lui Heidegger, am făcut-o pentru că ele nu ţin”, spuneți. De parcă ar sta numai în puterea dvs. să stabiliți ce „ține” și ce nu…

    Restul lucrurilor sunt mai puțin importante și cred că le putem trece cu vederea. Cu puțin noroc, vom reuși să ne evităm în această viață, nestânjenindu-ne prea mult unul pe altul. De ce ni le-am mai reproșa, atunci, de vreme ce, oricum, în chestiunea fundamentală, nu cădem de acord?

    Repet și repet și repet încă o dată: ceea ce găsiți neconvenabil, refutați într-un text propriu. Eu, cum vedeți, îmi elaborez propriul eseu, publicându-l, deocamdată, în serial.

    În încheiere, o subliniere didactică: uite că ne dezagreem în termeni civilizați și uite că, vrând-nevrând, am urnit o interogație reală. Din ce am citit până acum, atitudinile extatice și aprobatoare în receptarea traducerilor și exegezelor românești au fost aproximativ unanime. Încă două-trei dubitații și am putea prea o cultură ce visează o anume normalitate, părăsind extaticul bizantin. Fără ironie.

    O.P.

  5. Stimate Dle Pecican,

    Urmăresc de ceva vreme încrucişările de săbii de pe acest blog. La un moment dat, cineva se întreba, parcă, dacă o dezbatere fertilă între dvs. şi membrii „grupului HAH” este realmente posibilă. Poate că acum ar merita revenit la această întrebare din perspectiva următoarelor pasaje aflate în replica dvs. la cel mai recent răspuns al Dlui A. Crunt (cel – presupun – real, nu sosia lui frauduloasă):

    „Înţeleg, cred, punctele dvs. de vedere. Însă nu sunt de acord cu ele. Nici nu cred că tipul meu de argumentare vă face permeabil, după cum şi [sic!] argumentele dvs. mi se pare că nu prea stau în picioare”;

    „La rândul meu, mă strădui şi eu să vă tratez cu seriozitatea cuvenită, acum, dar, din păcate, este doar pentru a reafirma incompatibilitatea punctelor noastre de vedere”

    şi, iarăşi,

    „Nu pot decât să mai constat o dată că poziţiile noastre sunt IRECONCILIABILE [subl. I.B.]”

    În special această ultimă declaraţie a dvs. pare să ateste neechivoc că nici dvs. nu vă (mai?) faceţi iluzii în privinţa solubilităţii conflictului intelectual dintre dvs. şi adepţii lui Heidegger (şi ai Dlui Gabriel Liiceanu).

    Şi-atunci, CUI PRODEST întreaga tevatură?

    „Repet şi repet şi repet încă o dată [mai avertizaţi – n. I.B.]: ceea ce găsiţi neconvenabil [dle Crunt], refutaţi într-un text propriu. Eu, cum vedeţi, îmi elaborez propriul eseu, publicându-l, deocamdată, în serial”.

    Dar – aş întreba eu – LA CE BUN să emiteţi o asemenea recomandare, dacă argumentele dvs. şi argumentele Dlui Crunt TOT nu se întâlnesc (după cum admiteţi apăsat chiar dvs. înşivă, de altfel)…?

    Textele dvs. sunt utile cel mult pentru clarificarea poziţiei dvs., iar textele Dlui Crunt ar fi utile cel mult pentru elucidarea poziţiei d-sale. În schimb, nu mi-e prea limpede cum s-ar putea trece, în cazul de faţă, de la exerciţiul pur „solipsist” al proclamării şi argumentării inevitabil PARTIZANE a propriilor opinii la etapa dezbaterii publice constructive (indiferent dacă desfăşurate pe blogul Dlui Aslam sau pe un alt blog neutru).

    Cu deplină consideraţie,
    dar şi cu destul scepticism,
    Iancu Bratu

    • Vă împărtășesc, dintru început, scepticismul. Din punctul meu de vedere, e pierdere de vreme… Am decis să îmi continuu postările și cu asta, basta. N-am ajuns la rezultate constructive dialogând – nu o dată, bezmetic – cu preopinenții. Cel mai bine e să ne vedem fiecare de treabă. Eu, de postările mele. Dânșii, verificându-și pozițiile în propriile conștiințe. Pentru asta e mai puțin important dacă l-am citit cu creionul în mână pe Heidegger sau nu. Dânșii, care l-au citit, se simt la fel de confortabil în fața oglinzilor asupra existenței cărora mi-am permis să le atrag atenția? Dacă da, n-au de dat socoteală nimănui. Mă mulțumesc cu un răspuns de principiu și știu unde să îi plasez. La rândul lor, și dânșii mă pot plasa pe mine acolo unde socotesc oportun (printre cei incapabili să priceapă subtilitățile filosofice, printre spiritele confuze, printre comuniștii amatori de Gramsci etc.). Judece fiecare după plac.

      Salutare!

      O.P.

      • printre vuvuzelele pnl-iste, la comanda lui marga si patriciu. oare e intimplatoare ofensiva antiliiceanu patriciu-pecican si altii?

      • nimic nu e întâmplător, totul e un complot imens la adresa celor mai de seamă doi democrați români, profesori și mecenați inestimabili etc. etc.

        pseudonimul ales pare să vi se potrivească de minune!

  6. Pasionantă discuţie.

    Subscriu, însă, la nedumeririle Dlui Bratu.

    În rest, aş dori să amintesc un lucru care pare să treacă neobservat:

    În postarea sa iniţială despre volumul Dlui Bogdan Mincă, Dl. Ovidiu Pecican nu a pomenit niciun cuvinţel despre filo-nazismul lui Martin Heidegger (https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/05/mitul-scufundacului-filosofic-bogdan-minca-martin-heidegger-si-filosofia-greaca/). Această temă a intrat în „(pseudo-)dezbatere” abia ulterior. Or, mi se pare într-adevăr indispensabil să distingem între două probleme:

    1. ‘ontologia fundamentală’ a lui Heidegger, articulată în „Sein und Zeit”

    şi, respectiv,

    2. orientarea politică (pro-hitleristă) a lui Heidegger, ilustrată – inter alia – prin statutul său de membru al Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani în perioada 1933-1945

    În ultimele sale comentarii, Dl. Pecican se concentrează prioritar asupra acestei ultime chestiuni, dezavuând (în mod legitim) solidaritatea lui Heidegger cu totalitarismul de dreapta. În schimb, d-sa crede că această a doua problemă se repercutează drastic şi asupra primeia. Astfel, Dl. Pecican consideră că filosofia heideggeriană este ea însăşi maculată de afilierea la nazism a lui Heidegger şi că, deci, se cuvine combătută vehement în chiar baza acestui fapt(mai exact, Dl. Pecican declară: „În viziunea mea, atitudinile civice, cele politice şi cele filosofice – în cazul filosofilor – NU pot merge separat, ci trebuie considerate împreună”).

    Nu mă voi pronunţa aici asupra acestui punct (cu toate că până şi o atare opinie a D-lui Pecican invită la unele nuanţări, adecvat operate de Dl. A. Crunt). Doresc, în schimb, să atrag atenţia asupra unui alt aspect: după cum semnalam, în postarea sa inaugurală despre cartea Dlui Mincă, Dl. Pecican rejectează filosofia lui Heidegger FĂRĂ să se refere la simpatiile naziste ale acestuia – ceea ce sugerează că Dl. Pecican are la adresa concepţiei ontologice heideggeriene şi nişte obiecţii INDEPENDENTE de cele referitoare la deriva politico-morală a gânditorului german.

    Mă întreb, însă, CARE ANUME ar fi acestea. În orice caz, nu sunt convins că acuza de incomprehensibilitate stă în picioare: faptul că Dl. Pecican, care e istoric şi scriitor (nu filosof), întâmpină dificultăţi în înţelegerea terminologiei tehnice a sistemului filosofic heideggerian (cel puţin aşa cum este ea redată de traducătorii români) nu constituie obligatoriu o imputare cu adevărat relevantă, căci e destul dacă Heidegger e inteligibil pentru cei ce se specializează efectiv în opera lui, având răbdarea necesară de a menţine un contact suficient de strâns şi de competent cu originalul german.

    Aşadar: ce ALTCEVA (în afară de vocabularul presupus abscons şi de filo-nazismul autorului) reproşează Dl. Pecican filosofiei lui Heidegger?

    Cu stimă,
    Emanoil Erbosu, PH.D.
    (Ottawa)

  7. Dragă Domnule Erbosu,

    Salut disponibilitatea dvs. versatilă în a schimba măștile. N-aș fi luat cunoștință de ea dacă nu v-ați fi referit, în deschiderea mesajului dvs., la opiniile dlui Branea, pe care nu aveați de unde le cunoaște până acum două minute, când, deschizând, în fine, computerul, le-am dat aprobarea simultan să apară (exersându-mi dreptul de moderator).

    Separat de acest tip de observații, semnalând aventurile anonimatului și aspectul carnavalesc al discuției de sub postări, voi aminti și aici că postarea – care a iritat atâta – despre cartea scufundăciei filosofice a dlui Mincă a reprezentat un text suficient sieși, că dialogul cu dl. Cristian Mladin, fiind o consecință a acelei postări, rămâne, totuși, altceva, cu un alt set de teme și motive, și că, în fine, eseul meu publicat în serial – nu l-am încheiat încă – referitor la direcția pe care o contest din filosofia română actuală (heideggereala necritică și entuziastă) este un terț text. Fiecare dintre ele au un statut de sine stătător, chiar dacă se pot citi împreună. Nu e niciun motiv însă pentru care lectura lor separată ar fi socotibilă ca nepotrivită.
    N-am de dat nimănui lecții de compoziție textuală, dar aș observa că textele independete, chiar și dacă ar pleda aceleași cauze sau ar discuta aceleași fapte, sunt scrise pentru că unghiul auctorial sau interogația sau argumentarea sau succesiunea cuvintelor în propoziție se schimbă.
    Dacă veți avea puțină răbdare, ținând seama că nu fac parte din generația autorilor care stau exclusiv „pe blog” cât e ziulica de mare, veți înțelege că argumentele care mai sunt în așteptare vor surveni în ritmul pe care elaborarea mi-l imprimă.
    Nimic nu vă împiedică însă să vă situați de partea opusă sau de aceeași parte a aserțiunilor mele, refutând sau aducându-vă propriile argumente suplimentare.

    Cu bine, domnule Branea-Erbașu din Ottawa sau din altă parte a mapamondului (de ce nu din… Paroșeni?)

  8. Stimate Domnule Ovidiu Pecican,

    Nu înţeleg câtuşi de puţin la ce anume vă referiţi.

    Aş începe prin a sublinia că nu mă numesc „Erbaşu”, ci ERBOSU (Emanoil-Fabian).

    Apoi, n-am nici cea mai vagă idee cine este „dl. BraNEA” (menţionat de dvs.); din contră, eu vizam postarea imediat anterioară, semnată de un anume domn Iancu BraTU.

    De asemenea, regret să o spun, dar îmi scapă total şi aluzia dvs. la „Petroşeni” (?). Eu m-am născut, din contră, la Craiova şi locuiesc de mai mulţi ani – mai exact: din 1997 – la Ottawa (Ontario, Canada), pe Laurier Avenue (numărul nu importă, cred).

    Oricum, de ce consideraţi relevantă pentru discuţia despre filosofia lui Martin Heidegger această „scormonire” permanent suspicioasă a identităţilor celor ce vi se adresează pe acest blog? (Îmi permit să întreb întrucât pare să fie o temă recurentă a dvs., din câte constat, citind comentariile precedente.)

    Dincolo de aceasta, însă: nu aveam dubii în privinţa caracterului distinct al postării dvs. iniţiale despre cartea Dlui Mincă. Dimpotrivă, e chiar ceea ce reliefam şi eu: că la început aţi formulat anumite rezerve faţă de filosofia lui Heidegger luată CA ATARE – şi abia ulterior, în dialogul epistolar cu Dl. Cristian Mladin şi în eseul dvs. serial, aţi îmbogăţit (pseudo-)dezbaterea cu alte chestiuni, de coloratură politică şi etică (referitoare la colaboraţionismul lui Heidegger cu naziştii, „grupul HAH” şi Gabriel Liiceanu).

    Or, întrebările mele erau:

    Punând momentan în paranteză problema politico-morală (filo-nazismul heideggerian) şi revenind pe palier strict FILOSOFIC, aveţi şi ALTE obiecţii împotriva ontologiei lui Heidegger (pace Bourdieu, în aspectele sale NON-politice)- în afară de declaraţia dvs. că vi se pare incomprehensibilă? Şi, dacă da, CARE ANUME ar fi acelea?

    Să înţeleg, deci, că răspunsul dvs. la prima mea întrebare e afirmativ şi că, în cosecinţă, vă veţi prezenta contraargumentele (insist: strict filosofice) de acum înainte? Nu de alta, dar aţi imprimat deja discuţiei turnura politico-morală amintită şi, deci, s-ar putea crede că, şi în continuare, vă veţi menţine doar pe acest palier. Sau intenţionaţi, din contră, să reveniţi şi să-l combateţi din nou pe Heidegger şi pe teren propriu-zis filosofic?

    Fiindcă, dacă da, veţi admite – nădăjduiesc – că, în această privinţă, ESTE, totuşi, important „dacă l-aţi citit cu creionul în mână pe Heidegger sau nu”.

    Chiar aşa, deci: l-aţi citit?

    Din depărtări,
    Emanoil-Fabian Erbosu, Ph.D.

  9. Stimate Domnule Erbosu,,

    Scuze pentru greșeala onomnastică involuntară. De interesul meu pentru identitatea reală a partenerilor de discuție, fie ea reușită sau nu, n-ar trebui să vă mirați. Nu sunt mulți români cu preocupări în domeniu. Și mai puțini își semnează opiniile. De ce vi se pare ciudată această stăruință? Am învățat de acasă că nu se intră în discuție fără a ne recomanda sau a fi prezentați unii altora, și cred că această formă socială de inițiere a unei relații, fie ea și prin corespondență, rămâne valabilă, nicidecum excesivă.

    Ca să vin mai aproape de întrebarea dvs.: m-ar interesa cum definiți filosofia și filosofarea. Când, de pildă, cei interesați de conceptele heideggeriene pierd timp și pagini prețioase înfundându-se în filologie elină și teutonică (Aletheia etc.), socotiți că s-au îndepărtat de filosofie? Cred că nu tipul de argumentare, ci orizontul în care se situează argumentările, contează cu adevărat.
    În rest, așteptați, dacă nu aveți ceva mai interesant în vedere, următoarele mele postări, în cele din urmă se va vedea ce și cum am în vedere.
    Specific însă că nu mi-am propus nicio clipă să devin unul dintre exegeții lui M.H., a cărui scamatoristică (scuzați metafora!) nu mă captivează.
    Cu atât mai mult mă interesează însă mai tinerii mei conaționali, împreună cu liderii lor, domnii Liiceanu și Pleșu.
    Ca să vă fac o destăinuire amicală: presat, pesemne, de impulsuri interioare – dacă nu cumva de înțepături care par să vină tot mai des dinspre exterior (am văzut pe TVR Cultural, azi noapte, în reluare, filmul conferinței și dialogului de la Ateneu al lui Adam Michnik și era acolo un domn care nu s-a sfiit să își exprime scepticismul în fața dlui Pleșu, politicos, de altfel, cu privire la travaliul specific pe care îl fac intelectualii precum cei celebrați în acel context), dl. Pleșu s-a făcut urgent invitat la ICR, unde a condamnat explicit extremismul de dreapta. Cu doar puțin timp în urmă, somat de dl. Ion Vianu, nu o prea făcuse, ba chiar semna, indignat, scrisori de susținere, prin Eugenia Vodă, a aserțiunilor lui Ion Cristoiu despre Căpitan, televizate în întreaga țară. Textul ce relatează ideile dlui Pleșu în discursul de la ICR poate fi găsit ușor, l-am adăugat ca link la capătul postării cu omul politic și de afaceri liberal, Dinu Patriciu.
    Iată deci că, mai puțin îmbufnat decât dl. Liiceanu, și mai puțin isterizat decât băieții (mai nou, și fetele) HAH – sau GGL, cum vă place -, poate și mai isteț în considerarea contextelor, dl. Pleșu formulează anumite delimitări în nume propriu care… aduc a parțiale retractări. Cinste domniei sale, la urma urmei… Să mai vedem cum evoluază discuțiile când vom reveni la chestiunea resuscitării și sprijinirii ortodoxismului (atenție, a lui, nu a ortodoxiei!).

    Toate la timpul lor. Cu sentimente de… proximitate,

    O.P.

  10. Domnule Profesor Pecican,

    Vă mulţumesc pentru răspuns(uri).

    Apropo de portretele fotografice ale Dlui Gabriel Liiceanu, postate pe blogul dvs.: nu sunt tocmai sigură că, în alegerea lor, e obligatoriu să primeze „gustul estetic” al cuiva – nici al meu, nici al dvs. Aceasta întrucât problema semnalată de mine nici nu e una de tip pur (sau prioritar) estetic, cred.

    Bunăoară, şi eu admit că, destul de frecvent, filosofii nu sunt şi nici nu trebuie să fie neapărat fotogenici – ba chiar dimpotrivă (astfel, despre Socrate s-a spus că avea o faţă de broscoi, Blaise Pascal era – ştim – ghebos, iar Immanuel Kant prezenta, se pare, unele trăsături fizionomice de simian, fără ca aceste cusururi fizice să diminueze, însă, în vreun fel capacitatea de penetraţie ideatică sau erudiţia posesorilor).

    Însă, cel puţin în cazul Dlui Liiceanu, chestiunea e puţin diferită: dvs. aţi selectat în mod DELIBERAT (cum singur declaraţi) „acele poze unde filosoful este concentrat, CRISPAT chiar [ubl. M.I.] /…/”; or, e o veritabilă platitudine aceea că, atunci când sunt crispaţi, majoritatea oamenilor (adică, repet, şi eu, şi – poate – şi dvs.) produc o impresie vizuală MAI DEFAVORABILĂ decât atunci când sunt senini sau destinşi. Prin urmare, chiar dacă filosofii nu trebuie să fie cu tot dinadinsul fotogenici, nu e prea clar de ce am avansa direct în extrema opusă, alegând INTENŢIONAT mai ales acele fotografii care îi DEZavantajează constant, o dată ÎN PLUS, din punct de vedere fizic, pe gânditorii portretizaţi – gânditori care, tocmai, în alte poze NU mai arată aşa!

    Dvs. vă motivaţi opţiunea pentru respectivele instantanee foto mai puţin flatante ale Dlui Liiceanu prin mărturisirea că le-aţi considerat a fi „mai compatibile cu preocupările sale teoretice înalte”. Nu contest onestitatea declaraţiei dvs. Totuşi, cititorul neprevenit ar putea să aibă impresia că, în subtext, dvs. încercaţi – dimpotrivă – să blamaţi, prin această selecţie de imagini, însuşi
    CARACTERUL MORAL al omului şi filosofului Liiceanu, sugerând tacit unele corelaţii rău-voitoare, de tipul:

    – colţurile buzelor lăsate în jos = DISPREŢ arogant, deci reprobabil, la adresa „celor mulţi şi mărunţi”;

    – păr ciufulit = NEORÂNDUIALA unui spirit ‘ciufut’ – posac şi ‘rapsodic’, neadunat, articulat insuficient;

    – privire concentrată şi trăsături faciale tensionate = LIPSĂ DE UMOR, solemnitate SFIDĂTOARE şi RESENTIMENTARĂ

    Or, mă întreb dacă e tocmai ‘fair play’ să alimentaţi pe furiş (fie şi involuntar) toate aceste sugestii, care exploatează mai curând, spuneam, reactivitatea EMOŢIONALĂ imediată a privitorului/ cititorului, mai curând decât discernământul său raţional. Dacă socotiţi că Dl. Liiceanu deţine efectiv tarele morale menţionate, foarte bine: spuneţi-o răspicat şi încercaţi să mobilizaţi argumente onorabile în sprijinul aserţiunilor dvs. (Nu spun necesarmente că nu aţi făcut asta până acum. Dar, atunci, cu atât mai mult: de ce să pară că desfăşuraţi un alt joc, mai puţin stimabil, în arierre-plan, printr-o selecţie – măcar aparent – tendenţioasă a fotografiilor reţinute? Asta poate şubrezi în mod regretabil însăşi credibilitatea protestului dvs. cultural – şi e păcat.)

    Mă abţin, totuşi, să vă propun eu însămi o suită de fotografii alternative. Cred, însă, că nu e indispensabil să avem acces direct la „albumele personale” ale Dlui Liiceanu pentru a găsi nişte poze MAI NEUTRE. Deci: nici invariabil surâzătoare (căci ideea nu e, desigur, să vă transfromaţi subit nici într-un apologet servil al gânditorului despre care discutaţi acum critic), dar nici invariabil încrâncenate. Doar neutre.

    Am încredere în capacitatea dvs. de a evita singur aceste extreme, de îndată ce vă veţi hotărî cu adevărat să o faceţi.

    (…Sau, dimpotrivă, puteţi păstra şi de aici înainte stilul ‘senzaţionalist’ – în fond, e infinit mai captivat, nu? -, dar atunci riscaţi să coborâţi destul de mult miza pariului intelectual pe care l-aţi avansat.)

    Toate cele bune,
    Mirela Ichim

  11. Apăi, stimată doamnă,

    Vorba lui Shakespeare: „much ado about nothing”. Orice selecție este contestabilă, în vreun fel sau altul. Pentru a închide subiectul vă propusesem să alegeți dvs. pozele cele mai atractive, promițând să vi le postez.

    În aparteau aș zice că fina dvs. analiză v-ar fi recomandat, poate, în vechiul regim pentru postul de cenzor calificat. Fără ironie.

    Cu respect,

    O.P.

  12. Răspunsurile dlui Ovidiu Pecican impresionează nu numai prin stricta şi neabătuta adecvare la subiect (sau obiect), ci şi prin remarcabila curtenie a stilului epistolar.

    Luându-le în ordine inversă:

    În privinţa curteniei, sintagma „Apăi, stimată doamnă” – adresată Dnei Mirela Ichim -, precum şi declaraţia: „Lavric îmi pare indigest, de câte ori am încercat să îl citesc, mi s-a aplecat” – din replica adresată Dnei Carmen Negrescu (https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/25/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-iii-metapolitica-heideggeriana/#comments) – îl recomandă în egală măsură pe dl. Pecican ca pe un gentleman de înaltă ţinută şi fără de reproş.

    Cât despre admirabila adecvare la subiectul (sau obiectul) discuţiei despre portretele fotografice ale dlui Liiceanu, dl. Pecican pare să raţioneze cam aşa: „Orice selecţie este contestabilă, în vreun fel sau altul, DECI haidem să alegem nişte imagini cât mai defavorabile celui vizat şi cât mai avantajoase pentru poziţia noastră, de oponenţi ai Dlui Liiceanu”. Nu pare să-i treacă, însă, nicio clipă prin minte dlui Pecican că, deşi toate selecţiile sunt, în principiu, contestabile, unele (a dumnealui, de pildă) pot fi, totuşi, mai contestabile decât altele – de astă dată, pe criterii deontologico-morale: a-ţi înfiera adversarii prin referiri (verbale sau, aici, imagistice) la fizicul lor e cel mai brutal tip de atac ‘ad hominem'(cum nu uită să le amintească, brusc ofensat, însuşi dl. Pecican tuturor celor care, după câte i se pare dumnealui, îl abordează într-o cheie similară).

    În plus, dl. Pecican mai e şi consecvent foarte: vrea „polemică de idei”, urbană, deferentă – în schimb, postează premeditat pe blogul propriu nişte fotografii cvasi-caricaturale ale filosofului Gabriel Liiceanu, iar atunci când i se atrage atenţia asupra inconcordanţei, expediază totul, condescendent, peste umăr, ca pe un fleac de drept comun.

    Oare nu ne izbim, aşadar, la dvs. de o anume – persistentă – confuzie de registre stilistice (şi atitudinale), dle Ovidiu Pecican?

    Lucian Staicu

  13. Domnule Staicu,

    Bun venit în secția de comentarii (acre) a acestui blog, vă mulțumesc pentru atenție. Nu-mi strică nici o mică bruftuluială, deși alții – precum vecinul dvs. de poziții, dl. „Sictir” (nu eu i-am ales numele, desigur) – s-au dovedit mai puțin artiști, dar mai direcți.
    Aștept cu mare interes să îmi arătați pe îndelete în ce fel vocabula „apăi” alăturată formulei de adresare „Stimată doamnă” ar fi o derogare de la stilul curtenitor. La fel, sper să îmi deschideți ochii și în ce privește lipsa de curtenie a unor calificări referitoare la cărți care, prin tezism și empatizare cu un subiect și o abordare dezagreabile, ne apar ca… de nedigerat. (Lucru știut: și informația din cărți se cuvine metabolizată).

    Confuzie stilistică și atitudinală? Față de coerența pe care o prezintă obediența și servilismul, ori căderea în extaz față de idolii zilei – se poate, se poate… Probabil că zborul muștei în zig-zag vi s-ar părea inestetic și deprimant prin mobilitate… Dar e dreptul dvs. de necontestat, domnule Staicu.

    Despre pozele liiceniene: vă invit și pe dvs., cum am invitat-o și pe prima – mult mai gingașă – critică a alegerii lor să lăsați deoparte excesivele reproșuri (măcar doamna recunoștea că prima poză ieșea din serie prin înfățișarea pe care o dădea modelului; adaug, aici, și coperta înșiruită acolo, voi fi deformat ceva și cu ajutorul ei?) și să propuneți, dacă vă dă mâna, o altă selecție.

    Până una-alta, eu i-am acordat deplină atenție dlui Liiceanu, oferind cititorilor blogului inclusiv o selecție fotografică. Dvs. ați făcut ceva în acest sens? Ce anume? Dacă nimic, până veți face, păstrați sobrietatea unei tăceri decente.

  14. Foarte bine punctat, dle Ovidiu Pecican! De acord, întru totul de acord: de veţi mai dori să postaţi şi alte fotografii ale dlui Liiceanu aici, pe blogul dvs., menţineţi ne-a-pă-rat linia deja inaugurată – adică încercaţi să alegeţi înadins (e un umil îndemn) cât mai multe poze în care filosoful şi editorul bucureştean se arată încordat sau cu înfăţişarea răvăşită întâmplător de micile provocări ale cotidianului. Dar cu o condiţie, vă rog: dacă tot o faceţi, publicaţi-le ulterior şi în revista „Corsarul” (sau, mă rog, într-un echivalent autohton al ei), ca să compliniţi, astfel, cu adevărat onorabilitatea iniţiativei!

    De bună seamă, nu trebuie pierdută nicio ocazie de a fructifica resursele apropoului veninos; de ce n-am încerca, în fond, să ne compromitem adversarii măcar prin mijloacele vizualităţii? Se recomandă, însă, în orice caz, un demers concertat: „ţinta” trebuie combătută atât în scris, cât şi prin imagini. O asemenea abordare mixtă, „încrucişată”, nu poate decât spori considerabil şansele de succes. Mai mult decât atât: în scris se recomandă să fim cât mai „mobili” cu putinţă – să pretindem, de ex., că dorim (şi practicăm) „polemica înaltă”, dar să recurgem mai mereu, ca din greşeală, la băşcălia pamfletară cea mai frontală; iar atunci când, în replică, interlocutorii noştri îşi reglează şi ei tirul pe lungimea de undă a diatribei propriu-zise, care nu se mai cantonează în zona ideaticului „pur”, ci face uz abundent de însăşi persoana celui vizat, trebuie, din contră, să căutăm a-i contraria cât mai prompt pe „discusanţi”, reproşându-le, de astă dată, pe un ton de orgoliu rănit şi demnitate maculată, că noi vrem, totuşi, „dezbatere de idei” – aulică, elevată, nu simple lovituri de şiş în zona pântecului. Aşa, prin astfel de zig-zag-uri imprevizibile, e imposibil, în fond, să nu triumfăm mereu. Doar e lucru ştiut că ‘Aquila non capit musca’, nu?

    Desigur că, pe blogul d-sale personal, dl. Pecican are – în principiu – tot dreptul să facă exact ce (şi cum) doreşte. Mă întreb, însă, numai dacă l-ar deranja să se vadă portretizat fotografic şi dumnealui în aceeaşi manieră neconcesivă – pe un alt blog (sau pe mai multe, simultan).

    Finalmente, în privinţa curteniei, dreptatea e din nou de partea dlui Pecican: a trânti, din senin, ostentativ, dialectalul „apăi” (cras familiarism) înaintea formulei consacrate „Stimată doamnă” nu are cum fi, evident, decât proba unei civilităţi fără cusur. Evident, niciun contrapunct stilistic (şi atitudinal) în alăturarea dintre cele două formaţiuni lexicale – indiferent ce ar crede unii şi alţii. Iarăşi, apoi: a-i scrie unei doamne (alteia) că, încercând să parcurgem cartea unui terţ, „ni s-a cam aplecat” se înscrie – pasămite – firesc, fără stridenţe, tot în stilul protocolar al corespondenţei formale, de care dl. Pecican pare să facă atâta caz. Te pomeneşti că numai rigizii şi neghiobii pot vedea în asemenea înflorituri retorice colocvialisme supărătoare.

    În atare circumstanţe, nici că se putea găsi cineva mai nimerit să elogieze „sobrietatea unei tăceri decente” decât dl. Ovidiu Pecican. Aferim!

    Lucian Staicu

  15. Ce înseamnă „aferim”, dle Staicu? Mă tem să nu fie un colocvialism – în cheie turcească, asta mi-e clar – din seria celor contra cărora vituperaţi aici mieros.

    Amuzat,

    O.P.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: