ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. IV. ORTODOXIA LA NEC

Impactul pe care îl au cele trei cercuri – cel al discipolilor, cel al prieteniei și cel al „noicienilor de primă instanță” – asupra activității dlui Pleșu și asupra NEC-ului ca instituție nu trebuie supralicitat, în nici un caz. Toate trei, ca și inșii care le alcătuiesc, se aglutinează în ansamblul alcătuit de persoanele care au dobândit bursele de studiu de diverse feluri oferite de nobila instituție particulară de nivel academic post-licență. Important este să li se constate, aici, doar prezența, întinsă de la prima până la cea mai recentă sesiune de obținere a burselor; o permanență mai fragilă sau mai accentuată, dar o permanență care, fără îndoială, are toate șansele să continue.

Nu trebuie, pe de altă parte, presupus că persoanele respective ar fi lipsite de calitățile necesare obținerii unor burse la NEC. Dimpotrivă, criteriile și procedurile de admitere în instituție, ca și faima unora dintre bursieri – precedând dobândirea calității de fellows –, împreună cu prezența unor colaboratori specializați ce contribuie la examinări și admiteri asigură promovările de acest tip ca exemple de selecții meritocratice într-un ansamblu social prea puțin dornic să promoveze, în general, meritul intelectual.

Foarte pasionant devine când asemenea eșantioane de inși legați cu fire invizibile de o anumită orientare tematică a studiilor și intereselor lor filosofice de persoanele dlor Pleșu și Liiceanu sunt reașezate în context. Aceasta fiindcă întregul context este alcătuit, din câte se pot vedea astăzi, de la o anumită distanță, printr-o privire retrospectivă, din mai multe cercuri care potențează sau camuflează importanța direcției structurate pe axa de interes Heidegger – Noica.

Un astfel de „alt” cerc dezvoltat în cadrul NEC este cel al cercetătorilor cu interes teologic întru ortodoxie sau chiar ortodoxism. Din rândul lui fac parte Teodor Baconsky (bursier în 1995-1996)[1], Bogdan-Ștefănel Tătaru-Cazaban (ajuns consilier prezidențial și ambasador la Vatican; fellow în 2001-2002)[2], Miruna Tătaru-Cazaban (în 2003-2004) și George Mihail Neamțu (co-editorul unor festschrift în onoarea lui Andrei Pleșu[3], actualmente în staff-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – IICMER, alături de Vladimir Tismăneanu și Ion Stanomir[4]; fellow în 2005-2006, Guest of the Rector în 2006-2007, programul EUROPA, în 2006-2007). Se poate cu ușurință observa că toți cei trei autori de sex masculin menționați aici au ocupat sau ocupă în prezent funcții ierarhice de mare vizibilitate (Baconsky: ministru de externe și fost ambasador; Tătaru-Cazaban: ambasador, fost consilier la președinție; Neamțu: director științific la IICMER).


[1] Baconsky este autorul volumului Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (cu o prefață de Andrei Pleșu), 1996. Ca bursier al Colegiului Noua Europă, a realizat studiul Devastatio constantinopolitana. Cercetări asupra imaginarului religios al Cruciadei a IV-a. CV-ul său include și un stagiu, ca ambasador, la Vatican, cale pe care urma să o ia, printr-o remarcabilă coincidență, și Bogdan Tătaru-Cazaban. Dl. Baconsky semnează, împreună cu Ioan I. Ică jr. și Radu Carp, și volumul Pentru un creștinism al noii Europe, apărut la Humanitas. Prezentarea cărții includea și următoarele elucidări despre a III-a apariție din Seria Boltzmann: „Volumul de față aparține seriei de studii pe care Colegiul ‘Noua Europă’, cu sprijinul financiar al Societății austriece Ludwig Boltzmann, le-a realizat în perioada 2001-2005. E vorba de studii și cercetări ale unor autori români, privind problematica religioasă a Europei de astăzi. Ni s-a părut că agenda integrării europene, dominată de exigențe politico-administrative, s-a complăcut și se complace încă în a aborda neglijent o componentă esențială a ‘europenității’ și a contemporaneității: aceea legată de valorile, practicile și disputele religioase. Colegiul ‘Noua Europă’ își face o plăcută datorie din a face publice contribuțiile unora din bursierii săi într-un domeniu atât de fraged și de actual.”

În 2007, cu ocazia apariției volumului de eseuri Turn înclinat, Andrei Pleșu nota despre autorul acestuia: „Prezența lui Teodor Baconsky în spațiul culturii noastre e prezența unei multiple, întăritoare garanții: o garanție de anvergură și stabilitate intelectuală, o garanție de bună credință și bună orientare în nebuloasa veacului, o garanție de echilibru și noblețe. O garanție și o dovadă că inteligența poate fi credincioasă și credința inteligentă.// Îl citesc mereu, ca pe un scriitor de rasă, cu deschideri sobre în toate direcțiile, inclusiv în aceea a serviciului public. Cu doi-trei oameni ca el, România poate reînvăța să spere.”

[2] Din CV-ul Lui Bogdan Tătaru-Cazaban rezultă că a fost „Consultant ştiinţific al colocviului internaţional Rolul religiei în noua construcţie europeană, Goethe Institut/ New Europe College, Bucureşti, 19-20 iunie 2006” și „Coordonator (împreună cu prof. dr. Andrei Pleşu) al seminarului CNCSIS: Religie şi politică în lumea contemporană, Colegiul Noua Europă/ Institutul de istorie a religiilor, Academia Română, 17-18 septembrie 2008”. Temele celor două programe de acțiune, care reunesc religia cu orizontul politic contemporan, indică una dintre direcțiile de atac ale acțiunii formatoare urmărite persuasiv de dl. Andrei Pleșu. Rolul progresiv acordat dlui Tătaru-Cazaban marchează creșterea încrederii dlui Pleșu în prestația acestuia. Totodată, se mai constată cu acest prilej că trecerea dlui Tătaru-Cazaban prin NEC în calitate de bursier nu a fost unicul moment din cariera acestuia când a interferat cu instituția și a conlucrat cu rectorul acesteia, ci numai începutul unei cooperări care, până în 2008, cel puțin, a fost tot mai mult aprofundată.

Ca urmare a încrederii lui Andrei Pleșu față de dl. Tătaru-Cazaban, primul i-a scris introducerea celui de-al doilea la volumul semnat de domnia sa în calitate de co-autor, Pentru un creştinism al noii Europe, , seria Bolzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007. Răsplata față de maestru nu a întârziat prea mult, luând forma coordonării, împreună cu dl. Mihail Neamțu, a două volume omagiale paralele: Memory, Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s sixtieth Anniversary, Zetabooks, Bucureşti, 2009, 549 p. și, respectiv, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009, 314 p. Nu puteau lipsi însă nici mărturiile uceniciei la Pleșu prin înrudiri sau reiterări tematice. Astfel, volumul aflat în pregătire, anunțat de dl. Tătaru-Cazaban ca apariție următoare, este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cereşti, programat să iasă la… Humanitas.

[3] „Volumele O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, editat de Humanitas, şi Memory, Humanity and Meaning. Essay in Honour of Andrei Pleşu s Sixtieth Anniversary, offered by NEC alumni & friends, publicat de Zeta Books, au fost lansate la Librăria Cărtureşti din Bucureşti. Gabriel Liiceanu a citit un mesaj din partea lui Andrei Pleşu, care nu a fost prezent pentru că a suferit, recent, o intervenţie chirurgicală. Andrei Pleşu a arătat în mesaj că nu doar problemele medicale l-au oprit să fie prezent la evenimentul care a marcat faptul că el a împlinit 60 de ani, ci şi «o legitimă stinghereală». Gabriel Liiceanu a precizat că, deşiîn prezent măsura reuşitei unui om este dată de scandalurile pe care acesta le iscă în jurul său, în momentul lansării, reuşita lui Andrei Pleşu a fost evaluată prin iubirea pe care un om o poate stârni. Printre cei prezenţi au fost şi coordonatorii volumului O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu – Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban” („Două volume în onoarea lui Andrei Pleşu, lansate la Bucureşti”, în Ziarul Lumina, vineri 24 aprilie 2009).

[4] „Mihail Neamțu este un participant activ la dezbaterea românească despre cultură, politică, valori și societate (Hotnews.Ro, Idei în dialog, Dilema Veche, Revista 22, etc.). A criticat modele culturale postmoderne, relativismul etic și colectivismul tribal, pledînd totodată pentru restrângerea puterii economice și legislative a Statului și pentru relansarea educației private.

Povara libertății (2009) a dus în discuție dezbaterile conservatorilor nord-americani și definițiile contradictorii ale modernității. Verbul ca fotografie (2009) a făcut apologia dialogului civic pe fondul tendinței de tabloidizare din mass-media. Autorul oferă totodată câteva schițe despre relația între Ortodoxie și modernitate, marcând importanța unei culturi a virtuții într-o societate cu tot mai puține modele, rădăcini și speranțe. Elegii conservatoare (2009) discută condițiile de apariție ale unei culturi a libertății morale, civice și economice, raportarea spațiului public românesc la criza valorilor din Europa, semnificația secularizării pentru instituția familiei și forurile de educație, imaginea Bisericii într-o eră a transparenței mediatice, a revoluției moravurilor și a pluralismului ideologic. Volumul Gramatica Ortodoxiei (2007) deplânge „ghetoizarea discursului creștin” în spațiul academic, propunând „câteva întâlniri paradigmatice între ecclesia și universitas, găzduite sub zodia modernității. Gramatica Ortodoxiei a primit premiul revistei Cuvântul pentru Cartea Anului, Secțiunea Istoria ideilor și istoria mentalităților.

(Bufnița din dărâmături (2005, 2008) a stârnit numeroase comentarii în presă, fiind nominalizat de unii critici literari pentru categoria debut eseistic. Autorul s-a remarcat prin susținerea unui dialog instituțional între Biserică și modernitate. A scris în favoarea reformei învățământului confesional, bazat pe o viziune deschisă a unui creștinism integru dar polifonic, criticînd totodată birocrația ecumenistă și tentația clericalizării. Neamțu s-a disociat de orice mesianism teologico-politic și de curentul agrarian’neopășunist’). Refuzând anexarea în trena unui paseism utopic, Neamțu a susținut teza conform căreia „creștinismul mileniului III va fi urban sau nu va fi deloc.” (wikipedia.org) A tradus mai multe cărți de interes teologic și filosofic: Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Eseu despre natura teologiei (1999), Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului (2000), John Behr, Drumul către Niceea (2004) și Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, 2005 (traducere în colaborare).

Mihail Neamțu este unul dintre membrii Societății Române de Fenomenologie (2000), alături de Grupul HAH și de fondatorul acesteia societăți, Gabriel Liiceanu. G. Liiceanu și Andrei Pleșu l-au avut ca invitat într-una dintre edițiile emisiunii lor de la Realitatea TV.” (wikipedia)

Reclame

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. V: HEIDEGGER VIA VIERECK

În interpretarea din Metapolitica, Viereck vede, așadar, în rezumarea lui Vladimir Tismăneanu, explicația părții de atractivitate a național-socialismului în etalarea unor „… rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”.

Lăsând deoparte celelalte lucruri, deocamdată, mă voi referi momentan, aici, doar la ultima componentă. Există, oare, vreun mod al aventurii în care ruperea cumpenei firești care leagă individul uman de legile religiilor tradiționale să nu ducă la derapaje sau trebuie, cu tot dinadinsul, ca orice emancipare de etica religioasă să marcheze un faliment social și moral? Întrebarea le dă târcoale gânditorilor de tot felul, grăbiți să constate că răspunsul nu poate fi decât negativ și că secularizarea înseamnă un regres, o pierdere a busolei. Și totuși, nu te obligă nimeni, pe tine ca individ sau pe tine ca societate să aluneci în iacobinism ucigaș, precum în timpul apoteozei lui Robespierre și Saint-Just, din vremea Revoluției Franceze, sau în vremea Marii Revoluții din Octombrie și a timpurilor criminale gestionate de Lenin și de Stalin. Sunt destule exemple de societăți occidentale care, pășind pe calea prezervării democrației, deși se modernizaseră și deveniseră din ce în ce mai laice, nu și-au rupt baierele și au păstrat un anume echilibru în evoluția lor constructive. Nu mi se pare, ca și gânditorului neoconservator Pieter Viereck, autorul care scria la douăzeci și cinci de ani Metapolitics: From the German Romantics to Hitler (1941), că ori rămâi în orizontul religiei căreia îi aparții, ori pierzi frânele și bunul simț, obligatoriu. Cred însă, la rândul meu, că promovând un asemenea crez, poți ajuta mult la perpetuarea derapajelor sociale, politice și individuale din societatea căreia îi aparții.

Viereck însuși a socotit, puțin mai târziu, în 1949 – când publica eseul Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt -, că un conservatorism moderat ar fi calea regală între fascism și comunism. De ce nu liberalismul, ci conservatorismul? Pentru că, după același autor, „Liberalul vede instituții dinafară, posibil de înlăturat, drept sursa ultimă a răului; vede ca sarcină socială a omului crearea unei lumi în care răul va dispărea. Instrumentele lui pentru îndeplinirea acestei sarcini sunt progresul și iluminarea. Conservatorul vede natura interioară, de neînlăturat, a omului drept izvor ultim al răului; vede sarcina socială a omului ca fiind îndeplinită într-o lume în care răul este perpetuu și în care justiția și compasiunea vor fi mereu necesare. Instrumentele lui pentru îndeplinirea sarcinii și menținerea restricțiilor etice înăuntrul individului și pentru menținerea modelelor sociale nesfărâmate, continue, în interiorul culturii date, ca întreg” („The liberal sees outer, removable institutions as the ultimate source of evil; sees man’s social task as creating a world in which evil will disappear. His tools for this task are progress and enlightenment. The conservative sees the inner unremovable nature of man as the ultimate source of evil; sees man’s social task as coming to terms with a world in which evil is perpetual and in which justice and compassion will both be perpetually necessary. His tools for this task are the maintenance of ethical restraints inside the individual and the maintenance of unbroken, continuous social patterns inside the given culture as a whole.” The Unadjusted Man”, Beacon Press, 1956).

Nu cred, așadar, că, din acest punct de vedere, apărătorii unei reabilitări a lui Heidegger pot invoca opțiunea metapolitică. Ea marchează un exercițiu rațional neîmplinit, neurnit din loc (și, în consecință,și nedus până la capăt). Tot așa, mistica telurică (de tip wagnerian), construită pe posesia și cucerirea pământurilor (terrae), pe mitologiile inspirate de „patrie” (Heimat), pe cultul sângelui (stirpea, le lignage), al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice puteau fi combătute binișor printr-o lectură conștiincioasă a lui Nietzsche. Dacă le acceptăm ca explicații nu pentru germanul simplu, ci pentru titanul care pentru unii este Martin Heidegger, atunci este cazul să vedem în ele o colecție de clișee mitizate, reverberând într-o conștiință insuficient de diversificată în lecturile ei și nu destul de dispusă la un exercițiu reflexiv. La modă în romantismul german și în epoca de triumf a burgheziei lui Bismarck, dobândind și prestigiul artei în la belle epoque, mai cu seamă prin aporturile curentului vienez Art Nouveau/ Secession, asemenea clișee și moșteniri păguboase, alimentând imperialisme germane întârziate și revanșisme politice oficiale nu aveau de ce înflăcăra un spirit lucid de universitar filosof. Spre deosebire de, să zicem, Viereck, Heidegger nu era un poet care să se aprindă în fața unor imagini, ci era de așteptat să reverbereze mai cu seamă la concepte. Nelămurirea rădăcinilor gândirii heideggeriene sub aspectele contestabile ale acesteia nu poate reflecta decât o înțelegere parțială a lui Heidegger, sau decizia de a prezenta selectiv – și… convenabil, în raport cu propriile opinii? – această gândire. Nu cunosc cursurile dlui Liiceanu despre Heidegger, dar văd, în schimb, ce tipuri de opțiuni și de atitudini par să fi rezultat de pe urma lor. Iar aceasta mă face să cred că asemenea lămuriri, și sub aspect sincronic, și diacronic, lipsesc sau sunt trecute prea alert în revistă.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

CLUJUL TRĂIT, un talkshow cultural de Ovidiu PECICAN

La invitaţia expresă a directorului de atunci, artistul Cătălin Condurache, postul de televiziune clujean Napoca Cable Network (NCN) a început să găzduiască, în aprilie 2006, emisiunea CLUJUL TRĂIT gândită şi realizată de mine. Cum talkshow-ul inaugurat atunci a împlinit deja un număr de ani, socotesc potrivită postarea numelor celor care au fost invitaţii emisiunii, marcând – acolo unde se poate – şi ediţia în care au figurat.  Ordinea este cea cronologică şi nu are în vedere alte criterii. Sunt singurul responsabil de omisiuni.

Menționez și că denumirea emisiunii televizate Clujul trăit aparține inițiatorului și realizatorului acesteia, reprezentând parte integrantă din concepția care a prezidat realizarea sa (O.P.).

 

2006

Polemistul Laszlo Alexandru (20.04.2006); istoricul literar Leon Volovici (27.04.2006); poetul Ion Mureşan (03.05.2006); poetul Ştefan Manasia (17.05.2006); muzicologul Oleg Garaz (24.05.2006); prozatorul Adrian Grănescu (31.05.2006); criticul literar Gh. Grigurcu şi Laszlo Al. (26.06.2006); fizicianul Mircea Crişan (07.06.2006); universitarul Tudor Vlad (12.06.2006); istoricul Clujului Lukács Jozsef (?.06.2006); regizoarea Mona Chirilă (03.07.2006); poetul AdrianPopescu (10.07.2006); regizorul Chris Nedeea (17.07.2006); istoricul ştiinţei Gh. Stratan (24.07.2006); poeta Marta Petreu (31.07.2006); caricaturistul Octavian Bour (07.08.2006); regizorul Andrei Şerban (13-14.08.2006); criticul literar Petru Poantă (21.08.2006); poetul Virgil Mihaiu (28.08.2006); criticul literar Irina Petraş (04.09.2006); echipa noului centru universitar pe probleme de turism (18.09.2006); comparatistul Corin Braga (25.09.2006); prozatorul Alexandru Vlad (02.10.2006); poeta Ruxandra Cesereanu (09.10.2006); regizorul Mihai Măniuţiu (16.10.2006); actorul Marian Râlea (23.10.06); istoricul Harald Roth şi editorul Szokoly Elek (30.10.06); scenografa Carmencita Brojboiu (06.11.2006); politologul Vladimir Tismăneanu (13.11.2006); politologul Michael Shafir (20.11.2006); plasticianul Kőmives Andor (27.11.2006); șefa organizaţiei de femei francmasone Anca Nicolescu (04.12.2006); poetul Dumitru Cerna (11.12.2006); fotograful Dorel Găină (18.12.2006);

 

2007

pictorul Ion Sbârciu (15.01.07);

jurnalista Romana Chişu (22.01.07);

criticul literar Sanda Cordoş (29.01.07);

dramaturgul Radu Ţuculescu (05.02.07);

istoricul Liviu Rotman (12.02.07);

istoricul Adrian Andrei Rusu (19.02.07);

teatrologul Claudiu Groza (26.02.07);

umoristul, prozatorul Cornel Udrea (12.03.07); 

poetul Ion Cristofor (26.03.07);

preotul ortodox Ioan Chirilă (09.04.07);

scriitorul Constantin Cubleşan (16.04.07);

istoricul Dennis Deletant (23.04.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/12/;

fizicianul Basarab Nicolescu (30.04.07):http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/12/;

regizorul Horaţiu Mihaiu (6.05.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

medievistul Tudor Sălăgean 28.05.07: http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

                                                            și 08.10.07: ;

jurnalista Ruxandra Hurezean (4.06.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

managerul Gabor Adam (11.06.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

criticul literar Ion Vartic (18.06.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

regizorul de teatru Andrei Şerban 2 (25.06.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

politologul Salat Levente (02.07.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

actorul Hatházy András (09.07.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/

jurnalistul Lucian Ştefănescu (16.07.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

jurnalistul Cristian Ivaneş (23.07.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/11/;

poetul Dinu Flămând (30.07.2007): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

plasticiana Dana Fabini (06.08.2007);

romancierul Adrian Petrescu (13.08.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

compozitorul Cornel Ţăranu (20.08.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

preotul greco-catolic Silviu Hodiş (27.08.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

avocatul Kincses Előd (03.09.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

poeta Doina Cetea (10.09.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

jurnalistul Radu Constantinescu (17.09.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

poetul Ioan Pavel Azap (24.09.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

pictorul Gheorghe Ilea (17.09.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

eseistul Ştefan Borbely (15.10.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/10/;

filosoful Gáspár Miklós Tamás (22.10.07):http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

jurnalistul Ion Maxim Danciu (29.10.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

Claudiu Coşier, director ADR-NV (12.11.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

pictorul Ovidiu Avram (19.11.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

clasicistul Marin Popan (10.12.07): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

istoricul Tudor Selegean (08. 12. 2007):http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

istoricul Edit Szegedi (17.12.07):http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

 

2008

filosoful Alin Sebastian Tat (21.01.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/9/;

activista civică și politiciana Smaranda Enache (21.01.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

istoricul Cornelius Zach (04.02.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

istorica Krista Zach (14.02.08);

scriitoarea Gabriela Leoveanu (21.02.08);

ideologa Alexandra Tomiţă (28.02.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

poetul-editor Mircea Petean (06.03.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

regizorul Alexa Visarion (13.03.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

criticul de teatru Roxana Croitoru (20.03.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

experta în ceaiuri Adriana Ursoiu (27.03.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

traducătoarea Ioana Sasu-Bolba (10.04.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

poeta şi editoarea Aura Christi (24.04.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

romancierul Nicolae Breban (01.05.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

actriţa şi cântăreaţa de jazz Irina Sârbu (05.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

politologul Vladimir Tismăneanu (15. 05. 2008): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/8/;

criticul de film Radu Toderici (22.05.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

istoricul Victor Neumann (02.06.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

regizorul de film Nae Caranfil (05.06.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

regizorul de teatru Vadas Laszlo (12.06.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

editorul Horaţiu Trif (19.06.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

romancierul Francisc Baja (04.07.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

politologul Sergiu Gherghina (07.08);

muzicianul expert în baroc Zoltan Majo (27.07.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

soprana Mihaela Maxim (07.08);

galerista şi criticul de artă Dana Altman (21.08.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

pictorul Nelu Pascu (28.08.08);

arhitectul Ionel Vitoc (04.09.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/,

poeta Carmen Firan (18.09.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/7/;

actorul Anton Tauf (02.10.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/,

actriţa Elena Ivanca (02.10.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/;

scriitoarea Doina Jela (2008);

editoarea Silvia Colfescu (2008);

istoricul Lucian Nastasă (09. 11. 2008): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/;

plasticianul Călin Stegerean (16. 10. 2008): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/;

prozatorul Mircea Pora (?.?.2008);

pictorul Viorel Nimigeanu (14.12.2008): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/;

filosoful Mihai Şora (2008);

jazzmanul Ştefan Vannai (21.12.08): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/;

 

2009

filosoful Virgil Ciomoş (25. 01. 2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/6/

profesorul de română Marius Onică (08. 02. 2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

poetul Demeny Peter (15. 02. 2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

criticul Irina Petraş (21.02.09);

poetul Horia Muntenus (28.02.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

poetul Marcel Mureşeanu (07.03.2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

traductologa Flaminia Robu (15.03.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

prozatorul Filip Florian (12. 06. 2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

filosoful Andrei Marga (24. 05. 2009):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

tenorul Ionel Pantea (17. 05. 2009):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

criticul literar Ioana Bot (22.03.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

regizora Cătălina Buzoianu (29.03.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

 prozatorul Răzvan Ţuculescu (06.04.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

criticul literar şi polemistul Laszlo Alex (10.02.09): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

preotul Cătălin Pălimaru, editorul revistei Tabor (10.02.09):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

actriţa Ramona Dumitrean (11.02.09):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

 lector univ. dr., specialistă în media Rodica Mocan: http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

doctoranda Nicoleta Sălcudeanu (25. 04. 2009): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/5/;

pictoriţa şi scriitoarea Mariana Bojan (2009)http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

pictorul Marcel Lupşehttp://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

 regizorul Cristian Mungiu (31. 05. 209): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/;

 actriţa Melania Ursu

caricaturistul şi plasticianul Konczey Elemer (27.12.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/

90 de ani de teatru românesc la Cluj, cu Roxana Croitoru (20.12.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/

eminescologa Ioana Bot (05.12.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/;

filosoful Alexandru Baumgarten (02.12.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/,

prozatoarea Anamaria Beligan (22.11.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/4/; 

2010

editorul şi regizorul Zagoni Balazs (25.07.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

plasticiana Janosi Julia (01.08.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

regizorul Traian Savinescu (18.07.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

pianistul de jazz Lucian Ban (22.05. 2010: http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/  

şi 30.05.2010: http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

istoricul literar Mihai Alin Gherman (20.04.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

istoricul literar Ion Istrate (06.03.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

nutriţie naturistă cu  Incze Dănilă (11.07.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

istoricul şi arheologul Ioan Piso (17.01.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/,

regizoarea de film Felmeri Cecilia,

romancierul Bogdan Suceavă (19.06.2010) http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

compozitorul Venczel Peter (13.06.2010) http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

scenografa Eugenia Tărăşescu (16.05.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

actorul octogenar Gheorghe Radu (09.05.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/ 

editorul Vasile George Dâncu (02.05.2010):   http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

teologul şi clasicistul Cristian Bădiliţă (11.04.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

romancierul Cătălin Dorian Florescu (04.04.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/ 

textilista Hermina Csata (28.03.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

actorul şi impresarul Gabriel Chirea (21.03.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

ilustratoarea pentru copii Keszeg Agnes (14.03.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

criticul de artă şi filosoful istoriei Coriolan Babeţi (21.02.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

pictorul Incze Dănilă (14.02.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/2/

regizorul Andrei Şerban 30.01.2010:   http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/

                                                   şi 07.02.2010:  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/,

actriţa Miriam Cuibus (24.01.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/,

managerul editorial Luminiţa Mureşanu (10.01.2010):  http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/;

istoricul Ion Aurel Pop (03.01.2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/3/,

prozatorul Matei Florian (28. 02. 2010): http://beta.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/clujul-trait/page/12/

Published in: on 30 septembrie 2010 at 12:24 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,