ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VI: HEIDEGGER ȘI CARACTERUL PRIVAT AL POLITICII

De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…

Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că

1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);

2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;

3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;

4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).

Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.

Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.

Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.

Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).