BREAKING NEWS! Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel

Romanul Întoarcerea huliganului, primul titlu de Norman Manea tradus în limba suedeză, a fost întâmpinat încă din primele zile de la apariţie cu recenzii entuziaste în principalele cotidiene naţionale şi locale din Suedia. Criticii suedezi au punctat ”virtuozitatea” (Svenska Dagbladet), ”măiestria” (Göteborgs-Posten) şi ”complexitatea” (Aftonbladet) romanului, ”o capodoperă” (Nerikes Allehanda) care îi dă scriitorului român şanse să acceadăla Premiul Nobel pentru Literatură (Tidningen Kulturen, Dagens Nyheter, Borås Tidning).

Mai multe publicaţii se declară surprinse de apariţia târzie a lui Norman Manea pe piaţa suedeză de carte, lăudând totodată iniţiativa 2244. Editura suedeză 2244 a fost înfiinţată în 2011, sub umbrela grupului editorial Bonniers, şi este specializată în literaturile din jurul Mării Negre. Editura pregăteşte deja publicarea unui al doilea volum de Norman Manea, romanul Vizuina. Volumul Întoarcerea huliganului a fost tradus în limba suedeză de Lars-Inge Nilsson şiDan Shafran – o traducere ”bogată în nuanţe” (Sydsvenskan), “realizată cu minuţiozitate” (Borås Tidning).

Persoană de contact: Dan Shafran- dan.shafran@rkis.se / 0046 736 426 363

Extrase din presa suedeză:

 

Svenska Dagbladet: ”Stilul lui Manea este caracterizat de o virtuozitate a suferinţei şi de o ironie pe care o asociez de obicei cu literatura Europei de Est. Autorul este măcinat de introspecţie, grotescul nu este niciodată departe, spaţiile şi chipurile descrise abia dacă maschează deşertul absurdităţii. (…) Întoarcerea huliganului este o carte curajoasă şi stimulatoare, cu un relief puternic şi cu trimiteri literare subtile la Shakespeare, Ovidiu, Kafka, Proust, Cioran şi mulţi alţii.”

Aftonbladet: ”Deşi nu cuprinde elemente de ficţiune, Întoarcerea huliganului este un roman în adevăratul sens al cuvântului. Ţelul lui Manea nu este neapărat acela de a reda amintiri şi întâmplări, ci de a găsi o formă şi un limbaj care să cuprindă complexitatea experienţelor pe care le poartă în spate: un început de copilărie traumatic, în lagărul de deportare, tinereţea falsificată de aderarea la cravata roşie de pionier şi de trădarea unor prieteni deveniţi inamici ai partidului, viaţa adultă trăită într-o societate şi o limbă din ce în ce mai corupte, urmată de încercarea de a renaşte într-o nouă ţară. În cele din urmă, toate acestea îi sunt rearuncate în faţă atunci când revine în patrie. „Complex” este un cuvânt prea palid pentru a descrie materialul de viaţă pe care Manea încearcă să-l transforme în roman. (…) Cu anii, Manea a primit diverse distincţii şi onoruri ca scriitor; şi totuşi, continuăm să percepem la el acea suferinţă şi acel gol pe care Daniel Libeskind l-a exprimat atât de genial în încăperea exilului dela Muzeul Iudaismului din Berlin.”

Dagens Nyheter: ”Tonul intelectual-elegiac este cu siguranţă unul firesc pentru subiectul tratat de Manea, ceea ce surpride fiind forma bogată: faptul că senzaţia de gol este exprimată în atât de multe cuvinte, prin fraze atât de complexe şi printr-un colaj de stiluri. Memoriile acestea au fost recompensate cu premii în mai multe ţări, iar numele lui Norman Manea este vehiculat uneori în contextul Premiului Nobel. Pot sa înţeleg acest lucru, pentru că scrie ca şi cum ar vrea să ne protejeze de toate promisiunile mincinoase ale istoriei.”

Sydsvenskan: ”Anumiţi scriitori par să incarneze un întreg secol de istorie zbuciumată. Aşa este scriitorul evreu de limbă germană Paul Celan, precum şi Imre Kertész, Elie Wiesel sau Nelly Sachs. Fiecare dintre ei a descris felul în care istoria secolului XX le-a zdrobit universul. Acestor nume li se adaugă acum Norman Manea, care, fiind evreu, s-a aflat în mijlocul furtunii pornite în Europa Centrală în anii 40: a trăit deportările, lagărele de concentrare şi dictatura comunistă. Opera lui pătrunde acum şi în suedeză, prin Întoarcerea huliganului, o poveste autobiografică, cu o construcţie literară complexă, apărută în traducerea bogată în nuanţe a luiDan Shafran şi Lars-Inge Nilsson.

Expressen: ”Manea a debutat în 1969 şi se vede că, asemenea altor scriitori din Estul Europei, precum Milan Kundera sau György Konrád, şi-a şlefuit stilul în funcţie de ce ştia că are sau nu are voie să scrie. Construcţiile sintactice sunt sinuoase, bogate în imagini şi trimiteri pe care cenzorul să nu le poată descifra, presărate cu asocieri neaşteptate pe care doar iniţiaţii le pot înţelege. Deşi în prezent scrie în libertate, Manea pare a fi făcut o artă din această fostă necesitate, devenind una cu stilul său. Dacă limba materna este singura lui patrie, stilul îi este carte de identitate.“

Tidningen Kulturen: ”Un scriitor de care se va vorbi probabil din ce în ce mai mult în Suedia este românul Norman Manea. Prin volumul de memorii cu construcţie romanescă Întoarcerea huliganului, şansele lui de a primi în următorii ani Premiul Nobel pentru Literatură din partea Majestăţii Sale Regele au crescut fără îndoială exponenţial. În ansamblu, descrierea societăţii româneşti, cu absurdităţile ei, precum şi descrierea propriei ambivalenţe se ridică la un nivel artistic care nu poate decât să ne bucure.”

Nerikes Allehanda: ”Întoarcerea huliganului este în multe privinţe o capodoperă, nuanţată şi profundă. Ne vorbeşte despre România şi despre un naţionalism pentru noi, suedezii, de neînţeles, ne vorbeşte despre destine tragice, despre politică, literatură, scriitori şi filosofie. Dar, mai presus de toate, ne vorbeşte despre importanţa limbii în supravieţuirea individului.”

Göteborgs-Posten: “Romanul este plin de pasaje dureroase, de momente frumoase şi irevocabile, de suferinţe labirintice ale conştiinţei. Meritul lui Manea este acela de a ne arăta ca răul îşi schimbă permanent chipul. Noi, oamenii, avem o tendinţă de a-l fixa în timp, poate pentru a-i rezista mai uşor.” (…) “un stil plin de măiestrie”

Borås Tidning: „Este cel puţin straniu că Norman Manea nu a fost tradus în suedeză până acum, când a apărut în traducere volumul său de memorii, Întoarcerea huliganului. Este cel mai tradus dintre toţi scriitorii contemporani de limbă română, textele lui sunt considerate a fi printre cele mai perspicace descrieri ale vieţii sub dictatură şi în exil, iar numele îi este vehiculat, nu rareori, în contextul Premiului Nobel pentru Literatură. Acum este însă, în sfârşit, aici, prin intermediul voluminoaselor sale memorii, într-o traducere realizată cu minuţiozitate de Lars-Inge Nilsson şi Dan Shafran.”

Norrköpings Tidningar: ”Manea pendulează cu talent între fenomenele exterioare şi cele interioare, în pasaje când onirice, când realiste. Ambivalenţa, sentimentul de a nu aparţine nicăieri, imposibilitatea de a-şi asuma un crez religios sau o apartenenţă politică, da – toată această derută, care este eternul însoţitor al imigrantului, este descrisă cu acuitate şi exigenţă sufletească.”

Blogul scriitorului Thomas Nydahl: “Este firesc să-ţi extragi din când în când seva din literatura română. (…) Noua mea cunoştinţă este Norman Manea, al cărui roman Întoarcerea huliganului este publicat acum de editura 2244, în traducerea lui Lars-Inge Nilsson şi Dan Shafran. Nu ţi se întâmplă des să cazi în aşa un puţ de cuvinte, vise, coşmaruri şi amintiri, narate febril şi cu o forţă aproape explozivă. Eu, cel puţin, n-am citit niciodată ceva asemănător.”

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).

Vlad SOLOMON: Marcel IANCU – Scrisoare de pe vapor (1938)

În ultimii ani se poate observa un interes crescut pentru mișcările de avangardă literară și artistică, în special pentru curentele Dada și Suprarealism. În numeroase țări se organizează expoziții de anvergură, se fac cercetări intense, se publică manifeste, documente inedite, se aduc la lumină versuri uitate sau mărturii surprinzătoare, se produc filme, se sublinează influența avangardei interbelice în evoluția culturii moderne.

Și în România de azi se organizează expoziții retrospective, se editează opere ale autorilor uitați, se fac traduceri, se promovează, prin simpozioane, aniversări, evenimente cu caracter public, artiști și scriitori născuți în România și, în marea lor majoritate, emigrați spre alte meleaguri. Desigur că, în perioada regimului comunist, acești avangardiști nu erau cunoscuți, fuseseră interziși de cenzură sau erau desconsiderați, datorită artei lor, care nu cadra cu „realismul socialist”.

Privind în urmă, la anii mei de liceu, parcă nu-mi vine să cred că personalități ale culturii mondiale, precum Marcel Iancu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Tristan Tzara, Victor Brauner, Paul Păun, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Arthur Segal, Isidor Isou, etc. erau practic ignorate.

După 1989, evenimentele și publicațiile care tratează avangarda devin tot mai numeroase, cercetătorii pasionați de creațiile lor, cu valoare universală, își sacrifică timp, energii, descoperă detalii neștiute, încearcă să compenseze lacuna celor peste 40 de ani de regim totalitar, represiv, în dorința de a restitui patrimoniului cultural românesc operele acestor promotori. Din exces de zel, anumite aspecte biografice sunt trecute cu vederea (faptul că unii dintre ei nu au avut măcar cetățenia română sau le-a fost anulată), amintite în fugă sau neglijate în mod ostentativ, fie din lipsă de documente, fie pentru a susține o anumită agendă naționalistă sau anticomunistă.

Dar, indiferent de cum sunt considerați astăzi acești artiști și scriitori, în marea lor majoritate erau evrei, mulți dintre ei au emigrat din România din cauza legilor rasiale, sau a antisemitismului, iar originea lor evreiască, fie că și-a lăsat amprenta în opera lor, în mod conștient sau nu, fie că le-a schimbat destinul, sau sentimentul de apartenență, ori le-a produs o ideosincrazie la țara în care s-au născut, încetând să scrie în românește, sau nerevenind pe plaiurile natale.

Poate nu m-aș fi oprit asupra acestui aspect, dacă nu ar fi apărut, în presa tipărită sau pe Internet, detalii false, care se pot perpetua, sau pot obliga cercetătorii să verifice fiecare cuvânt și să pună în dubiu veridicitatea informației. De exemplu, am întâlnit afirmația, postată pe un blog și neștearsă de cel ce scrisese articolul respectiv, că Marcel Iancu a emigrat din România din cauza primejdiei comunismului sovietic. Deși am corespondat cu persoana respectivă și am rugat-o să facă rectificarea, furnizându-i amănunte, deși am cunoscut-o personal la evenimentul omagial organizat la București anul trecut, ” Marcel Iancu – arhitect”, și i-am adus toate argumentele posibile, marele admirator al lui Marcel Iancu nu a lăsat faptele să-i schimbe ideile.

Marcel Iancu, pictor, arhitect, sculptor, scriitor, publicist, filozof, născut în 1895 la București, a fost unul dintre întemeietorii mișcării Dada, la Zürich, la Cabaret Voltaire, în timpul primului război mondial, alături de Hugo Ball, Tristan Tzara, Jean Arp și alții, a revenit în România, unde a revoluționat arhitectura, alături de fratele său Iuliu, a avut numeroase expoziții de artă, a conceput zeci de clădiri în București și alte orașe, a editat „Contimporanul”, și-a lăsat amprenta, și prin discipolii săi, asupra arhitecturii, artei și literaturii române. Dar, odată cu promulgarea legilor rasiale de către guvernul Goga – Cuza, și chiar înainte, în atmosfera antisemită din România anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit străin în țara în care s-a născut, marginalizat, în imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-și apăra familia, demnitatea, proprietățile. În toamna lui 1938 (an în care emigrează Victor Brauner, Jean David și alții) se decide să părăsească România, se îmbarcă pe un vapor, împreună cu câțiva prieteni, către Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se întâmpla în Europa, căutând un rost pe teritoriul strămoșilor săi evrei, devenind sionist cu tot sufletul. În Palestina rămâne câteva luni, apoi revine în România, în 1939 emigrează fratele său, arhitectul Iuliu, cu familia sa, și cumnatul său, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expoziție a lui Marcel Iancu are loc la București în 1939, împreună cu Militza Petrașcu.

Întâmplarea face să fiu prieten al familiei și, cu ajutorul neprețuit al D-nei Dadi Janco, din Tel Aviv, fiica regretatului artist, să am acces la unele documente lăsate de nemuritorul Marcel Iancu. Astfel, am văzut actul de naștere al artistului, cererea sa de confirmare a cetățeniei, certificatul de deces al cumnatului său, Misu Goldschlager (Costin), asasinat de legionari în Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941), manuscrise ale artistului, în română, franceză și germană, unele deja publicate, altele inedite, conferințe, fotografii, schițe, cărți dăruite de confrați, albume, scrisori de familie.

Între ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se îmbarcase, cu puțin înainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), către pământul strămoșesc, în 1938. Deși am primit-o încă din luna iunie, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, să o redau unde voi crede de cuviință, am acceptat, la rugămintea lui Andrei Oișteanu, să i-o cedez, pentru a fi publicată la Revista 22 din România, în cadrul articolului „Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina”, cu ocazia comemorării ” Zilei Holocaustului din România”, în octombrie 2009. Am decis să republic acum această scrisoare pentru a înlătura, sper, definitiv, speculațiile sau informațiile manipulate. Redau în mod fidel conținutul epistolei, chiar dacă sunt mici greșeli în original.

„(1)Medi dragă, copii și Mamă. Nu ași fi crezut că acest drum să poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevărat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat și culorile accentuează o adevărată Sărbătoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare și căldură. Nu am suferit deloc de rău de mare. Pare că toata firea ne invită către leagănul poporului nostru, către Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune. Poate merg și în Cipru. Toată lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune că prin colonisare ținem și facem aceste minunate vapoare.

 

(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mântuirea lui. Am vrut să vă telefonez dar nu am reușit, telegraful e foarte scump de pe vapor.

Vă rog să fiți liniștiți că vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic și pentru a pregăti „Salvarea”. Simt cu toată firea că azi mă apropiu de adevăr. Orice soluție trebuie să fie definitivă. Sunt sătul de bătrâna și ofticoasa Europă. Vă sărut din tot sufletul și credeți-mă că voi căuta și găsi o soluție.

Orice încurcături ce se ivesc amânați-le până vin eu. Vă urez un an bun și întradevăr über a juhr in Jerusalaim. La mulți ani

Sărut,

Marcel

Sărutări lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…”

Sublinierile îi aparțin lui Marcel Iancu. ” Über a juhr in Jerusalaim” este ( în Yidish) urarea tradițională a evreilor, de Rosh Hashana („La anul, la Ierusalim!”).

După Pogromul de la București și asasinarea cumnatului său Mișu, la Jilava, de către legionari (episod redat de Marcel Janco în alte documente), familia părăsește România, emigrând, pe un drum întortocheat, anevoios, spre Palestina sub mandat britanic, unde va lua naștere, în 1948, statul Israel, în care a locuit Marcel Iancu până la încetarea din viață, în 1984.

Articol preluat de pe situl revistei Acum (www.acum.tv) cu consimțământul autorului.

ANDREI ZANCA

reîntoarcerea

teritoriile nopţii-s poate singurele adevărate

căci doar în zone crepusculare

mai freamătă şi azi

explozia lui dumnezeu în suflete

cum pare să fi început totul.

şi doar anevoie îmi amintesc

că pe atunci, un copil ne-a împroşcat

cu o apă, ai cărei stropi încă nu ne-au ajuns.

                        _

afară bătea vântul. ploua.

şi-am zărit deodată o fetiţă

în faţa ferestrelor casei scărilor

urmărind din ochi o prietenă

ce urca treptele în urma tatălui ei.

a ridicat încet mănuţa a rămas bun

nemişcată, însă cealaltă nu s-a întors.

şi ea a rămas aşa  –  cu mâna-i mică

înălţată. palpitând ca o vietate rănită

trăind pesemne, pentru prima oară

prin sticla umedă dintr-o casă a scărilor

înstrăinarea din jur. singurătatea.

apoi, s-a îndepărtat încet, împovărată

cărând în spate ghiozdanul

aproape cât ea de mare.

şi dintr-odată a zbughit-o

de parcă  ar fi uitat

brusc, totul.

Andrei Zanca (13.09.1952) în Sighişoara; studii în cadrul Academiei Comerciale, Bucureşti; studii de germanistică Cluj (concomitent redactor la „Echinox”); profesor de română şi limbi străine la Sighişoara; 1991 studii în cadrul Universităţii din Freiburg; Referent European de specialitate; Poezie: Poemele Nordului; Un străin în bârlogul lupilor; Elegiile din Regensburg; Euroblues; după-amiază cu branduardi: Nopţile franciscane; Suitele transilvane; Cei ce-n inimă-s-desculţi; Viaţa şi moartea din glas; Maranatha; Abis; Oprirea; Zicudul;  improvisation pour la marche sur l’eau (în trad. Letitiţiei Ilea); în limba germană: Waisenmauer; eingeschränkte herzfreiheit; Eseuri după ani după noi – eseuri/ interviuri; Lumea, un limbaj al invizibilului, Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăuntric); Proză Minuturi, proză scurtă; publicist (interviuri, recenzii, critică în numeroase reviste din România, Europa, SUA), (tradus în volume de poeme în germană, franceză, engleză); Traducător din limbile germană, franceză, engleză, spanioală, italiana; autori germani traduşi în română: Franz Kafka, Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Paul Celan, Werner Dürrson, Michael Krüger, Ingrid Bachèr, Richard Wagner, Richard Reschika, Kurt Drawert, Dieter Schlesak s.a. Redactor pentru Germania al revistelor Vatra, Euphorion, Provincia Corvina.  Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990. zanca.landau@web.de; www.zanca.de