ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. III: METAPOLITICĂ HEIDEGGERIANĂ

Am fost, câteva decenii, unul dintre cei care au sperat mult din partea dlui Liiceanu (ca, de altfel, și din partea celuilalt păltinișean, dl. Andrei Pleșu). Am primit ceea ce a primit toată lumea. Cărțile deja menționate, contribuțiile pomenite mai sus. Un lucru ce părea îndelung anunțat de luările publice de poziții ale dlui Liiceanu a întârziat însă, inexplicabil pentru mine, până astăzi rămânând o pia desideria: o monografie Noica, o cartografiere-program a Școlii de la Păltiniș. Nu înțeleg de ce, în pofida aerului că ar fi asumat moștenirea noiciană în mod legitim, dl. Liiceanu nu a elaborat o asemenea carte lămuritoare și pentru sine, și pentru ereditatea sa culturală.

N-aș fi spus nimic în legătură cu acest subiect dacă poziționările publice ale domniei sale, reiterate din timp în timp, cu destulă zarvă, nu ne-ar fi amintit tuturor că memoria lui Noicai i se află în gestiune (fie ea exclusivă sau nu). Unul dintre momentele memorabile a fost cel care a marcat inaugurarea ediției de opere Constantin Noica (”Seria Noica” a demarat cu publicistica îngrijită de Marin Bucur în 2 volume, apărute 1994 și 1996). Un altul a fost intervenția drastică din revista 22, dominată de umbra lui G. Liiceanu (oare și în vremea lui Stelian Tănase, ori numai după aceea?), împotriva unei dezbateri nuanțate pe seama lui Noica.

Pe urma acestei energice puneri la punct, lidera revistei, prozatoarea și jurnalista Gabriela Adameșteanu – situată în prima ligă a literaturii noastre – a fost înlăturată de la conducerea publicației (ori poate „convinsă” că, de-acum, s-ar putea dispensa de poziția pe care o ocupase până atunci, mulțumindu-se cu Bucureștiul cultural). Chiar ei i se datorează vestea – secret al lui Polichinelle – despre „… ponderea covârșitoare a uneia dintre cele două tabere, … (grupul de la Păltiniș) în cercul editorial al revistei, ca și poziția mea, devenită vizibilă în ultimul an, după polemica din iulie trecut cu Gabriel Liiceanu pe tema Noica” („Amurgul zeilor”, în 22, 26 august 1994).

În fine, m-a nedumerit că, dintre relativ numeroasele exegeze pe seama filosofiei lui Noica (de la Ion Hirghiduș la Laura Pamfil) nici măcar una nu pare să îi fi atras atenția patronului Ed. Humanitas. Poate fiindcă nu meritau osteneala, domnia sa socotindu-le irelevante profesional, sau poate fiindcă nu încercau în mod expres să spele de păcate junețea maestrului de la Păltiniș.

Așa rezultă din interesul brusc față de exegeza încercată de unul dintre foștii studenți, devenit apropiat al dumnealui, dl. Sorin Lavric. Se prea poate ca dl. Lavric să fi scris cartea despre Noica în urma unor consultări cu fostul său profesor. Nu spun aceasta pentru că aș subestima capacitatea dlui Lavric de a-și alege singur subiectele, ci pentru că se întâmplă să știu chiar de la domnia sa că volumul de junețe dedicat prezentării Crăciunului l-a scris la propunerea directă și explicită a dlui Liiceanu. (E o ucenicie tipică la Humanitas. Și talentatul prozator Radu Paraschivescu a trebuit să treacă printr-o serie de compilații umoristice până a fi publicat de patron cu povestiri și romane proprii.) Indiferent însă de amestecul sau neamestecul dlui Liiceanu în orientarea lui Sorin Lavric pe direcția abordării episodului legionar din viața lui Noica cu intenția de a-l explica și înțelege – unii preferă expresia a-l „spăla” -, un lucru nu poate fi contestat: faptul s-a consumat înainte ca seria de opere Noica să includă publicistica explicit legionară. Cartea Noica și mișcarea legionară (2007) nu cuprinde, de altfel, nici citate din articolele la care mă refer, nici vreo Addenda care să reproducă respectivele articole, fie și fragmentar.

Meritul abordării pieptișe a respectivei etape din publicistica noiciană îi revine cercetătorului bucureștean, care este și conferențiar universitar la Craiova, Adrian Niță, autorul volumului Noica: o filozofie a individualității (București, Ed. Paideia, 2009, 239 p.). În capitolul al IV-lea, „Individualismul extrem”, subcapitolele 2 („Elogiul individualului excepțional”, pp. 144-158) și 3 („Adeziunea la legionarism: motivație versus justificare”, pp. 159-173) aspectele despre care vine vorba aici sunt tratate explicit, cu referințe bibliografice și cu curajul opiniei. Evident, cartea nu a beneficiat nici până în acest moment de o receptare critică adecvată, aplicându-i-se nu politica punerilor la punct (iată, eu beneficiez măcar de ea), ci regula mafiotă a unei autentice omertà, trecerea completă sub tăcere. În schimb, cartea dlui Lavric, disputată vehement, cu expunere de susțineri și contestări care au reverberat și pe plan internațional, a beneficiat de binecuvântarea Academiei Române, atribuindu-i-se un premiu.

Concluzia care se poate trage din aceste întâmplări este că pe dl. Liiceanu nu îl interesează incursiunile în opera lui Constantin Noica și nici editarea acesteia în întregul ei, în pofida numeroaselor reeditări care umplu pagina Ed. Humanitas. Domnia sa pare să prefere „exercițiile de admirație” și „declarațiile de iubire”, după cum spun și două dintre titlurile cărților sale. Ele definesc un soi de partizanat, care poate fi foarte bine acceptat ca formă de omagiere a celui căruia îi datorează atât de mult, cu condiția de a se recunoaște acest lucru deschis. Preluarea selectivă și foarte atent orientată a gândirii unui filosof poate fi programul unui autor/ editor și chiar al unui grup de autori/ editori apropiați prin opțiuni, metode, vederi și interese. Numai că această atitudine fundamentează un program de receptare cu parti-pris, și nu o echidistanță înțeleaptă. Rezultatele previzibile ale unei astfel de practici vor fi, în cele din urmă, lectura lacunară și înțelegerea deformantă a unei personalități date.

Am insistat asupra acestui procedeu pentru că el i se aplică și lui Mircea Eliade și chiar lui Heidegger, ambii editați mai mult sau mai puțin sistematic în intenție, de către Humanitas (id est: de către G. Liiceanu). Articolele pro-legionare ale primului au trebuit însă recuperate de Ed. Dacia, în timpul conducerii ei de către prozatorul Radu Mareș, în anii 90. Perioada cu pricina din scrisul eliadesc se regăsește în analizele mai multor autori, printre care câțiva clujeni (Mihaela Gligor, Traian Vedinaș). Blocată după înaintări și reveniri explicabile prin strategiile de marketing ale editurii, ediția critică la care se visa după 1989 a ajuns să fie denunțată ca un eșec răsunător (nu doar al Humanitas-ului) de către Eugen Ciurtin, într-un recent articol; ceea ce, deocamdată, nu a remediat nimic, dar cel puțin cartografiază ruinele de pe șantier cu precizie.

În schimb, asupra cochetăriilor lui Heidegger cu nazismul tăcerea este compactă. Încă nu am văzut vreo carte apărută din programul de cercetare al Grupului HAH ori dintre cele semnate de G. Liiceanu pe tema maestrului german care să conțină vreun avertisment de genul „Cercetarea/ Traducerea de față este rezultatul unui interes pur filosofic față de temele și rezolvările abordate de Martin Heidegger și nu reprezintă în nici un fel o adeziune față de poziția politică de care acesta s-a făcut vinovat în perioada interbelică”; semn că problema nici nu deranjează, dacă va fi fost, măcar, sesizată vreodată. Nu știu, pe de altă parte, să fi apărut, în toți anii de după 1989, la Humanitas – editura care îl promovează cu obstinație pe acest gânditor, prin traduceri și aporturi exegetice – vreo carte care să menționeze, măcar în treacăt, o distanțare față de postura oficială și de colaborarea lui Heidegger cu al III-lea Reich. Încă nu s-a tradus, pentru o corectă informare a cititorului român, măcar cartea lui Victor Farias despre Heidegger și nazism.

Asemenea atitudini – și, mai ales, faptul că nici unul dintre exegeții heideggerieni HAH nu a pus o cât de mică surdină entuziasmului lor filosofic față de Heidegger (notă proastă pentru spiritul critic al acestor autori și pentru scara valorilor morale și civice la care ei subscriu) – mă neliniștesc și îmi atrag atenția asupra specificului necritic al receptării autorului în cauză pregătite pentru români de către dl. Liiceanu și discipolii lui. Ceea ce a apărut, poate, ca o alternativă la monopolul filosofic marxist din vremea ceaușismului, astăzi se transfigurează într-o dorință de a impune în prim-planul agendei filosofice actuale din România un nume și o operă elaborate într-un context istoric ocultat, însă cel puțin discutabil. Când dl. Cristian Mladin îmi vorbea despre gafa lui Heidegger din 1933, acest mod – punctual și minimizant – de a aduce vorba despre prestația lui Heidegger ca rector nazist îmi dădea de gândit. Nu poți pune conduita oportunistă a lui Heidegger, din acel moment, pe seama accidentului istoric și a unui act manqué, a unei scăpări involuntare, decât dacă alternativa considerării lui cu seriozitate te sperie sau ți se pare neconvenabilă. Când Emmanuel Faye vorbește, în chiar titlul unei cărți semnate de el, despre Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, nu face o metaforă sau vreo altă figură de stil, ci precizează cu claritate o situație dată. Iar mărturiile Hannei Arendt în această chestiune nu pot fi socotite, acum când corpusul corespondenței dintre ea și filosoful iubit a devenit cunoscut, o exersare a competenței critice față de filozofie, ci doar o mărturisire a dragostei.

Prima discuție referitoare la chestiunea relației lui Heidegger cu nazismul din bibliografia recentă – publicată pe când acest serial începuse deja, în revista clujeană Verso, an. 5, nr. 91, decembrie 2010, pp. 19-20 – îi aparține lui Vladimir Tismăneanu. „Cum poate deveni un mare filosof nazist? … Cum poate deveni un filosof autentic comunist?”, se întreabă autorul, răspunzând că „… național-socialismul a fost, în anii 20 și 30, o ispită… Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști, altminteri sofisticați…”. Cum se explică, totuși, că democrația nu a fost o ispită/ tentație similară pentru interbelicii noștri luați astăzi de model de o întreagă grupare filosofică? Hannah Arendt înțelegea adeziunea heideggeriană ca pe o dovadă de… naivitate politică a unui gânditor de excepție. Tismăneanu însă preferă – poate cu mai mult temei – formula explicativă a lui Pieter Viereck, autorul unei Metapolitici. „Ideea (= lui, n.O.P.) era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită. În acest pariu metapolitic (subl. V.T.) găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi «îndrăcirea» lui Martin Heidegger în acei ani tumultoși, chiar nebuni, anii 30”.

Acesta este orizontul pe care ni-l pregătesc exegezele tinerilor „boiernași ai heideggeriei”, cum am apucat să le spun într-un loc, autorilor din grupul HAH, în tumultoșii ani 2000 – 2011 (și mai departe)? Nemulțumiți de falimentul cadrului politic actual, însă situabil, totuși, în limitele democrației, asta ne pregătesc noii vizionari ai filosofiei românești, sub mantaua dlui Liiceanu și cu mandatul paideic al domniei sale? Este bine să ne întrebăm acest lucru, pentru a nu se mai invoca în viitor vreo atitudine naivă, parafrazată arendtian…

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/25/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-iii-metapolitica-heideggeriana/trackback/

RSS feed for comments on this post.

18 comentariiLasă un comentariu

  1. Cum dl Nita a comunicat acordul dl-ui Aslam de a gazdui continuarea “dezbaterii” iscate de dl. Pecican, care ezita sa iasa din ograda proprie in spatiul neutru, am lansat pe blogul Izvoare de filozofie doua intrebari, mai degraba politice decit filozofice, inspirate din prolifica productie:

    http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021

    Va asteptam acolo,
    OT

  2. Am fost „acolo”, dar nu am dat decât de dl. Mincă dialogând cu un anonim – cel puțin așa semnează respectivul -, recunoscând astfel bătătoritul nărav al anonimizărilor.

    Mulțumesc de invitație, dar fiți, vă rog, mai clar: unde, exact, să intru pe situl desemnat drept neutru pentru a citi cele două întrebări?

  3. Pe site-ul Izvoare -> Forum sint 12 comentarii.
    Al 12 comentariu (ultimul, in acest moment) contine cele 2 intrebari. Indiciu: in text veti gasi referit si numele dv.

    Scuze: a aparut anonim pentru ca nu am stiut sa-mi scriu numele.

    OT

    • Domnule Tisa,

      Nu mă veți regăsi contribuind la adresa indicată. Unde e neutralitatea invocată, când formulați întrebările fără neutralitate, când apăreți anonim (dacă era o gafă personală, o înțelegeam și o scuzam, dar văd că mai mulți comentatori de pe sit recurg la identificarea cu anonimatul, chiar și atunci când îl corectează ulterior, semnând în interiorul mesajului, drept care mă întreb dacă e, cu adevărat, acest sit, moderat sau nu). Mai observ și că acolo se postează emisiuni radio interesante, cu tineri gânditori actuali, ceea ce salut și îmi propun să urmăresc cu toată atenția. Dar discuțiile de pe forum sunt relevante numai pentru intențiile de sponsorizare a proiectului heideggerian sau pentru etapizarea acestuia, așa cum o înțelege dl. Mincă (informații utile, le voi folosi, de vreme ce au devenit astfel publice).

      Ar mai fi și o observație a lui Arthur Schopenhauer, care mă îndeamnă să vă resping viitoarele comentarii propuse pe blogul meu în caz că ele se integrează celor ce urmează: „De îndată ce observăm că adversarul ne est esuperior și nu ni se va putea da dreptate, va trebui să luăm disputa la modul personal, să proferăm injurii, să ne purtăm ca niște neciopliți. A lua o discuție la modul personal înseamnă să nu te mai preocupe obiectul disputei – care s-a dovedit oricum o cauză pierdută -, ci să te legi doar de adversar, să-l ataci la persoană, într-un fel sau altul: aici intervine așa-numitul argumentum ad personam…” (Arta de a avea întotdeauna dreptate, București, Ed. Art, 2010, trad. de Gabriel Horațiu Decuble, p. 96)

      Rămâne, deci, să continuăm aici, în alți termeni decât până acum, sau să încetăm să ne mai semnalăm prezențele în alte formule decât cele ale unor texte închegate și publicate, și de unii, și de alții, în locurile pe care le alegem și care ne-o îngăduie.

      Dvs. și grupului HAH vă doresc o anamneză lucidă! O.P.

  4. În privinţa raportului dintre nazism şi filosofia lui Heidegger, ar fi – cred – util să se menţioneze şi volumul, vechi de mai bine de două decenii, al lui Pierre Bourdieu, „L’ontologie politique de Martin Heidegger” (1988). Iată-l aici, în traducere englezească:

    http://books.google.ro/books?id=w3XYz6Nes4IC&printsec=frontcover&dq=Pierre+Bourdieu:+The+Political+Ontology+of+Martin+Heidegger&source=bl&ots=nHzx5IswKC&sig=BQTeJwr3CX5knCOEa7mKCRrdmtA&hl=ro#v=onepage&q&f=false

    Cu bine,
    Mirela Ichim

    • Stimată Doamnă,

      Vă mulțumesc pentru contribuția constructivă la discuție și sper ca desfășurările de argumente care vor urma să vă intereseze pe mai departe.

      Aștept selecția dvs. fotografică liiceniană din domeniul public, singurul la care avem acces. O.P.

  5. D-le Pecican,

    Domnul Aslam v-a ascultat doleantele: a creat special un forum cu standardele solicitate de dv.

    Va asteptam la un dialog care deja a inceput intre doi membri SRF, care au opinii diferite in privinta disputei pe care ati iscat-o. Cred ca, pentru „binele culturii romane” asa cum ati declarat ca va bateti, nu veti ezita sa luati parte.

    OT

  6. Domnule Tisa,

    Ce ți-e și cu filosofii!… N-au sâmbătă, n-au duminică… Eu, vă mărturisesc, am. La urma urmei, dvs. și colegii dvs. de opinie ați insistat atât de mult că nu am competențe pentru o asemenea dezbatere, încât de ce n-ați continua-o, deocamdată, fără mine? Nu cine începe, contează, ci dacă opiniile respective au, măcar cât negru sub unghie, șanse de a surprinde o realitate sau un adevăr…
    Dispute? Dezbateri? Am dezbătut cu dl. Mladin pe îndelete (mi s-a spus, atunci, că mă întind, că sunt plicticos). Îmi făceam numai datoria de a respinge respingerile domniei sale.
    Lumea nu observă că, între timp, am început un eseu – altul, altceva decât corespondența cu dl. Mladin (care, by the way, nu a mai găsit răgazul sau disponibilitate să spună o cât de mică vorbuliță… Ca să vezi!)și cu totul diferit de modesta mea atenționare stârnită de apariția cărții dlui Mincă. Să vă reamintesc care erau întrebările mele acolo, și care dincolo? Să le comparăm cu argumentația din actualul eseu în serial? Le puteți avea sub ochi fără probleme.
    În general, experiența m-a făcut să mă îndoiesc de foloasele muncii în colectiv (echipă etc.). Îmi scriu singur eseurile, textele. Cine vrea, n-are decât să le dezbată. M-ar onora.
    Unei invitații amabile, i-aș putea răspunde. Nu neapărat duminica, desigur (în a șapta zi și bunul Dumnezeu s-a odihnit). Eu n-am privilegiul acesta. Am scris până la această oră două texte diferite, datorate unor publicații, mă mai așteaptă o corectură la o carte și, nu vă ascund, am primit o invitație la teatru. După măștile care s-au tot perindat și continuă să se perinde pe blogul meu, aș jura că vă place și dvs. teatrul. Felicitări!
    Să nu ne pierdem, așadar, cumpătul, voi mai posta în cursul zilei un episod care, cred și sper, vă va menține interesul treaz, vertical.

    Numai bine,

    O.P.

  7. Domnule Pecican,

    V-as recomanda sa rasfoti cartea lui Lavric (p.208-252) cap. „Condeiul legionar”. Veti gasi acolo cate citate doriti din respectiva publicistica.
    Pe tema care vad ca va pasioneaza puteti citi, eventual reciti cartea Alexandrei Lavastine, „Filozofie si nationalism”, publicata, (culmea, nu-i asa?)chiar la Humanitas.

    Ceea ce ma mira nespus e ca aceasta tema, devenita obsesie, a relatiei unor intelectuali cu extrema dreapta, lansata la noi in anii 90 de Norman Manea discutand cazul Eliade, la vremea aceea chiar in Revista 22, e inca de actualitate. Si cu totul inexplicabil mi se pare faptul ca raporturile mult mai durabile ale altor intelectuali cu extrema stanga nu starnesc nici cel mai mic interes. Ba dimpotriva s-a nascut si creste sub ochii nostri o aripa tanara a noii stangi, care vrea sa relanseze moda marxista producand concepte precum boierii mintii. Vad ca il preluati si dvs., deloc critic, ci cu o adeziune ce va contrazice zelul polemic si atitudinea pretins democratica.

    Poate ca ar trebui, din spirit crestin, sa-l intrebam pe Patriciu cum putem iesi din aceasta dilema…

  8. Mulțumesc pentru bibliografie. Lavric îmi pare indigest, de câte ori am încercat să îl citesc, mi s-a aplecat. Serios! Încercați numai cu eseurile adunate în volum. Dacă rezistați, vă felicit. Dacă nu, nu vă faceți probleme.

    Problema ridicată de Norman Manea nu a fost nici până astăzi rezolvată și asumată. Câtă vreme rămâne în coadă de pește, lucrurile vor continua astfel.

    Mă mir că mi-o recomandați pe doamna Laignel-Lavastine. La umrătoarea carte, toată floarea cea vestită a intelectualității române s-a scuturat de această autoare. Citiți dialogurile mele cu Grigurcu și Laszlo („Vorbind”, se cheamă cartea), și veți vedea ce se spune acolo pe tema dată.

    Asta cu neglijarea raporturilor intelectualilor cu extrema stângă nu e cazul să mi-o spuneți mie. În primul rând pentru că nu stă în picioare. Chiar eu am recomandat o carte ulterior premiată care discută problema aceasta (cea a Alexandrei Tomiță, vedeți coperta a IV-a). Alții au evidențiat relațiile avangardiștilor cu comuniștii etc. Eu însumi am lansat – și voi mai lansa în curând, „răsfoiți” acest blog – volume de cercetări pe tema respectivă (Pitești etc.). Să nu deformăm prea mult adevărul, că nu e excesiv de simpatic.

    Relansarea modei marxiste? Părerea mea este că în România Marx n-a fost citit cu adevărat niciodată. N-am de gând să o fac eu, dar dacă era, aveam și noi un Leszek Kolakowski, de pildă.

    Răutățile la adresa dlui Patriciu le puteți posta pe blogul personal al dumnealui.

  9. Domnule Pecican,

    Nu ma dau in vant dupa ce scrie Lavric, iar esistica lui chiar imi dispalce, insa am facut doar o precizare legata de un resabilirea unui adevar, anume ca nu doar dl Nita citeaza din articolele de drapata ale lui Noica, ci si Lavric si inca masiv si cu distanta necesara.

    Desigur ca s-au scris carti despre colaborationismul intelectualilor cu stanga comunista, insa ele nu starnesc dezbateri aprinse asa cum se intampla de aproape 20 de ani in cazul celeilate extreme. Desigur subiectul a fost lansat in Occident, iar cei implicati au facut cariera tot intorcand problema pe toate partile.

    Repet, mi se pare ca evitam sa vorbim deschis si cinstit si despre ceea ce ne doare cu adevarat; in fond traim inca dramatic efectele unui regim totalitar de stanga. De aceea a-l reciti pe Marx ca autor valabil mi se pare a fi, pentru noi care i-am trait nemijlocit ideile, similar cu a lua in serios toate teorile rasite care au facut cu putinta nazismul si pe Hitler. In fond si acolo totul a fost la inceput doar teoretic.

    Va felicit pentru felul in care sustineti prioiecte precum cel legat de feneomenul Pitesti. Va sfatuiesc insa sa fiti prudent, fiindca si acolo discutia e delicata, fiind in joc, din nou cele doua extreme: legionarii si comunistii. Imi amintesc ca am citit acum catva timp niste texte ale parintelui Calciu (iata un disident adevarat, nu-i asa!) scrise in America si in care ideile legionare, chiar antisemitismul erau prezente printre randuri. Ciudat, dupa atata suferinta!
    Vedeti cat de complicate sunt realitatile. De aceea mi se pare foarte riscant sa transam atat de ferm lucrurile excuzand nuantele care sunt adeseori salvatoare.

    Pe bolgul d-lui Patriciu nu am de gand sa scriu. Nu am nimic cu persoana d-lui, (ii dau tot atatea sanse la mantuire ca oricarui alt om – nu cum ati insinuat, ca l-as exclude, de parca as avea vreo putere in directia asta), insa, spre deosebire de dvs., nu cred ca am ce invata de la dumnealui.

  10. Distinsă Doamnă Negrescu,

    Veți fi având dreptate cu Lavric, nu mă reped să vă contrazic. Din păcate, vorba dlui Liiceanu dintr-un din jurnalele care îi aduc gloria, monografia lui premiată de dl. Simion de la Academie face parte dintre acele cărți care sunt de evacuat pe balcon. (Până să citesc aiuritoarea formulare liiceniană, nu îl exilasem pe dl. Lavric la aer, dar apoi m-am gândit că, într-adevăr, va fi știind filosoful care i-a slujit de mentor de ce cărțile care ne displac fără să ne incite merită o aerisire permanentă).

    Părintele Calciu-Dumitreasa a fost torționar la Pitești și o voce anti-ceaușistă importantă în 1977, devenind mai apoi ortodoxul ultranaționalist din exil, pe care îl menționbați. Am scris despre asta la decesul său – Dumnezeu să îl ierte! -, iar fanii părintelui m-au întâmpinat… Vă imaginați cum, dacă observați tipul de întâmpinări la care mă îndreptățește critica actuala la adresa grupului patronat de dl. Liiceanu.

    Nu cred că unul dintre cele două tipuri de totalitarisme e mai bun și nu văd, precum istoricul Nolte, începuturile fascismului ca reacție la ofensiva de extremă stângă. Nu e chiar atât de simplu.

    Constat, însă, că întreaga istorie a sec. XX românesc e tratată necorespunzător. Începând cu 1907, continuând cu „neutralitatea armată” dintre 1914 – 1916, trecând apoi la epoca interbelică și venind mai aproape, la stalinismele românești. Trag nădejde că, privind atât de lucid comunismul, v-ați și implicat în judecarea lui într-un mod activ, publicând sau provocând la militantism anticomunist.

    Vreau să vă mărturisesc însă că tot cu anticomunismul se laudă și extremiștii actuali de dreapta. Este, de aceea, important să ne situăm deschis și fățiș de partea soluțiilor democrate, cred. Eu nu sunt nici naționalist șovin și antisemit, nici internaționalist proletar, nostalgic după binefacerile CAER și URSS.

    Cu atitudinea dvs. față de dl. Patriciu nu am nimic, nici de bine, nici de rău. Urmărind însă filmul cu Michnik, Pleșu și Liiceanu, senzația mea a fost că Patriciu nu a judecat prea aspru ce s-a petrecut acolo. Veți vedea, de altfel, la postarea respectivă – a mea – că am încercat să mențin la zi dezbaterea, indicând și alte luări de poziție, inclusiv cele, nu mai puțin partizane, ale dlui Pleșu.

    Să fie oare atât de greu de conceput pluralitatea vocilor? De ce am avea nevoie de consensuri generale, în loc să coexistăm într-o pluralitate a vocilor?

  11. „Parintele Calciu-Dumitreasa a fost tortionar la Pitesti” apoi ” ortodoxul ultranationalist”…vai ce ma dezgusta limbajul de plastic, politically correct- tipic vremurilor astea! n-ati mentionat contextul a fost ceva involuntar? . nu va doresc sa treceti prin iadul unei „reeducari” , ca asa-i usor sa stam in comfortul de acasa si sa improscam cu noroi memoria unora ce nu se mai pot apara, nu? faceti o pauza de reflectie- si nu va obositi sa raspundeti ca nu mai intru pe-aici. si apropo, nu am chimii cu legionarii ,dar din cite imi aduc aminte , miscarea nu a fost condamnata in cadrul procesului de la nurnberg, asa-zisul „antisemitism” a fost catalogat ca fiind de natura economica, parca.

    • Vă dezgustă? Atunci nu îl folosiţi şi nu îl reproduceţi. Descrieţi dvs. cu mai multă acurateţe ce s-a petrecut cu Gh. Calciu. Îi găsiţi circumstanţe care îl scuză bestialităţile comise alături de Ţurcanu şi Popa Ţanu şi îi onorează metanoia? Este posibil şi este omeneşte, dar faptele rămân fapte, şi pe ele nu le putem înlătura. Haideţi să le formulăm precis mai întâi, ca să ştim ce scuzăm sau acuzăm.

  12. nu ma asteptam la o reactie de genul „ba tu primul!”..dvs ati afirmat sec despre parintele ca a fost „tortionar la Pitesti” si doar cunoasteti precum ca fiecare cauza produce un efect, cand dati sentinte din astea definitive cu privire la unii, descrieti si cauzele nu doar produsul lor finit. circumstante sunt, le gasiti in volumele dedicate fenomenului reeducarii din inchisorile comuniste.

    • Nu e aici nici un fel de „ba tu, primul”, stimate comentator. Fac doar diferenţa între stabilirea faptelor şi pledoariile avocăţeşti. Faptele sunt acestea: Gh. Calciu a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Ţurcanu (o ştie toată lumea care a citit bibliografia, de la cartea succintă a lui Virgil Ierunca până la recenta ediţie a doua a studiului lui Alin Mureşan, lansată chiar ieri la Cluj).
      Stabilirea cauzelor şi circumstanţelor – atentuante sau agravante – urmează, nu precede, stabilirea faptelor discutate. Dacă acest lucru nu este clar, nu se ştie despre ce este vorba. Şi tot în acelaşi fel, nu poate fi nimeni iertat înainte de a-şi cere iertare. Desigur, însă, nimeni nu vă opreşte să credeţi altceva. Socoteam însă că v-ar interesa părerea mea.

  13. stimate domn, daca nu m’ar fi interesat parerea dvs, nu intram in „polemica”. eu cred ca s-a cait suficient, la fel ca alt „tortionar” Stanescu, iertat fiind de victima sa directa. dumneavoasta nu porniti de la premise valide, cercetati cauzele care au declansat instinctele animalice ale asa-zisilor „tortionari” de mana a 7-a, in timp ce adevaratii tortionari au murit in patul lor si astazi sunt premeditat trecuti cu vederea, stersi din memoria colectiva. .dar e parerea mea subiectiva. btw, foarte util blogul dumneavoastra , un refugiu in calea mizeriei care abunda pe net. mai vb.

  14. Stă, stimate domn, în capacitatea noastră de judecare să stabilim cu precizie dacă un ins anume, căzut sub vremi, „s-a căit destul” pentru bestialităţile comise, fără îndoială, sub presiunea altora? Personal, cred că nu. „Iertat de victima directă?” Deduc de aici că aţi fi de părere că a avut o singură victimă. Ar trebui să vă mai informaţi. Că bestiile adevărate, din sistemul comunist de represiune, au scăpat nevinovate şi nepedepsite, măcar moral, e întru totul adevărat. Ruşine naţiei şi slăbiciunii noastre ca sistem de cetăţeni (societate? nu ştiu dacă…)

    Cu bine,

    O.P.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: