MITUL SCUFUNDACULUI FILOSOFIC: Bogdan MINCĂ, Martin HEIDEGGER și filosofia greacă

Traducător și exeget al lui Heidegger din școala bucureșteană de fenomenologie din jurul lui Gabriel Liiceanu, cu masterat și doctorat nemțești, Bogdan Mincă își continuă eforturile benedictine de înțelegere personală și facilitare a înțelegerii noastre, a celorlalți, în perimetrul filosofiei heideggeriene.

Cartea recent apărută sub semnătura domnului Mincă, Scufundătorii din Delos. Heidegger și primii filozofi (București, Ed. Humanitas, 2010) elucidează încă din preambul misterul  vizitării presocraticilor via Germania: „… interpretările sale (= ale lui M. Heidegger, n. O.P.) la filozofii presocratici depășesc sfera studiilor de istorie a filozofiei, pentru a primi un rol de propulsor al filozofiei actuale înspre un nou început (subl. B.M.)” (p. 11). Nu este foarte clar, totuși, de ce am avea nevoie de un nou început. La urma urmei, ce mai rezervă întoarcerea eternă la primii pași ai filosofării, de care ne despart câteva mii de ani, înafară de garanția pășirii pe un drum bătătorit de renașterile succesive – cea carolingiană, cea ottoniană, apoi cea de la curtea familiei Medici, Iluminismul, Romantismul ș.a. – și, desigur, de bucuria de a da cu măturica pe urmele pașilor filosofului îndrăgit de la Freiburg? De ce am lua ca garantat acest traseu regresiv, când mai sunt și alte posibilități? Filosofii s-ar putea ocupa la fel de bine, dacă nu chiar mai cu folos, cine știe (unii chiar o fac, ca să fim sinceri cu noi înșine!) de continuare/ continuări/ continuitate? Pentru ce sunt începuturile mai prestigioase,odată ce pășim înafara logicii mitului? Iar dacă rămânem în interiorul ei, n-ar fi mai simplu și mai onest să ne declarăm mitografi, teologi, sacerdoți, istorici ai sacrului și expresiilor acestuia? De ce nu ne-am ocupa de sfârșit/ țel/ apocalipsă/ finalitate? Să fie destinul filosofiei să tot bată pragurile de început, ignorându-le pe cele din urmă? Premise, da, iar consecințe ba?

Va fi fiind, pesemne, o chestiune de temperament, de instinct, de… inteligență. (Exclud în mod decis mimetismul papagalicesc, cum i-ar putea atinge acesta tocmai pe filosofi?) Și totuși, și totuși: regresul către începuturi vădește un soi de istorism pe care nu mă voi obosi să îl combat, trimițând direct la faimoase pagini din K.R. Popper. Și încă unul circumscris etnic, lingvistic la un areal mitizat ca mare creator de civilizație și cultură, cum este cel helladic (unde e originalitate?!)…

Nu e oare o recădere în mitografie? Nu obligă la asta pânda necontenică a îndepărtatei filosofii grecești? De ce nu pășim mai departe, chiar și făcând un mic-mic pas, revenind la infinint, ca unii trași cu cheița, la aceleași reflexe? Gândirea a încetat să însemne o aventură pe cont propriu?

După ce evul mediu i-a citit pe greci prin intermediul traducerilor evreiești din… arabă, iată-ne ajunși în sec. al XXI-lea entuziasmați de posibilitatea de a-i redescoperi în hățișurile pădurii teutone. Desigur, luminișurile heideggeriene pot orbi vizitatorii dornici de revelații forestiere. Dar, oare, lectura grecilor nu ar merita să înceapă, în fine, și de la textele… grecești? Dl. Mincă nu doar că le frecventează, ci și predă greaca veche studenților de la Universitatea din București. Mă întreb însă dacă le predă chiar greaca veche sau o selecție… heideggeriană de termeni meniți să înlesnească apropierea de Heidegger, și nu de ei înșiși.

N-am îndoieli legate de erudiția, buna pregătire și probitatea științifică a autorului român. Nu există motive pentru a le avea. Sunt nesigur însă cu privire la îndrăzneala de a lua exercițiul gândirii dezinhibate pe cont propriu, uitând pentru o clipă de maeștrii de acasă și de cei din străinătate, de cei în viață și de cei trecuți în panteonul culturii universale. Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi? Probabil nimic rău, înafară de faptul că n-ar mai publica, eventual, la Humanitas.

http://www.newbooks.ro/carti-noi/scufundatorii-din-delos-bogdan-minca_1959

Cuprinsul cărții și câteva pagini de la început, aici:

http://www.humanitas.ro/files/media/scufundatorii-din-delos.pdf

Fotografia reprezentându-l pe Bogdan Mincă alături de alți doi corifei ai grupului (Sorin Lavric la stânga și Liviu Bordaș la dreapta) a fost preluată de la adresa http://www.bcub.ro/continut/expozitii/galateca/6-12nov2010Humanitas/6-12dec2010Humanitas.php

Published in: on 5 Februarie 2011 at 8:43 pm  Comments (22)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/05/mitul-scufundacului-filosofic-bogdan-minca-martin-heidegger-si-filosofia-greaca/trackback/

RSS feed for comments on this post.

22 comentariiLasă un comentariu

  1. Prea multe intrebari. Pentru a gasi raspunsurile e bine sa cititi in prealabil pe Heidegger si eventual sa rasfoiti mai atent cartea recenzata.

  2. Vă obosesc întrebările? Vă ajunge, pesemne, doar una; și aceea, eventual, formulată de altcineva (dacă se poate, o persoană cu prestigiul consolidat, precum Heidegger). Continuați atunci așa, numai cu una, ce să zic?! Deși în filosofie, lucrurile par să fie mai complicate un pic…
    S-ar zice însă că dvs. nu doar că ați citit cartea, ci – poate că – ați și scris-o. Admirabil, dacă prin acest demers socotiți că aveți deja răspunsurile.
    Din ce spuneți se mai înțelege și că „l-ați citit” pe Heidegger (adică nu DIN Heidegger, ci pe TOT Heidegger). Hm! Permiteți-mi să mă îndoiesc. Câte ceva din el am citit, e drept, dar se pare că, urmându-vă sfatul, s-ar cuveni să mă dedic în întregime lecturii operelor sale complete.
    Oricum, mulțumesc pentru intervenția pe blog, chiar dacă mi se par nepotrivite sfaturile ce vin dinspre un anonim, într-o manieră pe cât de laconică, pe atât de trufașă. Dar ce știu eu? Te pomenești că vorbește însuși heideggerianul prin excelență. Atenție să nu îi supărați pe alții care își arogă acest loc de frunte în România! Cordial, O.P.

  3. În primul rând, nu sînt autorul, dar îl cunosc foarte bine și cunosc și situația din Univ. București și din filozofia românească. Sînt numai un modest amator de filozofie care, din întîmplare, am citit în jur de 30 de volume de Heidegger. Și, am citit și cartea asupra căreia vă exersați deprinderile, aroganța și atitudinea brutală cîștigate scriind despre politică. Unde ne pricepem cu toții. Chiar și cu studii înalte, tot rămîne o diferență între filozofia politică și ontologie, competențele nu sînt transferabile.

    Iată seria de întrebări și reproșuri care sigur nu ar fi fost înșiruite dacă l-ați fi frecventat cît de cît pe Heidegger sau ați fi răsfoit măcar cartea (obligația minimă înainte de a scrie despre ea), unde acestea își găsesc răspunsul:
    – „Nu este foarte clar, totuși, de ce am avea nevoie de un nou început” Pentru H filozofia occidentală, după începutul luminos cu presocraticii, a intrat într-o lungă perioadă de decădere, de uitare a ființei, începînd cu Platon și Aristotel. Acest ciclu se încheie cu Nitzsche. Reluarea – și un nou început – face necesară interogarea primului început, inaugural al Gîndirii occidentale. Acesta este una din temele majore ale gîndirii heideggeriene după Kehre. De aceea, cartea apărută este o introducere în a doua fază a gîndirii sale. Prima la noi. Știu că această lucrare s-a construit împreună cu o traducere, în curs de apariție, a dificilelor Conferințe heideggeriene din a doua perioadă a gîndirii sale.
    – „La urma urmei, ce mai rezervă întoarcerea eternă la primii pași ai filosofării, de care ne despart câteva mii de ani, înafară de garanția pășirii pe un drum bătătorit de renașterile succesive – cea carolingiană, cea ottoniană, apoi cea de la curtea familiei Medici, Iluminismul, Romantismul ș.a.” Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …
    – „regresul către începuturi vădește un soi de istorism pe care nu mă voi obosi să îl combat” Pentru H abordarea sistematică (ex. fenomenologia husserliană căreia i se opune din acest punct de vedere) fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată. Aveți în limba română două traduceri: Ființă și timp și Probleme fundamentale ale fenomenologiei unde această problematică este argumentată pe larg.
    – „Nu obligă la asta pânda necontenită a îndepărtatei filosofii grecești?” Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor.
    – „recădere în mitografie” Da, reîntoarcerea la origini, moartea/ renaștere etc. sînt mecanisme binecunoscute domeniului religiilor. Dar, nu numai. Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale. Apoi, mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice.
    – „unii trași cu cheița, la aceleași reflexe”, „bucuria de a da cu măturica”, „mimetismul papagalicesc” – brutal, nu merită nici o replică.
    – „lectura grecilor nu ar merita să înceapă, în fine, și de la textele… grecești? Dl. Mincă nu doar că le frecventează, ci și predă greaca veche studenților de la Universitatea din București. Mă întreb însă dacă le predă chiar greaca veche sau o selecție… heideggeriană de termeni meniți să înlesnească apropierea de Heidegger, și nu de ei înșiși.” Daca rasfoiați cartea ați fi văzut că sînt făcute comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice. Cunosc autorul și știu că face chiar lecții de greacă veche, are studenți care după 2-3 ani au ajuns la performanța de a citi un text de Platon. … „o selecție… heideggeriană de termeni meniți să înlesnească apropierea de Heidegger, și nu de ei înșiși” Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România. Această carte este un rezultat și o continuare a cursurilor despre presocratici, ținut la facultate. Dovedește că acei studenți chiar au șansa să aibă un dascăl calificat și nu aparține clasei de sfertodocți de care universitățile noastre sînt pline. Este printre puținii care nu fac „introduceri în…” și ale cărui cursuri și seminarii reprezintă aplicații pe text – așa cum se practică în Germania. (Încă o neglijență: unde și-a făcut a doua facultate, nu numai masteratul.)
    – „Gândirea a încetat să însemne o aventură pe cont propriu?” Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil. Daca vă dă mîna vă așteptăm cu interes.
    – „Sunt nesigur însă cu privire la îndrăzneala de a lua exercițiul gândirii dezinhibate pe cont propriu, uitând pentru o clipă de maeștrii de acasă și de cei din străinătate, de cei în viață și de cei trecuți în panteonul culturii universale. Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi?” Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al recupera pe Hasdeu, de exemplu?
    Pasul următor ar fi aprofundarea acestei problematici dificile și importante pentru destinul filozofiei occidentale, de aceea justificat supusă unor opinii contradictorii. Contradictorii dar pe un fond de competență și onestitate. Nimic nu ne absolvă de la a controla responsabil cu competența necesară ceea ce punem pe hîrtie, de a nu terfeli munca făcută cu onestitate și decență, de a stimula ceea ce se desprinde de vidul cultural actual. Faptul că această carte a apărut la ed. Humanitas justifica executarea ei și a autorului?

    Rămîn anonim pentru că nu sînt o persoana publică, a semna cu numele întreg sau cu inițiale este complet irelevant.

  4. Ehehei, ce revenire dezlănțuită! Mulțumesc pentru timpul dedicat acestei tentative de punere la punct. Vă voi răspunde punctual la amplul mesaj, cu voia dvs. în forma unor noi postări. Economia comunicării via comentariu nu ne îngăduie, mi se pare, desfășurările pe care o continuare a discuției le presupune. Cordial, O.P.

  5. Stimate domnule Pecican,
    Am o nedumerire: cum puteţi scrie o recenzie fără să fi citit cartea? Dat fiind că tocmai am terminat de citit (cu creionul în mână) cartea domnului Mincă, pot să spun că din „recenzia” dumneavoastră rezultă în mod clar nu numai că nu aţi citit cartea, dar că nici măcar nu aţi răsfoit-o. V-aţi uitat la titlu, la descrierea autorului şi, bineînţeles, la editură şi v-aţi apucat să compuneţi liber şi nepăsător… fără să vă puneţi realmente nici o întrebare. Cea mai aiuristică mi se pare remarca legată de istorism, care dovedeşte că despre Heidegger habar nu aveţi. Ceea ce nu e un păcat în sine, fireşte. Ci numai atunci când credeţi că puteţi avea o părere pe care s-o faceţi publică.
    Ca cititor al cărţii şi ca fost student al facultăţii de filosofie din Bucureşti, pot spune că persoana anonimă de mai sus a punctat excelent; subscriu întrutotul mesajului său. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, nu m-aş grăbi să-i răspund inutil. Aş citi mai întâi cartea.
    Voi înţelege dacă nu veţi lăsa acest comentariu să apară pe blog. Eu însă n-aş şterge comentariul, ci recenzia!

  6. Stimate domnule A. Crunt,

    Vă mulțumesc pentru mesaj, deși mă nedumerește faptul că vă grăbiți să vedeți în mine nu doar un ne-cititor, ci de-a dreptul un… cenzor. Uite că nu v-am cenzurat și, dacă veți avea interesul să urmăriți discuția mea cu I.M. – anonimul la opiniile căruia subscrieți necondiționat -, am putea, eventual, discuta și noi una sau alta. Deocamdată mă bucur că postarea mea suscită opinii, fie ele și diferite de a mea. Păcat numai că vă grăbiți să expediați totul în insinuare sau convingeri nefondate. La urma urmei, în aceeași tonalitate, puteam începe și eu prin a vă întreba, stimate domn: Cum se face că, deși ați citit volumul cu creionul în mână nu ați priceput nimic din el? (De parcă aș putea eu estima cât ați priceput cu adevărat din excursul dlui Mincă)…

  7. Există o mână de frustrați care tot atacă discipolii lui Liiceanu, fără să le zdruncine măcar un pic valoarea. Nu le reușește decât să-și rupă colții.. pentru că de obicei aduc argumente ad hominem și nimic mai mult. I-aș ruga să ne sugereze câteva nume de filosofi mai valoroși decât Mincă, sau eseiști mai fini decât Lavric. După asta, mai vorbim. Aluzia la numele editurii indică încă o dată caracterul resentimentar al articolului. No… numai bine, domnule Pecican, doar asta voiam să vă întreb, în prelungirea celor expuse mai sus(”Oare ce s-ar întâmpla dacă tânăra filosofie românească s-ar ridica puțin din genunchi? Probabil nimic rău, înafară de faptul că n-ar mai publica, eventual, la Humanitas.”): ”Dar dvs când vă veți ridica din genunchi? Sau ”capul plecat sabia nu-l taie?””

    • 1. Discuția despre frustrare o găsiți într-o altă postare din ciclu (a se vedea, dacă vă interesează, discuția cu dl Mladin);
      2. Ruperea colților – dacă nu e vorba de o chestiune de… dentistică – merită exemplificată și argumentată, pentru a face credibilă infailibilitatea campionului dvs. (În caz că ar fi așa, de ce vă mai îngrijorați?);
      3. Filosofi mai valoroși decât Mincă și eseiști mai fini decât Lavric? Asta e chiar bună. Dar cine a zis că dl. Mincă ar fi filosof? Momentan e doar traducător și comentator de filosofie, până la statutul de filosof mai e un pic de tras, nu credeți? Cât despre dl. Lavric, ce să mai spun? Finețea cu care domnia sa a tratat legionarismul lui Noica a impresionat destulă lume. Să nu vă supărați, însă dacă domniile lor vă sunt reperele de calitate într-ale filosofiei și eseului, atunci vă doresc să rămâneți cantonată cât mai mult în orizontul paradisiac al lecturilor din acești autori;
      4. Frapant că, adresând mai tinerilor autori un îndemn de îndreptare a spinării lor intelectuale, poți fi întâmpinat cu atâta ostilitate. Știți ce? N-au decât să rămână cum și unde le place, la urma urmei, istoria a înregistrat generații la rând care au confundat purtarea trenei altora cu o vocație autentică. Încurajați-i pe mai departe!

  8. Va recomand eu un filozof: Andrei Marga.
    Sinteti de acord dl. Pecican?

    • De acord. La fel și Gh. Vlăduțescu, dacă este să revenim în ambianța școlii bucureștene. Sau Sorin Vieru. Ați citit ceva din producția lor?
      În volumul „Neconvențional, despre filosofia românească” (2002), dl. Vlăduțescu încheie astfel: „Anii următori, de până în decembrie 89, tensionați și ei, sunt și de o complexitate derutantă. Ce s-a făcut și cum s-a făcut, pentru că numai din rea credință, din îndârjire abstractă, „robespierre-i” pentru orice ocazie găsindu-se mai la tot pasul, sau din cine știe ce alt motiv, se poate vorbi de un gol istoric, rămâne de cercetat sine ira et studio. Deocamdată este încă prea devreme. Nu s-au stins patimile, țâșnesc orgoliile. Poate doar cineva, mai încolo, dincolo de zarva „certurilor” dintre filosofi, va fi în măsură să privească înapoi fără mânie și, ceea ce este mai important, cu speranță”.
      … Se pare că încă e tot… prea devreme.

  9. Multumesc, e bine sa va cunoastem reperele. Cu voia dv. as mai aduga la lista alaturi de Gh. Vladutescu pe Al. Boboc, Gh. Cazan, C. Gulian, I. Ianosi, toti profesori ai facultatii de filozofie din Bucuresti.
    Poate completati dv. lista, profesorii din alte centre nu-i cunosc.

    Remarc ca nu v-ati exprimat opinia decit partial, fata de C. Noica, G. Liiceanu, A. Plesu si citiva tineri. E bine sa va extindeti analiza.

    Apoi, daca tot v-ati apucat de aprecieri ale scolilor de filozofie, sa va expuneti criteriile explicit. De ex. pentru a ne lumina: ce este un filozof? care sint criteriile dv., cei de mai sus le indeplinesc? Care este legatura dintre morala, politica si filozofie, larg dezbatuta pe blogul dv. Si foarte actuala.

    E important sa o faceti mai sistematic si mai extins pentru a va aprecia corect opiniile pe care le emiteti aici sau in reviste. In Timpul, de exemplu.

    • Stimate domn,

      Vă mulțumesc pentru dorința de a vă edifica în privința opiniilor mele până la capăt. După lista pe care o aduceți în discuție – și pe care o reconstituiți bine din memorie, văd – păreți destul de edificat într-ale mediilor filosofice dinainte de 1989. Mă bucur și de posibilitatea de a dialoga pe tema propusă, chiar dacă preferați o abordare insidios sarcastică (și de ce nu, la urma urmei?). După manualul lui Gh. Cazan ni s-a predat și nouă, la Cluj, la un moment dat, așa că spun în cunoștință de cauză: nu, mulțumesc. Dl. profesor Boboc continuă să publice, traduceri și comentarii, nu tocmai inutile în ansamblul culturii noastre. Cartea lui Gulian despre Hegel nu m-a „prins”, după cum nici după cariera publică a domniei sale nu m-am dat în vânt. I. Ianoși mi-a bucurat junețea cu o primă ediție critică din operele dostoievskiene și a scris câteva monografii despre marii ruși și despre Thomas Mann care s-au retipărit de curând, probal pentru că sunt bine alcătuite.
      Cu C. Noica, G. Liiceanu și A. Pleșu am avut ocazia să mă cunosc personal, iar cu primul am și corespondat (am publicat corespondența primită de la maestrul păltinișean). Dl. Liiceanu nu are obiceiul să răspundă scrisorilor primite, iar pe dl. Pleșu nu l-am deranjat cu vreo epistolă sau vizită protocolară. I-am citit însă cu interes și mari speranțe la început – mă refer la ultimii doi -, cu nerăbdare, de la o vreme, și cam sastisit în ultimii ani.
      Cam atât am a vă spune, deși înțeleg că mi-i opuneți celor din prima serie de nume (dreptul dvs., scopul e și el transparent).
      Școala și feluritele ocupații m-au împiedicat să continuu în ritmul dorit inițial seria de reflecții – improvizate, fără îndoială, mai mult răspunsuri la interpelări decât construcție cât de cât sistematică -, ținându-mă deoparte momentan de acest atelier. Am și acum câteva proiecte în lucru, care prelungesc această situație într-un mod pe care nici eu nu l-am dorit.
      Dar – sincer vorbind – de ce ar conta pentru dvs. părerea unui nespecialist ca mine, pe care sunteți tentat, văd, să o puneți pe seama simpatiilor față de anumite persoane și a antipatiilor față de altele? ”Să VĂ cunoaștem reperele?” Care VĂ? Și la ce v-ar folosi? O serie de discipoli liicenieni mi-au explicat că ele nu există sau că nu contează. „E BINE să vă extindeți analiza.” E bine pentru cine? Și de ce? Oare nu autorul însuși este cel ce își stabilește limitele între care se mișcă? Să mă fi apucat, oare, într-adevăr, cum spuneți expres „de aprecieri ale școlilor de filozofie”? Avem asemenea școli, în momentul de față? Dacă îmi amintesc bine, vorbeam doar de anumite direcții din cultura noastră… Până la școli, mai va… În caz că Grupul HAH va deveni cândva o școală și că nu-și va schimba afinitățile, ea va conta ca școală a heideggerienilor români, nu ca o școală de filosofie românească, mă tem că. Doriți să îmi cunoașteți criteriile sau cum definesc eu un filosof? Criteriile mele sunt cele ale unui istoric și critic al culturii române contemporane. Nu mă pripesc, în general, cu clasicizările și recomand moderație (inclusiv în ton) și politețe, amenitate. Mă necăjesc guru fără operă și smintitorii tinerilor. Cred că filosoful este iubitor de înțelepciune, nu deținătorul înțelepciunii. Ș.a.m.d.
      În secolul fragmentarismelor și al fulgurațiilor postmoderne formulați exigența sistematicității? Înțeleg că doriți o asemenea expunere de principii pentru o înțelegere mai adecvată a poziției mele, dar, zău, nu merită să stăruiți prea mult asupra celor spuse de mine. Mai important ar fi ca energiile tinerilor cu vocație filosofică să nu cadă pradă unor orgolii atinse de hybris și unor opțiuni îngrăditoare. În TIMPUL, ultimele vreo cinci articole pe care le-am publicat, exprimă interesul față de coagularea unei pletore de tineri înzestrați în jurul unui autor de eseuri subțiri și de „ego-literatură”. Încerc acolo să descifrez cât mai exact ce spun cuvintele magistrului despre ucenici și demersurile lor atunci când se trece de ceea ce par să spună. Nimic în plus, nimic în minus.
      Sperând că m-am făcut înțeles, vă doresc numai bine! O.P.

  10. 1. Campania negativa pe care ati promovat-o presupune implicit contraponderea la care va raportati pozitiv. Bineintelesc ca ati negat vehement. Atunci, in contextul in care scrieti, aici si in reviste, daca nu e vorba de o campanie negativa, cred imi veti acorda ca este legitima solicitarea: procedati ca la carte, obiectiv, cu metoda si riguros acoperiti tot domeniul. Alternativ, de asemeni este legitim sa stim, tot pentru limpezirea pozitionarii, si pe cei votati de dv. – pe cei respinsi este clar. Am incercat sa ghicesc si evident binomul se impunea de la sine: grupul Marga, Vladutescu, Cazan, Boboc & co. vs. cei respinsi.

    2. Care sint filozofii romani? Stacheta poate fi ridicata foarte sus. Imi amintesc ca Noica spunea ca sint doar doi filozofi, Platon si Hegel si doi profesori de filozofie, Aristotel si Kant. La dv. nu e vorba de stacheta ci ati respectat, poate inconstient, regulile campanei negative: dubla masura -unii mai au inca pina la statutul de filozof, nu sint decit traducatori, comentatori, eseisti egolatri in schimb altii … Dati-mi voie la o opine: nu cred ca cei la care va raportati pozitiv – A. Marga sau G. Vladutescu – sint filozofi, ci profesori care au predat filozofie intr-o perioada istorica data intr-o universitate din Romania.

    • „Campanie negativă?” Să vedem: „Campanie de presă = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situaţii, unei cauze, unei persoane etc.” Cred că mă răsfățați, flatându-mă oarecum. S-a mai văzut ca un om singur, doar pe blogul lui, să facă o campanie de presă? Îmi atribuiți puteri pe care, din păcate, nu le am. Nu am reviste proprii, nu am edituri proprii și nici de la amvon nu pot predica. Am un blog, precum toți anonimii. Din când în când public diverse lucruri, ici și colo. Rubrica pe care o dețin în TIMPUL e mai veche decât seria de articole care vă intrigă în așa măsură încât o numiți „campanie negativă”.
      Rămâne, conform logicii dvs., că ar fi obligatoriu să procedez „ca la carte”. Ca la care carte? Când pomeniți cuvântul „obiectiv” mă apucă disperarea… Obiectiv, stimate domn, e masivul Ceahlău, oarecum. Mai sigur, Domnul Dumnezeu din ceruri. Îmi dați și mie niște exemple de inși „obiectivi”, vă rog?
      Mă uimește și să văd că grupați o serie de persoane cu publicații relevante pentru domeniul filosofie unii alături de ceilalți, deși problematicile pe care le abordează fiecare sunt foarte diferite de ale celorlalți. Probabil, deduc acum, recitind mesajul dvs., pentru că sunt toți… profesori. Ei, dar și dl. Liiceanu este profesor. Ce va fi având problematica dezbătută de Vlăduțescu cu aceea ce survine sub condeiul lui Marga sau a lui Boboc? Hm.

      În ce privește formula dvs. hiperexigentă referitoare la filosofii români, n-aș merge atât de departe. Filosofi români ar putea fi cei care scriu sau fac filosofie în limba română (Patapievici e de altă parere, mă rog). Opinia mea este că e prematur să îi includem aici și pe băieții care glosează în marginea unei teme pe care le-a dat-o și coordonat-o profesorul lor. Asta nu înseamnă că n-ar putea deveni și ei, la urma urmei, filosofi. Le-ar trebui nu doar școală și erudiție, ci un pic de îndrăzneală pe cont propriu. Și ce dacă ar „greși”? (Dar cine să le spună asta, cui să mai cerșească aprobarea?!) Din perspectiva asta, Maiorescu popularizatorul de filosofii occidentale în stil didactic e mult mai valoros, cât o fi el de profesor, decât copiii de care vorbim (nu-i minimizez, ci consider probatoriu faptul că nu se avântă „peste gard” de unii singuri, stau în țarc lângă părintele lor). Cel puțin își alege temele cu mână sigură, nu îi spunea nimeni ce să-i pună pe studenți să facă.
      Mă acuzați de dublă măsură? Tot ce se poate, cine e perfect și poate fi tot timpul coerent cu sine însuși? Repet, nu cine sunt eu sau ce zic în materie e important, de vreme ce nu mă pretind sau vreau filosof. (De asta mă și mir că mă luați, stimate domn, în seamă. Mulți dintre cei situați de aceeași parte a baricadei cu dvs. au și conchis că nu merită osteneala să fiu luat în serios.) Interesant, totuși, că judecați destul de simplificator, căci reperele nu sunt de considerat în logica lui „sau – sau”. Există la noi, astăzi, preocupări de filosofia minții, de epistemologie, de filosofie analitică și a limbajului etc., și nu, așa cum doriți dvs. să pretindeți, numai fenomenologii heideggerieni de o parte și „profesorii” de alta. O ignorare a celorlalte eforturi vă pare în regulă? Mie, nu. (ApropoȘ de Sorel văd că nu mai ziceți nimic.)

      Mi se pare, de altfel, rușinos, indiferent cine ați fi, june sau mai copt, modul implicit disprețuitor în care vă referiți la profesori. Nu ei v-au format și pe dvs.? Veți fi fiind autodidactul absolut? Tot ce se poate. Să știți însă că disrespectul față de școală și de mentorii plătiți de stat să ne învețe nu e… mare filosofie. Nici nu vă asigură elevația ideatică ori metodologică.
      Despre ștachetă. Dvs. cum o vedeți? La o înălțime modestă, medie sau înaltă? S-ar zice că înaltă, de vreme ce vă plac elitiștii. N-am nimic împotriva lor, sunt fotogenici. Dar haideți să căutăm o dreaptă măsură, o ștachetă mai potrivită. Ce ați zice de următoarea încercare: candidat la titlul de filosof român este acela care publică mai mult de o singură lucrare în care se străduie, poate chiar ajunge, să formuleze un gând original și profund cu o valabilitate potențială măcar într-o zonă a problematicii filosofice. Cam lax și nemulțumitor, de acord. E, totuși, un început posibil, ajutându-ne să eliminăm din discuție publicistica frivolă la gazetă, oglindirile narcisiace de sine, gâdiliturile prietenești supralicitate, retoricile de gașcă. Sunt sigur însă că, adept al rigorii cum păreți, veți avea o definiție mult mai bună decât a mea.

  11. Platon, Sofistul, 254 a 10 su; “Pe cind filozoful, care se pleaca neincetat asupra ideii de fiinta a lucrurilor cu argumentarile sale, nu este nici el usor de surprins, tocmai datorita stralucirii zonei unde se aseaza. Caci, la cei mai multi oameni, ochii sufletului nu pot indura sa contemple conditia divina a lucrurilor.”

    Fiind greu de surprins – cum o spune divinul Platon – nu ma voi hazarda tocmai eu cu o definitie. Poate ca veti gasi in istoria filozofiei mai multe sau poate in cartea pe care cu dispret o “recenzati” – despre primii filozofii – va va ajuta mai mult.

    In privinta rusinii nu inteleg de ce trebuie sa-mi fie mie rusine, poate altora daca nu li s-a atrofiat de mult acest simt. Iar motive sint…

    • Ehei, stimate domn,

      Vi s-au încheiat, s-ar zice, proviziile de tăcere… Preabine, fiți binevenit! Să fie oare o cutezanță intelectuală pitularea la infinit în umbra marilor nume ale filosofiei? N-aș crede, nu mi se pare că Platon a gândit definitiv, că e singurul ce poate fi bănuit de așa ceva, și că asta ne scutește de încercări – oricât de modeste – pe cont propriu.
      În altă ordine de idei, nu m-aș hazarda prea ușor să vorbesc de dispreț în locul dvs. Nu eu disprețuiam profesorii, vă amintiți? (În felul lui și Platon era unul, nu credeți?) Să fi fost dispreț, credeți-mă, nu pierdeam vremea expunându-mi opiniile despre cartea dlui Mincă. Bună sau discutabilă, ea a necesitat o muncă pe care o apreciez. Regret doar că îl duce, după mine, pe drumul înfundat pe care – mă înșel? – îl urmați, la rându-vă, așezându-vă în poalele altora. Nu spun că, de mii de ani, Platon nu poate susține asemenea poveri. Dar ce repede ne abandonăm, iar și iar, regândirii începuturilor socotite singurele prestigioase… (Și, apropo, de ce? Fiindcă a zis Nietzsche că e așa? Fiindcă o voia Heidegger?)
      Ce tristețe… Și ce lipsă de îndrăzneală…

  12. Intoarcerea la inceputuri urmeaza o necesitate istorica, pe care cei pomeniti o resimt mai acut decit altii.

    Renasterea a fost un alt moment al acestei reintoarcerii, de exemplu. M. Eliade, daca nu ma insel, a avut ca teza de doctorat un subiect legat de Renastere. Tot el, mai tirziu, a vorbit de mitul eternei reintoareceri. Deci nu e ceva exclusiv legat de Heidegger. Dar pentu a doua etapa a gindiri sale presocraticii reprezinta o tema majora.

    Da, intr-adevar e trist: orice ati spune titlul serialului dv. este dispretuitor si jignitor. A injura pe un altul nu reprezinta o indrazneala pe tarim cultural, poate din alt punct de vedere. Deci nu mai insistati cu aceste indrazneli si apreciati pe cele autentice. Reinoirea filozofiei, daca asta nu presupune indrazneala din partea unui tinar – chiar calcind pe urmele unui mare filozof – atunci poate ne veti spune cit de indrazneti sint/au fost profesorii aparati de dv. Pe tarimul filozofiei, evident.

    • Va fi fiind întoarcerea la începuturi o „necesitate istorică”, dar nu pentru a descoperi răspunsuri la problemele la ordinea zilei. Exercițiul memoriei și cel istoriografic se achită îndeobște de sarcina frecventării originilor, începuturilor etc. La filosofii care se împiedică de presocratici sau de urmașii lui Socrate li se trage însă acest „tic” de la tânărul Nietzsche, pare-mi-se (cu înnoirile de discurs aduse de unii dintre urmașii aceluia). Mi se pare ciudat că unii socotesc obligatorie această repliere de rac.

      Până la Renașterea la care vă referiți au mai fost și altele, poate nu le ignorați, în care s-a socotit utilă, importantă sau inestimabilă valorizarea moștenirii clasicității antice. Cu toate acestea, respectiva dinamică intelectuală nu a fost mai niciodată unica linie validă de „înaintare” în interogația filosofică. Să nu mai avem aerul că nu există decât o cale în filosofie, decât dacă admitem că opțiunea respectivă nu are de a face cu alegerile raționale, ci mai degrabă cu o anume „mistică” a filosofării.

      Interesant că îl pomeniți, dintre români, pe Eliade, cu teza lui subțirică și cam improvizată, în loc să vă referiți, să zicem, la „Renașterea și Reforma” lui Andrei Oțetea. Eterna reîntoarcere eliadescă era „sugativată” de pe la Nietzsche (alt neamț, mai grațios la lectură, orișicât). Ca să ne mai precizăm un pic referințele… Va fi fiind tema presocraticilor prețioasă pentru Heidegger 2 și nu are decât să vă confiște atenția. Să vedem însă, până la urmă, ce anume veți scoate din ea, dvs. și colegii dvs. stimabili – prin erudiție și hărnicie, deocamdată – astfel încât presentimentul dlui Liiceanu că se deschide pe cerul României filosofice o nouă era să fie validat. Scepticismul meu – sănătos – nu are de ce să vă fie antipatic, la urma urmei, decât dacă vă și socotiți deja purtători de cununi din laur, în pofida evidenței că vă aflați la începuturi, consumate mai ales în glosări și pritociri menite să facă mai transparentă opacitatea heideggeriană; mai ales prin etimologie și traducere, vai… (Ultima, ori directă, ori indirectă, prin discuții conceptuale fastidioase)

      Drept să spun, mă amuză în continuare cât de în serios păreți să mă luați dvs. și colegii. Oare ce vă împiedică să mă socotiți un simplu detractor, un nechemat? Nu ar fi mai simplu?!

      Disprețuitor? Nu, totuși, nu. Drastic dezamăgit, un pic iritat de pierderea de vreme cu lecturi nerecompensante, de acord. Fie și sarcastic. Disprețuitor însă, nu. Nu obișnuiesc să disprețuiesc oamenii, nici măcar atunci când sunt ingrați, trufași și neghiobi. Ori când mi se poate părea că sunt. Jignit mă simt doar atunci când un egal îmi atribuie chestiuni, caracteristici, afirmații ori comportamente sub demnitatea mea. Dvs. faceți asta, însă cu siguranță nu „jucăm în aceeași ligă”. Fără supărare, nu sunteți egalul meu. (Nici eu, de altfel, al dvs.) Știți bine de ce: eu scriu în nume propriu, în deplină lumină, nu mă ascund nici în anonimatul unei condiții intelectuale neprobate încă prin rezultate, nici sub măști pseudonime. Vă răspund pentru că mă interpelați. Mi se pare, oricum, că se acordă prea multă atenție cărții dlui Mincă (groasă, plicticoasă și… scumpă). De ce nu am acorda măcar jumătate din acest interes celorlalți corifei, cu nimic mai prejos decât domnia sa, după înseși spusele dlui Liiceanu?! Înjurătura este trivială și neargumentată. Nu-mi amintesc să vă fi înjurat, pe dvs. sau pe ceilalți membri ai echipei. Am criticat cu aciditate și cu răceală, fără simpatie, însă, recunosc. Să simpatizez ce, la urma urmei? Nu mă inspiră nici Heidegger, nici obediența punctelor de vedere, cocârjarea în fața maeștrilor (cel german și cel român), nici rezultatele nu-mi impun. Lucrări de premianți, în opinia mea. (Pe olimpici îi iubim cu anticipație pentru ceea ce promit, la premianți privim, îndeobște, nonșalant, fiindcă nu e cine știe ce să tocești și să reproduci, să pui accente în loc să împingi munții un pic mai încolo.)

      „Reînnoirea filosofiei” de care vorbiți în legătură cu Grupul HAH ar trebui argumentată. Nu ați vrea să o faceți? (Dacă aveți timp și nu vă plictisește subiectul. Dvs. l-ați adus în discuție.) Îndrăzneala unui tânăr este, cred, în domeniul la care ne referim, gândirea pe cont propriu. Când mi-o veți semnala? Poate că o regretabilă miopie mă împiedică să o observ.

      În fine, nu mi-e limpede dacă, în formularea dvs. mă invitați să arăt îndrăzneala profesorilor în general – i-am apărat pe toți, în principiu, fiind o categorie pe care, în mod ingrat, cred, o disprețuiți – sau a exemplelor pe care le-am invocat. Totodată, mi se pare că excludeți practica de „pe tărâmul filosofiei”. Interesant, dar nu stă în picioare fiindcă… unii gânditori socotesc potrivit să și acționeze în consens cu crezurile lor (Platon se numără printre ei). Precizați-vă solicitarea, fiți amabil.

  13. Hai ca nu se poate! Sistemul si profesorii aparati de dv. sint in centrul unui scandal mediatic generat de G. Liiceanu si va faceti ca ploua?!

    Timpul: nu trecura decit citeva luni si mizeria iesi la iveala – e vorba de char de acei profesori invocati in postarile de mai sus.

  14. Nu mă fac că plouă. Chiar plouă (cel puțin în orașul nostru)! Eu vă propun să îl lăsăm pe dl. Liiceanu să se desfășoare mai întâi pe îndelete, ceea ce ne oferă momentan e încă foarte puțin față de spectacolul justițiar cu care ne-a obișnuit. Pe urmă… mai știi? Poate că vă voi oferi, la rându-mi, o reacție.

    Nu e rău să ascultăm toate părțile într-un conflict. Nu-i așa?
    Sănătate!

  15. Pai da, hai sa publicam al 10-lea volum despre Heidegger scris intr-o limba romana neinteleasa de nimeni, pe cand Leviathan-ul lui Hobbes este inca netradus, Hume la fel, din Adam Smith ne este publicata o „Wealth of Nations” ciuntita (cu aparatul critic, cum sa-i zic, aproape total absent), iar despre SF-uri ca traduceri de bun simt la „L’Esprit des lois” sau „Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio” nici nu indraznesc sa sper. (Polirom-ul ce mai salveaza nunta).

    Concluzia: Toata stima si respectul pentru ce fac tinerii asistenti de la Filozofie, da’ din pacate filozofeala nu s-a terminat odata cu moartea lui Socrate, ar fi un lucru nemaipomenit pentru noi astia din public sa mai primim si alte delicatesuri, ca ne-am saturat de atatea grecisme filtrate prin gandirea nazista a tipului din Freiburg.

  16. În esență, cam asta ziceam și eu; lezând, din păcate, sensibilitățile celor în cauză. Dar nu cine știe ce. Doar orgoliile sunt foarte mari la unii dintre domniile lor, fiind, pesemne, alimentate de maeștri (despre asta scriu, în serial,în TIMPUL de la Iași. Nu o făceam, dar cu câteva luni în urmă mi s-a cerut imperativ să ies în spațiul publicistic propriu-zis fiindcă, vezi bine, blogul de față nu ar reprezenta decât o cazemată proprie. Ei bine, am ieșit. Tot nu le place.
    Iar pe de altă parte, mai vor. Parcă însă nu-mi vine să ies în arenă chiar acum. După două atacuri carnasiere, care mai mult rău i-au făcut domnului Ciocan, decât bine, dl. Liiceanu a primit replica propriilor colegi de la facultatea unde a servit și domnia sa vreme de două decade. Faptul este fără precedent. Greu de pretins, de astă dată, că totul ar fi un complot al denigratorilor domniei sale și că replica ar veni de la nechemați într-ale filosofiei. Apar pe unde rufe murdare nu tocmai onorante.
    … Drept care, dintr-un soi de nevoie de igienă, mă abțin momentan de la alte comentarii. Și aștept noile învolburări ale distinsului eseist și egoliterator de la Humanitas. Vă asigur că vor veni. E și dumnealui mai liber acum, după recenta pensionare… Menționez că mă refer doar la cea din învățământ. Proprietarii de firme – fie ele și edituri – nu se pensionează niciodată.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: