ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVI: CULTUL TRADIȚIEI ȘI REFUZUL MODERNITĂȚII

Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).

În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).

Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.

În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.

1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.

2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.

Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.

În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.

Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.

Reclame

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XI: HEIDEGGER PE DÂMBOVIȚA – INIȚIERE, MISTER, RITUAL, CEREMONIE

Refuzul lui Heidegger de a opera cu limbajul consacrat nu se datora, desigur, unei extravaganțe ci, pur și simplu, înlocuirii orizontului consacrat al filosofiei de până atunci. Pentru unii, această dinamică înseamnă revoluție în gândire, înnoire radicală a orizontului cunoașterii filosofice. Pentru alții, ea se lasă interpretată drept ieșire înafara convenției gândirii filosofice prin abandonarea, în mare măsură, a dimensiunii rațional-argumentative a discursului și apelul în exces la substituirea vocabularului filosofic, recursul la „bolboroseală” și „fornăială” opacă, dar încărcată de promisiuni numai parțial dezvăluite.

Cu aerul că ar elucida cauzele unei judecăți de valoare părtinitoare, dl. Sorin Lavric spune într-un loc că „… marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie («teologie proastă») şi o Tiefenschwindelei («escrocherie în numele profunzimii»)…”. Nu marxismul îi conduce însă la asemenea observații pe aceștia, ci încrederea în rațiune și aerul suspect de demisie de la misiunea liber asumată a filosofiei, pe care îl răspândește cugetarea heideggeriană. Când promiți gândire și dai incantații și psalmodiere s-ar zice că e legitim să ți se denunțe atât deplasarea către un fel de teologie, cât și escrocheria.

Pe Heidegger nu îl interesează omul și proiectarea lui în orizontul ființei, ci conturarea unei utopii a Dasein-ului. În consecință, nici cuvintele care să exprime această alter-realitate nu îi ajung, și pentru asta recurge la derivări complicate, sapă rune proprii. În română stridențele nu se datorează doar, nepriceperii traducătorilor, despre a inadecvarea lor urmând să se pomenească mai departe. Cu titlul de simplă mențiune provizorie observ aici doar că, oricât de introduși în universul germanei și în glosarul termenilor heideggerieni, cât timp ei vor neglija caracteristicile limbii române, starea de fapt nu se va schimba. deși nu întotdeauna se traduce mai aproape de spiritul limbii (însă, iată, te întrebi, de vreme ce nu realitatea este reperul pentru filosofia lui Heidegger, de ce să faci să „sune” conceptele în româna trăită și vorbită?!). Iată câteva minunății din panoplia heideggeriană: „calitatea-de-a-fi-la-îndemână”, „ființarea-la-îndemână-intramundană”, „înclinația-irepresibilă a Dasein-ului”, „pornirea-impetuoasă” (și „simpla-pornire-impetuoasă”), „voința-de-a-avea-conștiință”, „ne cheamă-înainte în situație”.

Opera heideggeriană s-a citit, în cele câteva decenii trecute de la crearea ei, în anumite dominante interpretative care lasă încă loc și altor ipoteze. Reluarea ei prin investigarea mai atentă a temelor care migrează dintre politică spre sub-textul lucrărilor heideggeriene sau face drumul invers, de la acestea către politică, ar putea să mai scoată la iveală surprize.

Până atunci, să observăm că originalitatea heideggeriană se construiește pe mai multe tronsoane, în ambele planuri: la nivelul conținuturilor sale, dar și la nivelul formei sale. Las momentan deoparte chestiunea „păsăreștii” lui Heidegger, faima lui datorându-se parțial noii convenții în care își plasează contribuțiile terminologice și formulările sui generis. Am să spun, în schimb, câteva cuvinte despre conținuturi.

Mijloacele aduse în slujba noului fel de psalmodiere sunt pe măsură. Cineva observa că, de la o vreme, Heidegger nu mai argumentează, ci devine oracular, sentențios, înfundat în propria retorică enigmatică, promițătoare, îndrăgostită de crepuscul și penumbre, evocând un peisaj cam deșertic, lunar… S-a vorbit despre un „aspect bombastic, adeseori puțin argumentativ” al acestei filosofii. Amatorii de asemenea literatură – filosoful clujean Aurel Codoban a prezentat, la noi, primul filosofia ca… literatură – o gustă, o decriptează pe cont propriu sau în grupuri mici, socotind-o o mare contribuție la dezvoltarea gândirii înalte.

Iată cuvintele aceluiași domn S. Lavric, cu referire directă la subiectul atins aici: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister” („Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011). Filosofare? Rațiune? Argumentație? Nici pomeneală! „Ritualic”… „Ceremonie”… „Religios”… „Sunet liturgic”… „Intuiții suprafirești”… „Notele imnice ale unei melodii de cult”… „Desfășurarea unui mister”… Fără comentarii.

Cu un mic efort, Heidegger a poposit La Țigănci… Pe strada Mântuleasa… Comentatorii lui români – măcar unii dintre ei – l-au priponit în zona oficierilor de tip ecleziastic. Nu este vorba de vreo anexare a lui Heidegger la vreuna dintre bisericile creștine, cel puțin deocamdată. Dacă însă aruncăm, din nou, o privire către fragmentul din Viereck unde se spunea că autorul german împărtășea o atracție pentru „…mistica telurică de tip wagnerian, … cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice…”, ceea ce „… simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”, atunci începem să pricepem ce fel de direcție pot lua aceste ritualuri și ceremoniale crepusculare, oraculare, misterioase etc.

Și dl. Gabriel Liiceanu asigură că Heidegger e mai mult decât jargonul filosofic propriu, pe care i-l impută Cioran, și ceva peste suma ideilor sale. „Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale…” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, p. 246). „La Heidegger e «poker mare», care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe care-l joacă Cioran” (ibidem, pp. 245-246). Iar accesul în profunzimile acestei gândiri îl asigură… mersul racului: „Ființă și timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, la început și umplând începutul acesta cu achizițiile pasului făcut. (…) «Abia drumul înapoi ne duce înainte, spune Heidegger undeva»” (ibidem, p. 278).

Prefațând Sein und Zeit în traducerea de la Humanitas, dl. Liiceanu descoperea însă, pe urma maestrului german, că „miza acestei cărți este totodată imensă și limitată” (p. XIII), volumul fiind „… o carte de inițiere în «misterele lumești»” (p. XIII), rămânând, însă, și „o carte fără mister” (p. XIV). Cu sau fără el, misterul e adus, în orice caz, în discuție, și de titularul cursului de la Universitatea din București. Iar cuvântul inițiere nu putea nici el lipsi.

Dl. Gabriel Liiceanu și dl. Sorin Lavric ne arată destul de limpede ce fel de lectură a lui Heidegger propun societății românești sau, mai exact, celor mulți sau puțini interesați de gândirea înaltă: nu o discuție deschisă, demnă de o agora a iubitorilor de înțelepciune, ci o mesă cu perspective de convertire la ritual și ceremonie, la mister și inițiere. A pomenit, oare, cineva de un aer ocultist și de atmosfera de grupare esoterică a adepților acestei filosofii? Desigur, am făcut-o chiar eu, mai înainte, în ciclul de postări-răspuns la interpelările dlui Cristian Mladin.

Parcă încep să se lege lucrurile…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VII: DASEIN, NEANT, FRICĂ

Suntem departe de idealurile unei filosofări puse în slujba afirmării cunoașterii ca o componentă indispensabilă configurării demnității umane, în iscusitele pagini ale maestrului gândirii care este Martin Heidegger. Pentru acest autor care a socotit că nu merită scris despre omul propriu-zis, ci doar despre un substitut filosofic bizar și pretențios al său, denumit Dasein, nu realitatea, nu libertatea, nu asemenea teme sunt interesante.

Dacă te distanțezi de invitația de a intra fără precauții în palatele de gheață ale acestei opere, refuzând să pătrunzi pe poarta lor cu aparență impozantă datorită temerii că ele s-ar putea topi în orice clipă, năruindu-se în capul vizitatorului, caracterul lor factice ți se dezvăluie fără greș. Începând cu conceptul central, acela de Dasein, care – asigură cunoscătorii – e un substitut pentru „om”, înțelegi că te îndrepți, odată cu gânditorul, către orizonturi ce te îndepărtează de țelurile care au consacrat filosofia ca aspirație de a cunoaște a omului . Nietzsche visa la supraom, ca salt de la uman spre mai mult, dar nu era nici pe departe atât de virulent anti-uman(ist) precum Martin Heidegger, care îi substituie omului un concept artificial, spectral. Un demers de același fel, dar în convenția literaturii de ficțiune – deci fără pretenția de a ieși din orizontul realului –, a întreprins Karel Capek, instituind un alt substitut terminologic (și tehnologic) pentru om: robotul (de la verbul a munci în rusă). „Clona” lui Capek, așadar, anticipa ceea ce știința urma să conceapă – pe urmele literaturii science fiction – ca om bionic (și, pe altă treaptă, ca android). Heidegger încearcă însă, instituind – cum bine zice dl. Gabriel Liiceanu – propriul lui „cod”, incluzând în acesta și o… clonă sau un substitut filosofic pentru om.

Pe acest fundal și între asemenea coordonate, ajutată de o exprimare originală, ușor de recunoscut prin limbajul rebarbativ elaborat în retortele maestrului, filosofia lui Heidegger (ontologia lui generală) atinge teme familiare cititorului de filozofie din vremurile când gânditorii le evocau în legătură cu omul. Mă voi rezuma să dau aici numai două exemple din constelația problematicii heideggeriene: ponderea acordată temei nimicului și, în legătură cu acesta, chestiunii fricii și, apoi, în al doilea rând, temei autenticității.

Opinia heideggeriană că obiectul filosofiei l-ar face, de fapt, nimicul pur, realitatea rămânând să fie elucidată de științe, deplasează filosofarea într-o direcție în care ea nu mai pare aptă să producă efectele care au făcut din ea odinioară o regină a spiritului. Heidegger nu ignoră că experiența nimicului nu poate fi făcută, instrumentul la îndemână pentru relaționarea cu Neantul ar fi teama. Despre nimic/ neant (inclusiv despre varianta lui… valahă) s-a mai reflectat și s-a mai scris în sec. al XX-lea. De aceea, o cercetare atentă ar revela, probabil, că în secolul totalitarismelor europene cu efecte letale asupra populațiilor, recurența temei depășește sfera unui interes filosofic de laborator. Se va spune, poate, că, din punct de vedere pur filosofic, tratarea temei nimicului în opera heideggeriană nu cunoaște comparație. Nu pot fi decât de acord, chiar dacă nu împărtășesc nota admirativă a exegeților favorabili acestei filosofii. Pe de altă parte, observ că între nimicul heideggerian și nimicul pus la cale în „fabricile morții” naziste nu există nicio legătură, după cum nici teama pusă în pagină de Heidegger și teama, teroarea resimțită în lagărele de concentrare, iarăși, nu au nimic în comun. Și totuși, și totuși… Umberto Eco are dreptate: „… chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” (Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, pp. 29-30). Coincidențele miraculoase între dominantele ideologice, evenimentele și tendințele unui moment istoric, pe de o parte, și tematizările filosofice, pe de alta, nu sunt „rime”, pur și simplu.

Cu privire la atenția acordată conceptului de autenticitate de către Heidegger s-au spus și se mai pot spune multe, evident. S-a vorbit despre continuitatea în care s-ar afla cu filozofia lui Martin Heidegger, existențialismul postbelic, dar nu s-a observat încă, în cheie analitică, consonanța și deplina contemporaneitate a acesteia cu „trăirismul”, „năismul”, ba chiar și cu deviza vivere pericolosamente a fascismului italian (care era pe rol încă din 1922, nu din 1933!). Nu poate fi făcut responsabil Martin Heidegger pentru aceste consonanțe și concordanțe; nu integral și nu înainte de explorarea metodică a priorităților și a emulațiilor. Din nou, însă, când, dintre lucrurile care plutesc în aerul unei epoci, un mare gânditor „pescuiește” tocmai tocmai anumite teme aflate în acord, într-un fel sau altul, cu tendințele manifestate deschis și cu pledoariile exprese ale unor curente și mișcări de extremă dreaptă, prezumția de nevinovăție totală devine problematică.

Pentru a descifra în mare direcțiile către care se îndreaptă opera unui filosof nu este nevoie de lectura celor o sută de volume ale ediției critice din opera lui (cazul lui Heidegger în ediția germană). Metoda sondajelor și cea comparativă permite decelări semnificative. Pe bazele acestei periegheze aș spune, deci, că ontologia generală a lui Martin Heidegger nu rămâne înafara oricărei suspiciuni de a fi legată, prin fire transparente, aproape invizibile, dar legată, totuși, de… opțiunile lui politice.

Fotografii originale de Coriolan Babeți

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. IV: HEIDEGGER ȘI NAZISMUL

Să fie vorba numai despre heideggerită cronicizată, poate că lucrurile ar fi destul de simple și de clare. Nostalgia după profunzimile ontologiei în viziunea complicilor la Shoah – filosofii oficiali ai hitlerismului, nu neapărat ideologii acesteia – ar completa, cel mult, nostalgiile politice ale noilor generații de gardiști, ar ajusta, în cel mai bun caz, în profunzime proiectul naționalismului intransigent cu alteritatea etnică și rasială, și ar polei cu aur metafizic o vulgată molfăită de douăzeci de ani încoace de diverși tribuni vaticinari.

Iată însă că „A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (sic!), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune, o mistificare”, crede Vladimir Tismăneanu, de parcă despre o eventuală confuzie între filozofie și ideologia oficială aservită a celui de-al III-lea Reich ar fi vorba. Profesorul de la Maryland continuă însă: „A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel”. Probabil că are dreptate, în caz că se referă la raportarea lui Heidegger la Rosenberg. Să nu cădem, însă, în cea mai grosieră și inabilă lectură posibilă. Între „foarte jos” și „foarte sus” mai rămân destule nuanțe și sensuri, chiar și fără a pierde din vedere ansamblul, atunci când încercăm să înțelegem locul și rolul unei filosofii în epoca sa și dincolo de aceasta, nu?

Nu este vorba de a trivializa cu tot dinadinsul o chestiune de seriozitatea celei ce poate fi formulată astfel: cât și cum poate sminti/ corupe/ deturna un filosof tendințele culturale ale unei epoci și, prin aceasta, ale unei societăți? După părerea mea – nu doar a mea, dar vorbesc aici în nume propriu -, Heidegger tocmai asta și face. Iar despărțirea ontologiei lui de orice semnificație politică este nu doar eronată, ci chiar contrazisă de luările de poziție ale autorului discutat aici însuși.

După cum notează Michael Irwood, „În 1948 Heidegger îi scria unui vechi student, Herbert Marcuse, că în 1933, se „aștepta ca național-socialismul să producă o reînnoire spirituală a vieții sale în totalitatea ei, o reconciliere cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” (Heidegger, București, Ed. All, 2010, p. 160). Că Martin Heidegger aștepta, în anul ascensiunii lui Hitler la cârma Germaniei, o metanoia socială și spirituală este doar una dintre chestiuni. Indiferent dacă empatizăm sau nu cu așteptarea astfel mărturisită, rămâne de notat ca sigur un lucru: Heidegger era, în acel moment, departe de a fi indiferent sau îndepărtat de politică în general, și de național-socialism în particular. Chiar și rememorată restrospectiv, într-o epocă în care vechile adeziuni de extremă dreaptă erau sever condamnate (nu ca astăzi!), adeziunea filosofului la hitlerism rămâne aureolată de o mare speranță interioară, sinceră și profundă. (Nicăieri Heidegger nu vorbește aici despre o eroare, despre o proastă situare, despre remușcări.) Să nu ne mai ascundem, prin urmare, după deget, prefăcându-ne că nu știam acest lucru. Textul cu pricina este disponibil nu numai în original, ci și în română, cum se vede.

Mai importantă îmi pare însă partea a doua a citatului, întrucât ea permite fără greș sau dubiu legarea directă a miezului filosofiei heideggeriene de politică. Așteptarea, deopotrivă, în cazul filosofului german, a unei reconcilieri „cu antagonismele sociale și o izbăvire a Dasein-ului occidental de pericolele comunismului” leagă conceptul fundamental al viziunii heideggeriene asupra ființei, pe de o parte, de ceea ce el numește „antagonismele sociale”, iar pe de alta, de „pericolele comunismului”, adică de ponoasele unei viziuni politice totalitare, de semn contrar celei căreia i-a subscris rectorul de la Freiburg. Aș spune, în acest context, că Dasein – cuvânt compus din vernacularul da-sein, care poate fi tradus cu atenția îndreptată către semnificația sa inițială prin „a fi acolo” sau prin „acolo-fiind” – evidențiază tocmai această viziune atentă la antagonismele sociale, la distanțele între păturile societății și, prin îngustare și aplicare la individ, la punerea unei distanțe între inși (de ce nu, la urma urmei, „a fi aici”, Hiersein?).

Filosofia dasein-ului nu este, prin urmare, doar anticomunistă, ci și încărcată de proiecții pline de speranță asupra național-socialismului. Iată un prim răspuns pe care îl dau cu privire la inducția insidioasă de – să-i zicem – „atenție favorabilă și favorizantă” îndreptată către nazism prin frecventarea lui Heidegger. Desigur, vizitarea lui, oricât de atentă, rămâne oricând posibilă, câtă vreme păstrăm în prim-planul atenției avertismentul autosituării (și în epocă, și ulterior, în 1948, cel puțin) heideggerismului în proximitatea – de nu direct în interiorul –unei anumite viziuni compatibile, de nu chiar (meta)politicește osmotice cu hitlerismul. Hannah Arendt și Paul Celan sunt două personalități de statură ale gândirii și artei universale a sec. al XX-lea, prezentând, în același timp, și garanția automat anti-nazistă a originii lor evreiești (dacă descifrez corect gândul lui Vladimir Tismăneanu atunci când i-a invocat pe cei doi). Arendt a fost însă iubita personală a filosofului, iar Celan rămâne un (mare) poet. A-i invoca drept autorități în cazul dat înseamnă să recurgi la argumentul autorității, pe de o parte, iar pe de alta, să aduci în discuție doi oameni a căror situare nu este cea mai potrivită pentru emiterea unui verdict axiologic privitor la heideggerism (Mă încăpățânez să numesc astfel, pe cât pot, doctrina lui Martin Heidegger, pentru a feri fenomenologia ca ansamblu și direcție de o respirație paralizantă; dar și fiindcă în multe cercuri se mai discută încă despre arondarea lui Heidegger la fenomenologie sau la existențialism.).