Proză: Codrina BRAN: STĂPÂNUL DOMENIULUI

            Telefonul întrerupse visarea tinerei palide şi încercănate care şedea în fotoliul rulant.

            – Da, draga mea, mă bucur că te aud! Pachetul, da, a sosit şi îţi mulţumesc.

            La capătul celălalt al telefonului se turuiau o grămadă de cuvinte, semn că vorbitoarea dorea să comunice deodată mai multe lucruri care se suprapuneau, se întretăiau, aşa cum ştiu numai fetele să vorbească, mult, precipitat, entuziast, dorind concomitent să informeze, să consoleze, să prezinte proiecte de vacanţe, să se confeseze, să afle.

După ce toate acestea s-au consumat în parte, s-a creat un spaţiu în care a încăput răspunsul:

            – Cum? O, da, mai bine. Pantofii roşii? Sunt aici, lângă mine. Încă n-am ieşit din casă. Ei, da, şase luni. Nu, nu-i mult pentru o paralizie. Săptămâna viitoare. Voi face primul meu drum cu pantofii cei roşii de la tine.

            Acum la celălalt capăt se depănau cuvinte prudente, cu grija celui ce străbate, sau se pregăteşte a străbate un drum riscant, luându-şi toate precauţiile să nu calce în străchini, cu alte cuvinte să menajeze, cât se poate, sentimentele celuilalt.

            – Da, ştiu. Lasă, n-o mai da după cireş, îi doresc cale bătută. Când te gândeşti că voiam o viaţă lângă el, iar el, după ce mă nenoroceşte în accidentul de maşină, nu mai vrea nici să mă vadă. Cică nu-i trebuie o nevastă şchioapă. Mărgăritare porcilor.

            Manevrează căruciorul spre fereastră. Dealul este în plin soare. Fereastra ei dă spre nord, iar dealul din faţă, firesc este expus spre sud. Acolo nu sunt umbre decât cele lăsate de pinii răzleţi şi de salcia care ascunde în parte micul eleşteu. Iarba este cosită mereu. Vin nişte lucrători care se ocupă de asta.

            Ce ştie el? Acesta-i  hobby-ul lui, a unui om care are bani suficienţi să-şi permită să reconstruiască din imaginaţie paradisul, crezând că este al lui şi numai al lui, dar iată ea stă în turnul ei de observaţie şi îi fură exclusivitatea. Se mişcă firesc pe domeniul lui cu naturaleţea celui ce se crede singur. Într-o vreme avea o pereche de căprioare. Adică un căprior şi o căprioară. Era undeva lateral o iesle mereu umplută cu fân sau iarbă. Au dispărut căprioarele, au venit poneii. Alergau liberi şi fericiţi pe întreg dealul cu coada şi coama fluturându-le în vânt. Acum are găini. Şi găinile sunt frumoase atunci când au un deal întreg la dispoziţie. Le urmăreşte încercând să ghicească logica deplasării lor precipitate, toate spre acelaşi punct, dar care, la un moment dat, brusc se răzgândesc sau uită şi se împrăştie, reluându-şi plimbarea nepăsătoare. Unele poartă pantalonaşi, precum dansatoarele de can-can  de pe vremuri: foarte bine încălţate, cu un panaş în vârful capului şi gâtul golaş. Stăpânul domeniului este un excentric. Ar fi pus pariu că nu avea nici un folos nici de pe urma găinilor, că n-a mâncat nici măcar un ou de la ele. Poate le-a pus şi câte un nume. Lou-Lou, Frou-Frou, mai ştii? Totul era doar spre încântarea ochilor săi. Cu mintea lor de găini şi cu alergatul lor hăbăuc, habar nu aveau de raiul în care le fusese dat să trăiască! Aveau o singură obligaţie, să fie frumoase când păşeau rar şi maiestuos pe lângă chiparoşii albaştri.

            În colţul din dreapta o salcie mare îşi întinde braţele-plete deasupra iazului din care răzbate arar câte un orăcăit de broscoi  bătrân. L-o fi chemând Mister Frog? În iaz se varsă o mică cascadă, un fir de apă ce se zdrobeşte de pietre şi al cărei sunet nu ajunge până la ea.

            Bărbatul înalt şi suplu, cu bustul gol, urca dealul cu mişcări de felină. Nu putea să-i desluşească chipul de la o astfel de depărtare. Coada împletită cu fire albe şi negre, lăsată pe spate, parcă era vie cum şerpuia în mers pe spatele mlădios. Ieşise dintr-una din casele de la baza dealului şi urca uşor poteca străjuită de chiparoşii albaştri, trecu pe lângă pletele sălciei, ignorând strigătul broscoiului care-i dădea bineţe. Mai sus prezentau onorul un grup de molizi argintii, strânşi umăr la umăr, ca nişte camarazi. Spre vârf poteca era gardată de limbi de ienuperi ce se întindeau pe pământ, supuşi, dar tenace.

            Se gândea că stăpânul nici nu se putea bucura de ansamblul raiului său pe care îl crease pentru plăcerea sa solipsistă într-atât cât se bucurau locatarii meschinului bloc cu vedere neîngrădită asupra domeniului, şi care, iată, se delectau gratis. Și cel mai mult se bucura ea, fiinţa paralizată într-un fotoliu rulant a cărei singură evadare era pe dealul care deşi nu îi aparţinea era al ei mai mult decât al stăpânului şi care îi oferea spaţiu, mult spaţiu pentru visare. Oare unde citise că trupului  nu-i este necesar prea mult spaţiu, ci sufletului? Aşa se gândise probabil şi bărbatul acesta, acest necunoscut inspirat, când îşi construise două case mici pe latura de jos a domeniului de o modestie surprinzătoare, în schimb pe terenul în pantă, imens, se jucase de-a designerul grădinilor celeste. Culmea ingratitudinii va fi că, atunci când va pleca definitiv de la postul ei de observaţie, nici nu-i va putea mulţumi acestui necunoscut pentru bucuria care i-o oferise fără să ştie, zilnic. Pe păşunea în pantă câte un cedrus atlantica pendula se ivea, cu crengile răvăşite, vrând cu tot dinadinsul să fie un contrapunct la vreo simetrie de tise sau de  molizi argintii. În nopţile cu lună, dealul devenea o alternanţă de lumină şi umbră, ziua, de forme şi nuanţe de verde. Iarna totul era aproape neschimbat, poate salcia mai chelea un pic şi broscoiul devenea taciturn. Cei doi trovanţi aduşi de undeva, probabil de pe Valea Lunii, opriţi în iarbă parcă din tăvălugul unui trecut fără memorie, o duceau cu gândul la istorii milenare, la aluviuni şi compresări, la concasări şi şlefuiri, la inerţii şi precipitări pe fundul unor mări dispărute.

            În timp ce stăpânul lipsea, ea veghea asupra domeniului. Răsăritul soarelui ascuţea umbrele spre vest, ca mai târziu, spre apus, aceleaşi umbre renăşteau şi se întindeau pe iarbă în sens invers. În miezul zilei umbrele se resorbeau în obiecte şi plante. Încăperile mici şi umbroase deveneau punctul de observaţie de la care fata supraveghea dealul. Deblocă roţile şi îndreptă spre bucătărie căruciorul cu luciri metalice şi roţi mari silenţioase; altă fereastră larg deschisă spre acelaşi peisaj. Acum totul era scăldat de laptele lunii. Molizii argintii băteau în albastru, ienuperii se ascunseseră în culoarea nopţii, cărarea albea în zig-zag peste păşunea pustie. În astfel de nopţi luminoase rămânea stăpâna absolută a peisajului. Se imagina într-o lungă rochie albă din fir de borangic rătăcind pe cărarea albă, îmbătată de adâncul nopţii, ca o somnambulă întinzând braţe calde în aşteptarea stăpânului care avea să apară din spatele pinilor. Visa aşa cu faţa în cadrul ferestrei, scăldată în lumina aceea care adâncea misterele şi dădea realitate irealului. Braţele lor lungi se încolăceau ca braţele unor copaci gemeni, trupurile se frângeau ca tulpini în furtună până ajungeau să se tăvălească în iarba cosită aseară, să-şi piardă minţile în miros de sânziene şi trifoi, încleştaţi rană în rană până la nebunie.

            Ziua îl căuta cu privirea, îl aştepta să treacă peste locul pârjolit din noapte, pândindu-l să vadă dacă avea vreo mică tresărire, dacă-şi aducea aminte…

            Un timp amesteca visul cu realitatea şi aţipea cu braţele căzute peste braţele fotoliului. Se trezea târziu când soarele inundase deja pajiştea şi alungase închipuirile nopţii.

            Când ploua, rătăcea singură pe cărările domeniului, ca o fantomă orfană, ştiind că nu-l va vedea pe originalul şi tainicul iubit, mângâind pletele ude ale sălciei şi dialogând cu Mr.Frog despre vreme.

            Accidentul care o imobilizase în cărucior şi-i furase o jumătate de an din tinereţea ei fără cusur, înţelegea acum, fusese preţul cu care era cumpărată luciditatea. În definitiv nici nu era un preţ prea mare. Cum ar fi fost să trăiască o viaţă lângă un om care nu-şi merita numele? Înţelesese că poţiunile amare trebuie băute dintr-o dată, chiar dacă simţi pe moment că ai să mori; că n-ai murit între fiare cu membrele zdrobite, dar vei muri acum deîndată din ruptură de cord. Recuperarea se făcea pe toate planurile: recuperarea fizică din resursele sădite adânc la începuturi, recuperarea sufletească venise mult mai uşor, graţie tocmai poţiunii amare băute dintr-o sorbitură.

            Într-o zi, fata părăsi fereastra, se ridică din fotoliul rulant, se încălţă cu pantofii roşii şi părăsi definitiv postul de observaţie al splendidului peisaj. Poate că paşii i s-au încrucişat cu cei ai stăpânului domeniului fără să-l recunoască, iar el nu a aflat niciodată cum a devenit iubitul imaginar al unei necunoscute, din miezul iernii până în miezul verii anului două mii şi ceva.

 

Nota editorului: fotografia o reprezintă pe jurnalista Diana Dicu într-un scaun cu rotile. De menționat că D.D. nu este o persoană cu nevoi speciale, fotografia referindu-se la conținutul unei emisiuni pregătite de ea. (O.P.)

Published in: on 30 Iulie 2012 at 9:22 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/07/30/proza-codrina-bran-s-t-a-p-a-n-u-l-d-o-m-e-n-i-u-l-u-i/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: