Proză: Codrina BRAN: FOTOGRAFIA

A căzut dintr-un album. Un album din acelea de pe vremuri când fotografiile erau lipite cu lipici ieftin care se usca în timp, se scorojea şi se transforma într-o făină. Venise timpul acela. De fapt nu ştia când venise, poate mai demult, dar albumul îşi dormea somnul obiectelor vechi tot mai rar deranjat în fundul unui sertar. Toate fotografiile erau în alb-negru şi îmbătrâneau odată cu timpul. Deasupra vechiului album cu coperte de vinilin gri se stivuiau albumele cu fotografii color, cu coperte tot mai elegante şi mai vesele de parcă viaţa devenise dintr-o data mai fericită. Urmărind cu gândul istoria personajelor imortalizate constata că suişuri, coborâşuri se regăseau şi aici şi acolo. Totul începea cu o nuntă şi o lună de miere, continua cu concedii, copii şi aşa mai departe. În albumul vechi concediile erau la Sovata, Amara şi Buşteni, iar mai încolo la Vamă şi Eforie, cu castele de nisip la malul mării; fotografii mărunţele cum se făceau pe atunci cu margini tăiate artistic, dantelate. Fotografii studiate, prea rar instantanee. Bilete prin sindicat. Mese la ore fixe. Copii inapetenţi. Mame isterizate. Radio Vacanţa: copii pierduţi şi recuperaţi. De la o imagine, firul amintirilor începea să se deruleze recompunând o realitate care se afundase în uitare sau nepăsare. Amănunte nesemnificative căpătau, iată, o surprinzătoare importanţă. Venise vremea să inventarieze gospodăreşte trecutul. Istoria care s-a vrut continuă, dovadă însăşi înfiinţarea albumelor, se fracturează. Îi sunt mai dragi primele fotografii în care personajele au o tandră inocenţă, dar care apoi pleacă într-o altă vârstă sau într-o altă viaţă, legăturile ce păreau  făcute pe veci se rup brusc şi totul se împrăştie ca resturile unui vas spart în bucăţele prea mici pentru a mai recompune ceva. Iată aici aparatul a imortalizat primul copil în hăinuţe modeste purtat într-o trăsurică ce avea mai apoi să fie moştenită de următorii, cu o păturică maro în pătrăţele, păturică ce a devenit pătură de călcat după toţi anii aceia de copilărit, iar mai apoi a dispărut  cu ocazia unei renovări. De mână la primii paşi, la grădiniţă cu şorţuleţ şi fundă tricoloră şi aşa mai departe.

            La început de tot fusese ultimul apus de soare pe câmpia dobrogeană şi noaptea care a urmat. Vechiul album stătea deschis pe genunchi în timp ce filmul se derula în memoria ei neatins de trecerea timpului. O lună mare se înălţase luminând ierburile răscoapte în care zumzăia concertul greierilor întrerupt când şi când în plină noapte de răgetul câte unui măgar. Pepenii galbeni îşi împrăştiau aromele peste grădinile fără garduri. În depărtare plescăitul valurilor cu dantelă albă la ţărm. Aerul cald şi răcoarea lutului de pe jos îi făcea flămânzi unul de carnea celuilalt tăvălindu-se pe cearceaful aspru, posedându-se până la epuizare.

            A doua zi trenul aleargă, îi poartă, fuge cu ei cât mai departe, în nordul complicat şi fără iubire. Vor trece luni până se vor întoarce, dacă anotimpurile umane vor coincide cu anotimpurile naturii. Noaptea dobrogeană fierbinte…Bucurii fără consecinţe? După nouă luni s-a copt un alt pepene, din sămânţă omenească.

            Istoria din album se derulează marcând momente importante. Începutul este ca orice început, cu oameni tineri. Încearcă să pătrundă în mintea protagoniştilor, deşi ea însăşi este printre ei, dar se priveşte ca pe o străină. Nu mai ştie ce gândea atunci. Îşi amintea doar cât de mult îl iubea pe tânărul ei soţ. Ce dragi îi erau aceste fotografii şi aceste amintiri. Era averea ei adunată o viaţă.

            Această fotografie necunoscută…Cum se poate? De ce n-o cunoaşte? Unde a stat atâţia ani? Examinează albumul. Este o fantă în coperta lui groasă, în ultima copertă, fin tăiată, probabil cu o lamă. Acolo stătuse ascunsă această fotografie care acum alunecase afară când scăpase albumul de pe genunchi. Din întreg albumul sărise doar această fotografie. Este o fotografie din tinereţea lui. Este chiar datată. De o mână străină. Este un prim plan luat de foarte aproape de chipul care îşi desfăşoară fericirea aceea pe care i-o cunoştea doar ea. Cine era în spatele obiectivului? Fusese o femeie. Numai unei femei i se putea dărui astfel, relaxat, aproape indecent. Cine era femeia ? Râsul acela lubric îi era adresat. Pipăia pe firul timpului invers, peste decenii, urca pe coarda aceea deasupra hăului, peste decenii. Chipul lui cu râsul indecent, dând la iveală ceva prea intim, nepermis de intim, în timp ce ea se sfâşiase dând la iveală fructul copt al nopţii dobrogene. El uitase acea noapte, dar ea nu putuse să uite, nu o lăsase natura şi Dumnezeu. În ea se plămădise plodul din noaptea fierbinte dobrogeană, din răcoarea lutului de sub tălpi, din frământarea apelor în întuneric, lăsând la iveală doar tivul alb al valului la ţărm, din aroma grădinilor fără garduri cu pătlăgele şi pepeni galbeni copţi, gata să explodeze.

            Pe cine să mai întrebe? El plecase dincolo. L-a plâns, l-a regretat. Fusese al ei atâţia ani şi tatăl copiilor ei. Şi acum, după atâţia ani căzuse fotografia aceea ascunsă în coperta vechiului album care avea o fantă tăiată cu o lamă fină şi acolo, în buzunarul astfel creat şi lipit apoi, stătuse fotografia aceea care apăruse acum ca o fantomă. Anul o mie nouă suteşaizecişi…,luna, ziua. La vremea la care trupul ei abia explodase, abia născuse, stoarsă de vitalitate şi inundată de lichide noi pentru copil, trup în care se mişca oarecum confuz într-o altă realitate, una interioară, neputându-se reconecta la lumea exterioară decât în limitele nevoilor copilului. Furtunile hormonale o zguduiau întocmai furtunilor mării făcând-o să fie uşor abulică astfel că nu şi-a pus atunci întrebarea dacă plecarea bărbatului ei într-o delegaţie fusese ceva de neevitat sau îşi luase un binemeritat concediu mascat. Era surmenat. Plânsul copilului îl extenua astfel că dormeau în camere separate. Evita să ia copilul în braţe din cauza unor dureri ivite la coloană. Pe dealul acela ars de soare urcă cu copilul în braţe mergând cu câţiva paşi în spatele lui. Trăsurica zace stricată pe balcon. Îi sărise o roată şi trebuia dusă la reparat. Dealul este destul de abrupt, copilul deja greu apasă pe sânul care se umezeşte de lapte. În sfârşit se aşează în iarbă şi pune copilul la sfârcul picurând. Se relaxează. Norii se răsfiră uşor măturând  blând cerul imens.

            Da, iubirea lor fusese o iubire adevărată. Dacă în altele el poate nu era chiar la înălţime, dar era în schimb fidel. Un bărbat fidel este o pasăre rară. Văzuse ea şi alte căsnicii în care bărbaţii erau foarte prezenţi, foarte harnici, îngrijindu-se ca soţiile lor să nu ducă lipsă de nimic, dar în paralel întreţineau o altă relaţie sau mai multe. De parcă iubita de ieri devenită soţie şi mamă se transformase în soră. Interesul sexual se muta dintr-o dată în altă parte. După zicala cu ouăle şi coşurile sau după cum bine se ştie din ogradă, cocoşul se păstrează în formă abordând noi găini. Nu că nu s-ar mai ocupa de cele vechi, dar el trebuie să-şi păstreze prospeţimea cuceritorului de la prima redută. Rutina toceşte entuziasmul.

            Aşa ceva in căsnicia lor era exclus. Iubirea lor căpăta cu timpul profunzime, descopereau împreună frumuseţea iubirii absolute forând în adâncurile sufletelor lor, găsind acolo comori noi şi surprinzătoare, nuanţe şi sentimente nebănuite, trăind fericiri inaccesibile altora ; analizau împreună în clipe de linişte şi răgaz experienţa lor unică. Iubirea era la urma urmei o chestiune mai complexă şi mai profundă decât pare la prima vedere, iar ei, doi exploratori în drumul către absolut. Avea pe atunci senzaţia că deasupra capetelor lor alăturate pe pernă era ţesută o aură comună, că Dumnezeu i-a ales pentru o experienţă unică.

            Norii se răsfirau uşor măturând blând cerul, guriţa flămândă se sătura la izvorul de lapte în timp ce capul lui se rezema de umărul ei. Se simţea împlinită şi puternică susţinând în acelaşi timp două poveri. Cu timpul apăruse şi al doilea copil, aşa că ea îşi îndoi forţele. Acum umbla cu cel mic în braţe, cu cel mare de mână şi cu un rucsac în spate. Era cam trudită de drum şi un popas nu se întrevedea până departe. El era mereu obosit, serviciul îl storcea de forţe, astfel că umerii ei purtau greutăţi tot mai mari. El era bărbatul ei, numai al ei şi de la o vreme, dacă nu dintotdeauna, era copilul ei cel mare. După ce copiii au crescut şi căpătat aripi a rămas cu el. Era mulţumită. El punea salarul pe masă şi şi se aşeza alături de ea în pat. Din fericire ea a fost întotdeauna o femeie puternică. Se simţea mulţumită cu viaţa ei. O viaţă plină: studii, profesie, o căsătorie din dragoste, doi copii sănătoşi. Ce ar mai fi putut cere vieţii?

            Acum el e mort şi ea merge regulat la cimitir să onoreze memoria acestui bărbat cumsecade cu care a împărţit atâţia ani. Îl îngrijise cu tot devotamentul, dar boala perfidă înainta cu paşii prevăzuţi de medic până la punctul în care sentinţa venise fără drept de apel.

            Guri răuvoitoare cârtiseră că bărbatul n-a făcut altceva decât să se mute de la o mamă la alta, că lăsase totul în sarcina femeii, cum de altfel făcuse cu propria-i mamă, că fusese un blând profitor. Ce ştiau ei?! El era bărbatul ei fidel, bărbatul pe care nu-l împărţise cu nimeni. Aşa îl luase, mai puţin rezistent, mai puţin îndemânatic, dar îl iubise pentru că fusese un bărbat frumos, înalt şi un bărbat fidel înainte de toate. Fusese singurul bărbat din viaţa ei şi singurul care o ceruse în căsătorie. Restul făcuse ea. Natura o înzestrase cu forţă, cu rezistenţă, cu îndemânare şi cu tact. Era o femeie realista şi echilibrată. Ea putea să muncească mai mult şi mai bine, dar în viaţă nu totul este munca. Iubirea şi armonia sunt mult mai importante. Munca o asigura ea, iubirea o adusese el în viaţa ei. Iubirea şi fidelitatea.

            Fotografia…A aşezat-o pe masă. Se plimbă în jurul mesei. O ia în mână, o pipăie, o întoarce şi citeşte a zecea oară data. Se risipeau îndoieli înaintând prin tunelul timpului în sens invers şi pe măsură ce fasciculul de lumină se apropia, amintirile reînviau din letargia lor de decenii. Da, nu mai era îndoială, ochiul obiectivului era ochiul unei alte persoane, bărbat sau femeie, căruia i se predase omul ei fidel într-o fericită relaxare cu o mână sub cap, relaxare care o putea avea doar după o partidă de amor. Râsul acela pe care i-l cunoştea, senzual, puţin deşănţat, lubric, intim, neruşinat…Studie cu atenţie fanta neobservată atâta vreme, tăiată cu un obiect fin, probabil cu o lamă în coperta groasă a albumului, ascunzătoare ideală pentru fotografia ilicită. Unde poate ascunde mai bine un bărbat ceva într-o casă în care mâna harnică a femeii răscoleşte totul?

Anunțuri
Published in: on 11 Iulie 2012 at 9:39 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/07/11/proza-codrina-bran-fotografia/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: