Proză: Codrina BRAN: Dodi (5)

            Erau nişte ani ciudaţi despre care nu se mai vorbeşte. Parcă lumii îi este jenă şi vrea să uite. Anii în care deţinuţii politici urmau să fie eliberaţi. Constrângerile începeau să se relaxeze, sau mai bine zis deveneau mai discrete. Frica însă era mereu prezentă ca siajul unui vapor care tocmai a trecut, dar urmele aveau să mai adaste încă mulţi ani de acum încolo. Simpla rostire a vreunui cuvânt tabu le aducea oamenilor frisoane. Doctorul nu accepta nici o abatere, el, conformistul până la sânge. Aşa îşi conducea barca, aşa îşi crescuse copiii, cu mână de fier, nimeni neputând avea o altă opinie, Augustin era produsul perfect al acelei lumi înguste. Autoritatea lui era dublată de autoritatea care apăsa fiecare părticică a acelei lumi. Nimeni nu se gândea că ar putea să-i ţină piept. Poate cândva vremurile aveau să se schimbe, dar cine putea miza pe asta, timpul individual nu aşteaptă timpul istoriei.

            Vremea aceea apăsa ca un piston imens sub care se simţea anihilată. Oriunde părea o gâză, un ceva neînsemnat, un nimic, un rest scuipat afară. Mereu afară. Peste tot lumea era organizată, peste tot ziduri ostile, peste tot era străina. Străina era mereu o suspectă, o intrusă, alungată din loc în loc. Această lume nu era a ei. Dar care lume era a ei? Cărei lumi aparţinea? Reuşise aproape să termine liceul schimbând patru şcoli din patru oraşe. În fiecare an altă şcoală, alţi colegi, alţi profesori, alt oraş. Venise acum câteva luni de la sute de kilometri, fugise mai bine spus de un duşman care ridicase în fiinţa ei un zid de frică. Nici nu cunoştea prea bine o altă stare. După trei examene de admitere reuşise să intre la liceu. Prin fraudă. O fraudă prin omisiune. Mereu trebuise să depună o autobiografie. O, autobiografiile acelea… „Subsemnata…fiica lui….” Aici era aici! Fiica unui deţinut politic condamnat la cincisprezece ani. Se transforma într-o stană, nu de piatră, ci de frică. Un pietroi îngrozitor de greu o apăsa în momentele de confruntare cu oficialităţile. Ea nu era ea, ci doar fiica cuiva. Dar ea cine era? Interesa pe cineva? Ştia cineva? Ar fi vrut să afle şi ea. Încă era în creştere, în transformare, bobocul înflorea ingenuu şi fragil, dar trebuind în acelaşi timp să deschidă uşi oficiale, să depună cereri şi autobiografii, să se vadă mereu respinsă. Şi gările acelea sordide… Amintirile ei se legau de gări, de noduri de cale ferată, de locomotive cu cărbuni, de negru de fum. Şi pretutindeni câte un acoperiş provizoriu. Numai geamantanul era elementul permanent, în rest totul se schimba ca într-un panoptic. Sufletul ei, ca o iederă, se agăţa de fiecare loc, dar iedera era mereu smulsă şi transplantată. Ce n-ar fi dat să se oprească în loc, indiferent unde, să nu se mai mute. Toată lumea avea o locuinţă, un loc de baştină. Ea nu avea. Se născuse în refugiul părinţilor în timpul în care mulţimi de oameni erau mânaţi de ici-colo, mânaţi în moarte pe câmpurile nimănui, în prizonierate la capătul lumii, în închisori, la canal, în domicilii forţate. Acum era linişte, o mare linişte. Nu mai erau dislocări  masive. Lumea se aşezase. I se părea că doar ea singură mai aleargă de colo – colo alungată de nenorocita de autobiografie. „Subsemnata…”

            Orăşelul în care ajunsese avea un farmec şi o tihnă speciale. Oraşul acesta chiar era un personaj distinct în povestea vieţii ei. Cu punctele lui fierbinţi. Ca de exemplu gara. În mod obişnuit locul cel mai anonim, dar în care, pentru un ochi atent, se derulau scene felurite. În zori, de fapt cu noaptea în cap, o masă întunecată ocupa întregul peron. Erau navetiştii. Îmbrăcaţi în culoarea nopţii, în salopete fără chipuri păreau un animal monstruos cu multe picioare, tăcut, ce se lăsa înghiţit de trenul ce aştepta în întuneric. La ora stabilită un fluier discret şi toată acea omenire dispărea lăsând oraşul adormit încă, în lentoarea lui obişnuită de oraş provincial. Dar vom mai reveni la gară.

            În acea dimineaţă un vânticel cald foşnea proaspătul frunziş din scuar. Dodi ieşise din casă cu zece minute mai devreme şi parcurse cei o sută de paşi până la şcoală. Dimineaţa de mai strălucea ferchezuită ca de sărbătoare, deşi era o banală zi de luni. În forfota din curtea şcolii o văzu, ca de obicei, înainte de a o vedea. Era mereu sub pleoapa lui, o vedea şi de la distanţă, chiar dacă se afla în cu totul altă parte. Îi strecură pacheţelul în geanta de umăr. Negociatoarea ştia şi îi devenise complice discretă: îi pusese două pacheţele cu mâncare. Ei i se umplură ochii de apă.

            Oraşul tihnit de pe valea Târnavei cu dealuri molcome şi însorite, cu orizontul larg, luminos era un popas pentru fugara Maria, popas pe care şi l-ar fi dorit definitiv. Privea la casele săseşti gospodăreşte strânse la fronton una în alta ca nişte cumetre econoame cu jaluzele trase peste ochii cuminţi, îşi imagina viaţa dinăuntrul lor, ordonata, liniştită şi se imagina o locuitoare, o membră a unei astfel de familii aşezate…Acest exerciţiu de imaginaţie îl făcea de când era copilă, privind cu jind, seara, prin ferestrele luminate la viaţa ce se derula în spaţiile acelea intime de dincolo de ele. Dar nici una nu era casa ei.

            Aici, în ultimul oraş se întâmplase minunea iubirii. Aici înflorise şi îşi găsise refugiu sufletul ei. Uitase de frică. Găsise antidotul. Iedera se agăţă de Dodi care acum era jumătatea ei. Fiinţa ei era, în sfârşit, în echilibru. Atingeri suave, jumătăţi de cuvinte, ninsori peste capetele lor aplecate pe sub porticuri, înlănţuiri de frăgezimi, ceasul din turn bătând ora despărţirii în noapte, chicote de râs, lacrimi izvorâte nu se ştie din ce cotlon al sufletului răscolit acum de iubire. Fiinţa lor se dilata atingând absolutul cu uitarea de sine a îngerilor  care nu cunosc gravitaţia. Iubirea lor înainta inconştientă dintr-un anotimp în altul, adaptându-se, căutându-şi locuri tainice şi pline de farmec, însoţindu-se cu natura. Precum păsările. Care cuibăresc în locuri ferite şi calde. Pentru că iubirea se cere ocrotită de priviri străine. Pentru că iubirea se hrăneşte din propria-i substanţă şi nu are nevoie de nimeni. În ţara iubirii locuiesc numai doi oameni şi în intimitatea lor nu are voie nimeni să intre încălţat şi nepoftit. Cel care o face, făptuieşte o crimă. Cei doi, aflaţi în această stare de excepţie, pot fi grav tulburaţi, răniţi, pot să şi moară. Pentru că cel care se deschide în faţa absolutului devine vulnerabil.

            Ura care creştea clocotind în Augustin şi hotărârea lui care putea să mute şi munţii la nevoie, fusese minunat servită de întâmplare. E suficient să vrei ceva cu tot dinadinsul că universul îţi vine în ajutor cu soluţii. La ce s-ar fi putut aştepta să se întâmple? S-a întâmplat cel mai firesc lucru şi totodată cel mai nepotrivit: abia ajunşi la majorat cei doi tineri concepură, zămisliră. Oroare! Chiar ea, pisica de pripas, tolerata să-i bareze drumul fiului pregătit pentru un viitor solid, împlinit !? Avortul era singura soluţie în acel moment, iar doctorul era prezent. Trupul tânăr şi sănătos al fetei nu putea pune probleme şi nici nu le-a pus, aşa că totul a mers şnur. Doctorul se spălă pe mâini de sângele propriului nepot cât se poate de mulţumit. Acum toate firele erau în mâna lui, doctorul devenise dumnezeu.

            – Când aţi început? De două luni? Află fiule că sarcina avea trei luni !

            – Ce spui, tată?

            – Era băiat. Sarcina avea trei luni.

            – Nu se poate!

            – Ba da! Iubita ta nevinovată era gravidă cu altul.

            Dodi şi-a încleştat pumnii şi i-a vârât în buzunar adânc. Doi pumni în faţa acelui bărbat care tăia şi spânzura ar fi echilibrat cumva agresiunea. Nedaţi la timp explodară în el o ură surdă şi definitivă. Îi zdrobise sufletul. Mai întâi se fisurase cristalul pur, care mai apoi se prăbuşise în bucăţele ce se transformau pe rând în sticlă pisată. Minciuna perfect plasată dădea roade. Îndoiala rodea ca un vierme, iar tatăl urmărea cu atenţie rezultatele. Iubiţii se certau, se învinovăţeau, se dezvinovăţeau, o luau de la capăt. Între ei era plasată o minciună bine ticluită de doctorul care avusese grijă să falsifice probele, să şteargă urmele. Urmărea cu atenţie şi secondantul lui, negociatoarea, care ştia atât de bine să panseze răni, să ofere alternative, să apeleze la cuvinte de consolare şi la extrase din înţelepciunea milenară privitoare la firea ascunsă a femeilor, la întâmplările sexuale pe care acestea le ascund cu grijă sub masca inocenţei, la lipsa tatălui care determină la fiice rătăcirea căii drepte. Dodi învăţa în ritm alert toate prejudecăţile, toată înţelepciunea aceea calpă îi era turnată în cap dintr-odată, toate acele idei fixe, toate acele eboşe de care se foloseau oamenii din lenea de a gândi, din comoditate, ca pe nişte grinzi pe care urma să se ridice apoi adevărata construcţie. Nişte simplificări cu care poţi construi sau dărâma orice. Şi sub acest edificiu, îngropată, o mică, mică minciună pe care nu putea să o dea nimeni în vileag, pentru că forţele erau inegale: pe de o parte specialistul care avea calcule clare, pe de alta o copilă de pripas fără un protector care să se fi luptat să dovedească ticăloşia ce zdrobea sub şenilele ei iubirea, această plăntuţă nouă şi crudă ce apucase să crească pe câmpul nimănui şi iată acum smulsă şi distrusă ca o buruiană dăunătoare.

            Odată curăţat locul, Augustin avea să ridice adevăratul castel pentru fericirea fiului şi împlinirea familiei. Timpul avea să şteargă amintirile. De o parte şi de alta Dodi avea doi stâlpi de bază care îi hrăneau întrebările nerostite cu răspunsuri de-a gata, bucurându-se în secret că, iată, tânărul bărbat păşise pe întâia treaptă a înţelepciunii pe drumul devenirii lui ca adult având familia împrejurul său ca un scut.

            În depărtare ochii electrici roşii şi verzi deasupra liniilor ude clipeau alternativ. Monstrul negru cu multe picioare, masa de navetişti, se strecură pe lângă ea, compactă şi dispăru cu ultimul tren, iar ea rămase singură pe peronul pustiu pe o bancă şi cu geamantanul alături. Îşi strânse pelerina mai aproape de corp pentru a se feri de ploaia măruntă care se pornise. Vara era pe sfârşite. Calea ferată însoţea valea râului şi astfel va vedea pentru ultima oară refugiul secret şi apoi va lăsa în urmă oraşul adormit cu turnul bisericii, cu zidurile de cetate, apoi dealurile împădurite şi la un moment dat după o cotitură hotărâtă avea să dispară totul. Mereu este aşa, lucrurile există atâta timp cât le vezi, în momentul în care ţi-au dispărut de pe retină rămân nemişcate şi ireale ca o ilustrată veche. Avea o durere difuză în abdomen şi îşi strânse coapsele a singurătate. Îi lăsa pe toţi. Doctorul şi familia lui. Îi vedea pe toţi patru în Wartburgul lor albastru închişi ca într-o cetate, apăraţi de tot ce îi putea abate de la drumul lor sigur şi previzibil.

            În colţul compartimentului, ascunsă în dosul pleoapelor, retrăia cu toată fiinţa ei jertfa din peninsulă în timp ce se strângea în braţe cu degetele înfipte în carne. În lumea imaginaţiei erau amândoi încleştaţi în cuminecătura supremă, îngemănaţi prin buze, sfârcuri, şolduri, în timp ce casa aceasta legănătoare îi purta spre un tărâm fericit. Aşa avea să-l poarte în ea peste decenii,cuibărit în viscere, aninat de sfârcuri, înfăşurat în jurul  gâtului, acolo unde se naşte nodul plânsului, ca pe un făt oprit în evoluţie, nici născut nici lepădat.

            În trap clănţănit printre mulţime de şine întretăiate locomotiva îşi alegea drumul printre nodurile absurde după care urma cursul lămurit al şinelor potrivite, alergând iar cu  disperare spre ţinte străine, spre destinul ei îndepărtat, pierdut în ceaţa toamnei. Câmpuri se dizolvau în amurgul grăbit şi apoi în întunericul atotcuprinzător  în care, din când în când, fluierul locomotivei striga într-o limbă străină pentru nu se ştie cine, avertismentul că trece cu toată graba zorit de orarii. Această casă pasageră i se lipea parcă de suflet ca o otravă, ca o pilitură de fier pe un magnet. Geamantanul de carton cu colţuri metalice stătea cuminte în plasa de bagaje. Conţinea toată averea ei şi încă mai rămăsese loc. Se gândea că este aproape insuportabil, la drum lung, să nu te însoţească gândul sau iubirea cuiva, a celui ce l-ai lăsat în urmă sau a celui ce te aşteaptă la capăt, că sufletul atunci îţi stă abia atârnat, lipsit de ancore, ca o scamă gata să-şi ia zborul la fiecare pală de aer care umflă perdeaua. Spaţiile prea mari, prea întinse te dizolvă, te depersonalizează, nu mai ai identitate, ai doar un dreptunghi de carton în fundul unui buzunar pe care scrie  gara de plecare, cea de sosire şi numărul locului din compartiment.

(va urma)

Published in: on 27 aprilie 2012 at 4:58 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: ŞIRURI DE PRIMĂVARĂ

            Mă mutasem în toamnă

            De astă toamnă

            Şi dintr-o dată…privighetorile!

 

            Broasca în ţest,

            Bat:

            E cineva înăuntru?

 

            Livezi cu mirese de pruni

            Călătorind

            Prin aprilie.

 

            Abur verde

            Învelind mesteceni

            Aprilie

 

            Măr japonez

            Flacără

            La fereastra deschisă

 

            Ningea, ningea neîndurat

            În aprilie

            Ningea şi-n gândul meu

            Uitat aşa în uşă

            Peste drum

            Pudic un măr

            Învelit în mirarea roz-albă

            Uitase de ce

Published in: on 26 aprilie 2012 at 10:13 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: Giovanni

            Un avocat, de regulă, este un om băgat mereu în priză. În prizele altora.  Este omul care mai niciodată nu poate fi obiectiv, ci mereu de o parte sau alta a barierei, crezând cu tărie în clientul său, în cauza clientului, în adevărul acestuia. Acest subiectivism îi dă forţa de a se bate pentru cauză. Sigur, mai sunt şi variante pe această temă, dar în mare lucrurile stau cam aşa. Pentru privitorul de afară totul se desfăşoară ca un meci, ale cărui reguli de fapt nu le prea cunoaşte, dar obligatoriu, comentariile nu-i lipsesc.

            Fiecare dosar este o altă poveste de viaţă în care avocatul intră şi o trăieşte profesional, înarmat cu o grămadă de legi, articole, principii, excepţii, prezumţii, nulităţi ş.a.m.d. care se aranjează construind o reţea, un miceliu solid dar viu, gata oricând să se reordoneze în funcţie de starea de fapt, de elementele noi care se ivesc. Este o construcţie făcută din idei şi reguli clare, transparente, logice în care se pare că emoţia nu are ce căuta. Medicul nu are voie să aibă emoţii ca să nu-i tremure mâna, avocatul în schimb se scaldă de multe ori în adrenalină fără să-i tremure glasul, părând rece şi puternic ca un extraterestru, dar adunând cu fiecare caz în parte încă un strat fin de amărăciune, compasiune, regrete, un şir lung de sentimente nu neapărat pozitive.

            Acum vă vorbeşte avocatul care, fără a fi ascultat şi cealaltă parte aşa cum este  regula, vă va spune o poveste suspect de subiectivă, având singura scuză moartea în care s-a refugiat clientul său, întorcând spatele acestei lumi fără să mai dea vreo şansă celui care ar dori să afle adevărul obiectiv. A plecat luând cu el toate cele bune, cele rele, cele neutre, ca şi cum ar fi spus: „Viaţa mea este o poveste care-mi aparţine, am intrat şi am ieşit din ea ca din propria mea casă în care încerci tu acum să pătrunzi ca un musafir nepoftit.”

            Iertare!

            Giovanni a fost unul din acei oameni cu care te intersectezi din când în când ca nişte curbe într-un sistem de axe care au mişcări în contratimp şi care se intersectează întâmplător venind din direcţii opuse şi îndreptându-se spre ţinte diferite. Pe axa vieţii aceste întâlniri au fost rare, dar parcă totuşi nu întâmplătoare. Oare de ce aveam impresia că avea ceva să-mi spună, dincolo de puţinele cuvinte pe care le-am schimbat? Poate nu neapărat numai mie, dar şi mie. Aveam senzaţia că se zidea adânc în sine, din ce în ce mai adânc. Din ce era făcut zidul şi ce se ascundea oare în spatele lui? Poate că într-o zi închisoarea se va sparge ca un cofraj dând la iveală miezul. Din păcate asta s-a întâmplat prin trecerea lui într-o altă dimensiune unde nu mai puteam să-l ajungem.

            Ne cunoşteam din tinereţe. Nu aveam încă treizeci de ani. Cu toţii. Eram frumoşi. El, băieţii, eu. Eram tineri. El era într-adevăr frumos. Aveam o indicibilă tandreţe pentru el. Mi se părea că semănăm. Aşa cum ne găsim asemănări cu străinii mai degrabă decât cu rudele. Parcă te simţi mai înrudit cu cineva provenind din alţi părinţi. De ce? Se pare că există înrudiri invizibile şi nedovedite. Era un mare taciturn încă de atunci. Circula despre el o legendă, cum că că cel mai bun prieten al lui plecând la armată după terminarea ultimului an de facultate, i-a lăsat-o în grijă pe logodnica sa. Giovanni, excelând în grija ce i-a purtat-o a luat-o şi de nevastă înainte de terminarea perioadei, astfel că proaspătul sublocotenent în rezervă lăsat la vatră a găsit un prieten în minus şi o logodnică gata măritată. Asta era legenda care circula printre colegii de generaţie, dar el niciodată n-a rostit vreun cuvânt referitor la vreo întâmplare din trecut şi nimeni din cercul nostru nu a avut nedelicatețea să-l întrebe.

            Următoarea ştire, de astă dată aflată chiar de la el, era relatarea despre graviditatea soţiei lui, precedată de mai multe pierderi de sarcină, graviditate menţinută până la termen graţie unei manopere medicale şi a unui repaos absolut la orizontală pe durata a trei-patru luni. Ne povestea că el s-a transformat într-o dădacă grijulie pentru viitoarea mamă, dar şi într-o bucătăreasă pricepută, scutind-o astfel pe soţia lui de orice efort. În lungile ceasuri de singurătate, femeia care era şi mare şahistă era acompaniată de un instructor de şah de la cercul lor de şah, care s-a oferit plin de bunăvoinţă să-i ţină companie. Ea întinsă pe canapea, el aşezat la o măsuţă aşezată între ei doi, măsuţă ce era încrustată cu pătrăţele albe şi negre, cadou de la soţul ei pentru această perioadă dificilă. În acest fel, lunga aşteptare îi era mult îndulcită.

            L-am revăzut pe Giovanni peste vreo doi ani cu o fetiţă de mână, grijuliu şi afectuos venit în vizită la noi. Ne-a explicat că paternitatea este incertă, că de fapt fetiţa, după toate calculele nu poate fi a lui. El ştie că acest copil aşteptat atât de mult a fost conceput cu antrenorul de şah cu care, s-a dovedit,  nevasta lui avea o legătură mai veche. L-am sfătuit să facă tăgada paternităţii. N-a făcut-o. O iubea pe fetiţă. Au divorţat în cele din urmă, iar el a plătit pensie alimentară până la capăt şi a întreţinut relaţia cu fetiţa atât cât s-a putut. Mama fetiţei s-a recăsătorit deîndată cu antrenorul de şah. Văzându-i odată împreună pe soţul mamei şi fetiţă am constatat că asemănarea era perfectă. Din păcate acesta nu era un bărbat frumos, ba chiar dimpotrivă.

            După divorţ, Giovanni a părăsit apartamentul lăsând acolo întreaga agoniseală şi l-am regăsit într-o garsonieră, singuratic ca un greier, înconjurat de cărţi. Mai apoi îl zăream din când în când pe stradă cu mersul lui sacadat, surd şi orb la toată vânzoleala oraşului. Era un contrast total între agitaţia oraşului şi serenitatea trecerii lui Giovanni prin mijlocul ei. Era tot el cel din tinereţe, dar mai grav, mai solemn, mai taciturn şi în cele din urmă şi-a lăsat barbă. Din acel moment nu mai era cel din tinereţe, barba albă îi trăda vârsta. Părea tot mai mult o pasăre străină rătăcită pe străzile Clujului, singur şi tăcut. Sau îl vedeam în cartierul nostru mare şi urât stând singur la o masă într-o minusculă grădină de vară încropită între două blocuri de beton, într-o nemişcare de stană de piatră ducând paharul la gură ca un robot. Oare îi era suficient tovarăş alcoolul? Degaja  un aer de tristeţe fără leac şi o ţinută tot mai neglijată. Ne cunoşteam şi nu ne cunoşteam asemenea tuturor oamenilor care susţin că se cunosc, dar de fapt habar nu au despre viaţa şi sufletul celui căruia îi dau bună ziua şi schimbă câteva fraze de convenienţă.

            După ani de zile mi-a dat un telefon cerându-mi să mă ocup de o tranzacţie pe care voia să o facă, aceea de a cumpăra o casă la ţară din banii obţinuţi din vânzarea garsonierei lui şi apartamentul mamei. Ieşise la pensie din postul de profesor la un liceu din oraş. El care era dublu licenţiat şi doctor în filosofie pe vremea când doctoratul chiar însemna ceva, fiu de intelectuali crescut numai la oraş, visase probabil ani întregi la un refugiu în natură despre care mai mult ca sigur nu ştia prea multe. Vise de intelectual care nu-şi mai găseşte rostul sau locul. Trebuie să existe pe pământ un astfel de loc care să compenseze toate frustrările vieţii. Şi asta împreună cu distinsa şi încă frumoasa doamnă care-i este mamă, ca un fel de reîntoarcere în trecutul îndepărtat al copilăriei când era iubit şi ocrotit. Ocrotirea avea acum să o ofere fiul pentru că mama are peste optzeci de ani. Are să-i aranjeze o casă mamei şi lui în care bucuriile simple nu aveau să lipsească în nici o zi. Întradevăr avea să-i aducă mereu buchete mari de flori pe care le purta ca pe nişte trofee de-a lungul uliţei. Spre uimirea localnicilor. Cine a mai văzut pe acolo să duci mamei flori !

            În cabinetul meu şedeau de o parte şi de alta cumpărătorul casei îmbrăcat într-un balonzaid vechi şi ros în care de abia încăpea, legat cu o sfoară la brâu, în picioare purtând nişte pantofi ca două bărci recuperate de pe fundul râului, fără şireturi. Oricum demult nu se mai putea apleca să-şi lege pantofii. Părea să nu se fi primenit de săptămâni. Din buzunarele căscate se iţeau teancuri de bancnote mototolite. Vânduse garsoniera şi apartamentul mamei şi acum negocia casa ţiganului care şedea în partea opusă. I-am atras atenţia că situaţia proprietăţii nu era clară, că ţiganul care cumpărase şi el de puţină vreme nu încheiase un act valabil, iar acum era necesar un proces pentru clarificarea situaţiei şi abia pe urmă se putea cumpăra cu forme în regulă. Giovanni nu voia să asculte nimic, hotărârea era luată şi nimic nu l-ar fi întors din drum. Nici privirea furişată şi neliniştitoare a ţiganului, uitătura alunecoasă şi primejdioasă. Într-adevăr, ăsta nu era un argument, era doar premoniţia mea, care nu eram chemată pe post de clarvăzătoare. Eu lucram cu legi clare.

            S-a plătit aproape întregul preţ, rămânând o mică diferenţă care ar fi acoperit costul procesului ce era, evident, în sarcina vânzătorului. În final avea să se facă desocotirea până la bănuţ. Toate acestea au fost aşternute pe hârtie în exemplare suficiente, semnate de ambele părţi şi de avocat. După ce banii au fost transferaţi din buzunarele balonzaidului în cele ale ţiganului, acesta din urmă şi-a schimbat brusc atitudinea, privindu-l pe fostul profesor de istorie şi filosofie, cu doctoratul luat şi cu o casă plină de cărţi, dispreţuitor şi plin de sine, îl privea cu dispreţul omului mărunt care te are acum la mână, în timp ce Giovanni nu-şi schimbase alura olimpiană.

            Acum când mă gândesc retrospectiv, parcă eram cu toţii în „Cronica unei morţi anunţate”. Totul se succeda pas cu pas îndreptându-se către moarte, că fiecare detaliu îşi avea locul său cauzal în deznodământul care se apropia.

            În ce moment oare alcoolul a pus stăpânire pe acel băiat frumos şi inteligent, înstăpânire insidioasă şi parşivă, până ce mână în mână cu întâmplările vieţii l-au însingurat, l-au nefericit şi în final l-au aruncat în moarte? Cum asistase mama la degradarea fiului? Ce sentiment de ruină putea fi în sufletul acesteia, martoră neputincioasă la golirea unui litru de alcool zilnic, ştiind că nimeni şi nimic nu-l mai poate întoarce pe fiu din drumul acesta? Că soluţia aceasta îmbrăcată în vise frumoase a traiului la ţară este de fapt una a disperării; banii nu mai ajungeau pentru întreţinerea viciului sau bolii, cum vreţi să-i spuneţi. Erau doi bătrâni pensionari cu pensii de mizerie.

            Spre deosebire de regulă, când mama închide ochii înaintea fiului, de data aceasta mama a văzut totul cu ochii larg deschişi. Moartea fiului a survenit în vara următoare, o vară neobişnuit de fierbinte. În ritmul său lent, dar continuu, Giovanni gospodărea în curtea sa, mai adăugândcâte ceva la raiul său mult visat. Ca în fiecare zi sticla de votcă de dimineaţă fusese băută şi peste arsura lăuntrică plesnea arsura unui iulie insuportabil. Între cele două arsuri carnea a cedat. Apoplexie.

            Spre toamnă, ţiganul care îşi terminase şi el banii, a căutat-o pe bătrâna doamnă să-i ceară bani, banii lui, banii care lipseau din preţul stabilit, bani care i se cuveneau. Codicilul nu mai conta, cumpărătorul fiind mort se puteau încălca toate convenţiile. Bătrâna i-a ţinut piept cu argumente, cu convenţia făcută chiar de avocat şi semnată de părţi, act în regulă. Părând că se dă bătut, omul tuciuriu s-a retras, mergând glonţ la cârciumă, de unde a revenit în plină noapte, a spart uşa, a tâlhărit-o pe bătrâna neajutorată, a violat-o şi, în final, a omorât-o.

            Acum cei doi, mamă şi fiu, odihnesc în cimitirul unui sat străin. În mod sigur nimeni n-a venit cu vreun buchet de flori să-l depună la căpătâiul lor.

Published in: on 11 aprilie 2012 at 7:38 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , ,

Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (II)

Mediaş, septembrie, 2011

Codrinei,

După cum ţi-am promis în epistola anterioară, mă ţin de cuvînt şi ţi-o trimit pe aceea cu aprecierile mele critice referitoare la micul  tău roman, Concertul de viole, apărut în 2009 la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Numai întîmplarea a făcut să-ţi citesc romanul după volumul Povestiri dintr-un Cartier din Vest  (2010). Menţionez acest fapt pentru a mă corecta … cronologic: unele din aspectele scrisului tău pe care le-am identificat în volumul de povestiri sunt deja prezente în roman. Dovadă a unităţii şi continuităţii universului tău literar.

Îţi brodezi subiectul romanului pe motivul vechi şi universal al lumii ca teatru, în care încastrezi problema, tot veche şi universală, a relaţiei dintre femeie şi bărbat, dar fără să te laşi, în mod facil, captivă ideologiei feministe, evitînd astfel şi tezismul pe care îl incumbă tema. Drame şi fericiri ale vieţii sunt peste tot. Subiectul romanulu,i prin ţesătura de întîmplări, este de telenuvelă. Chiar dacă sunt prezente cîteva ingrediente, nu te laşi coruptă, ştii să eviţi „baia de lacrimi telegenice”. Problema iubirii, a cuplului, problema raportului de cauzalitate şi consecuţie dintre trecut şi prezent sunt tratate cu simplitate şi sobrietate, fără derapaje sentimentale, dar şi fără dezvoltări arborescente inutile. Micul tău roman confirmă că simplitatea este un lucru dificil, dar şi profund.

Viaţa, printre altele, îţi oferă şi crime, crime fizice, dar mai ales crime morale, pe care justiţia umană, neavînd în codurile ei articole şi paragrafe la temă, nu le poate condamna, cel mult le întocmeşte dosar.Crima morală o judecă justiţia divină şi e condamnată de conştiinţa umană, acolo unde există. Mergînd pe firul ideii, pot spune că supratema romanului tău este crima morală.

Începutul romanului este de tip poliţist: o pereche de îndrăgostiţi, plimbîndu-se prin parc, descoperă cadavrul unei femei tinere. Evident, va urma o anchetă prin care, pînă la urmă, se va descoperi criminalul Dar numai la suprafaţă romanul tău este un policier. Folosind structura de policier ai construit subiectul dintr-o succesiune de secvenţe cu altă ţintă, fiecare avînd în centu  cîte un personaj a cărui biografie se intersectează cu biografia altui personaj, toate cunoscînd, într-un fel sau altul, pe tînăra balerină moartă. Rezultatul – un  „concert de viole”.

Chiar dacă numai schiţezi portretele, realizezi o tipologie umană capabilă să susţină dezbaterea etică. În primul rînd sunt de remarcat portretele personajelor feminine, fie ele prezente (Daniela, Elena, Maşa), fie absente, numai evocate (mama Maşei, cea a lui Bogdan). Personajele feminine diferite tipologic sunt, totuşi, într-un fel, complementare. Nu numai nativ, dar şi din cauze exterioare lor, personajele feminine sunt fiinţe fragile, uneori abulice, dezorientate, aflate sub puterea brbatului. Acesta le domină pînă la anularea personalităţii, a voinţei. Mu atît prin statutul social sau sufletul nobil, cît prin puterea lui de mascul brutal şi cinic. Pentru el femeia este doar femela care trebuie să i se supună. În luptă cu viaţa şi cu masculul, Daniela nu mai găseşte resursele necesare împotrivirii răului şi sfîrseşte în moarte. Elena, dimpotrivă, va reuşi să se salveze din plasa întinsă de Maestru. E drept că ea beneficiază de un salvator (Bogdan), Făt-Frumos din basm. Şi Daniela a avut în preajma ei un salvator (medicinistul Sorin), dar i-a refuzat vindecarea oferită. Şi tipologia personajelor masculine o ilustrezi printr-o pereche  cu valenţe simbolice în registrul etic: Max – Bogdan. Chiar dacă este zmeul din poveste, Max este un personaj, nu complex, ci interesant. E masculul brutal şi cinic, fiinţă fără conştiinţă. Este un Don Juan mult mai malefic decît cel din legendă. Am impresia că prin el ai urmărit să ilustrezi şi altceva, nu numai relaţia dintre sexe. Artist şi Demon, Max e un regizor de geniu care suferă de hybrisul puterii. Vrea să fie stăpînul absolut, REGIZORUL: „Voia să-i simtă pe toţi legaţi de el, de voinţa lui, biciuiţi, struniţi , îmblînziţi.” Max este „marele regizor care trece din scenă în viaţă şi invers …”, metamorfozîndu-şi creativitatea în manipulare. Acestui personaj i-ai aplicat și masca lui Mefisto. Relaţia Max-regizorul – Max-omul de pe stradă subsumează relaţia dintre artă şi realitate, dar nu din perspectiva unei anumite teorii estetice, ci din pespectiva acelui sîmbure etic pe care trebuie să-l conţină orice operă literară.

Cred că ai procedat bine introducînd elementul de opoziţie, pentru a nu induce o viziune pesimistă asupra vieţii, sugerînd şi faţa luminoasă a existenţei.

Oare în mod premeditat ai ales numele personajelor? În orice caz, pentru mine Daniela e fiinţa care a căzut în groapa cu lei, dar care, spre deosebire de personajul biblic, nu reuşeşte să-i îmblînzească; Sorin mă duce cu gîndul spre eroul solar din basm; Bogdan, cel care fructifică o istorie (secvenţa biografică a bunicilor) este întemeietorul; Elena e cît pe aici să provoace un „război troian”.

Analiza psihologică o faci nu despicînd firul în patru în laborator, ci direct, simplu pe viu. Notarea unui gest, a unei vorbe folosirea stilului indirect liber, notarea directă a gîndului, inserţiile mnemotehice, descripţia interioarelor sugerează starea psihică, sufletească a personajului. În cazul unor psihologii (Bogdan, Maşa) faci un mic pas, doar cît este necesar, spre psihanaliză.

Mi-a rămas în memorie prin poezia evocării şi prin sensurile ei existenţiale o secvenţă epică în care bătrînul dascăl, profesorul universitar Simionescu, îi evocă lui Bogdan, fostul lui student care îi duce mai departe învăţătura, crîmpeie din viaţa lui profesională şi de familie. Un comentariu aplicat asupra textului i-ar destrăma frumuseţea. Menţionez paragraful în care prelucrezi parabola biblică a sămînţei. Şi încă o remarcă. În microtextul respectiv am decelat opoziţia dintre Timpul ordinii (sufleteşti şi spirituale) şi Timpul dezordinii. O altă secvenţă de marcă este aceea de la p. 20-24 în care ai imaginat o mică geneză și o mică apocalipsă cu discrete sensuri filosofico-etice. Sîmburele etic existent în opera ta este bine ambalat literar, reuşind astfel să eviţi moralizarea supărătoare . Este elocventă în acest sens biografia bătrînului dascăl, dar şi cea a lui Bogdan (p. 54-58). Fără a îngroşa liniile ele sunt opuse biografiilor altor „viole” din roman (Max).

În esenţa lui, romanul este o pledoarie pentrum iubire. De aici şi unda de poezie din unele pagini (cuplul elena-Bogdan p. 44-53, finalul ) care refac imaginea cuplului primordial. Asemenea imagini emblematice care emană în jurul lor o lumină simbolocă ai mai presărat în cîteva momente din derularea subiectului. E suficient să menţionez imaginea camerei matrimoniale a bunicilor lui Bogdan care, prin tot ce oferă privirii, exprimă iubire, trăinicie, dăinuire.

Cu toate că îţi începi romanul cu imaginea unui cadavru, cu toate că domină biografiile dramatice, cu toate că relatezi o tristă poveste de iubire şi alta aflată în cumpănă, naratorul tău nu este pesimist, dar nici nu pot spune că est optimist. Naratorul tău e pătruns de povara responsabilităţii existenţiale. El are în memorie îndemnul poetului: o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor.

Codrina, am observat că ai o slăbiciune pentru Spania. În finalul romanului faci din Spania un Eden în care noua Evă şi noul Adam (Elena şi Bogdan) se iubesc şi sunt fericiţi. Foarte frumos! Dar mă întreb şi te întreb: finalul acesta nu putea avea totuşi un topos autohton? Pierdea ceva romanul? Dimpotrivă, cred că avea de cîştigat!

N.Blogger-ului: coperta prezentă în acest post nu aparține volumului comentat, după cum cu ușurință se poate observa citind numele autoarei. Ea îndeplinește aici simplul rol de a ilustra prezentul articol.

Published in: on 29 martie 2012 at 2:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (I)

Salut prima colaborare a domnului Ionel POPA pentru mai buna receptare a fenomenului literar actual și întâmpin cu bucurie ieșirea din canonica formă a cronicii literare prin înscrierea impresiilor, analizei și judecății de valoare în convențiile epistolare. (O.P.)

Mediaş, august,2011

Codrinei,

Ţi-am citit volumul Povestiri dintr-un Cartier de Vest (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), pe care mi l-ai dăruit acum un an, dar numai acum am ajuns să înjgheb însemnările de lectură într-un text. Întîrzierea a fost benefică deoarece a dus la depăşirea momentului euforic-subiectiv al întîlnirii cu textul. Acum mă grăbesc să-ţi împărtăşesc impresiile de lectură.

După întoarcerea şi a ultimei file a volumului m-a convins că titlul este cît se poate de sugestiv în metaforismul său: segmente de umanitate şi de viaţă surprinse într-un moment de sfîrşit.

Interesantă este povestirea Concert de seară, care deschide volumul. Am sesizat un iz de fantastic realizat prin conjugarea mai multor ingrediente: jocul hazardului, puternicul contrast dintre cele două lumi paralele –  lumea locului, beteagă de rele sociale, morale personale şi colective, şi lumea „excursioniştilor străini”, străini de realităţile locurilor vizitate, subjugaţi doar de vraja muzicii. Nici toposul „creierii munţilor” nu-i nevinovat de irizările fantastice. Descripţia peisajului-spaţiu – făcută în trepte – este funcţională tocmai în acest sens: linişte adîncă,„hăul de smoală”,  lătrat de cîine, case izolate, „luna însîngerată”, cîntecul de vioară ce se aude din „colivia de sticlă”. Trecerile de la o lume la cealaltă le faci prin ruperi epice şi contrapunct, punînd în acelaşi timp în evidenţă opoziţia dintre materialitatea  „duşmănoasă” a realităţii din creierul muntelui şi inefabilul muzicii, şi dubla valenţă a peisajului. Lumea din „creierul munţilor” (a lui Vladimir,a lui Milu, fratele idiot, a mamei bătrîne) se află parcă sub puterea unui destin vitreg. Şi străinii sunt învăluiţi de un ce misterios (muzică, gesturi, cele trei femei  care „migălesc cîte un lucru de mînă” – cele trei graţii, ursitoare? – , cei doi soţi, violonistul Kurt şi Doris, seamănă de parcă sunt fraţi. Tensiunea necesară atmosferei de mister este susţinută  şi de leitmotivul lunii însîngerate. Cele două lumi paralele au totuşi ceva comun: instinctele. În lumea „nemţilor” ele sunt refulate în abulia muzicii şi a contemplaţiei. În cea din „creierul munţilor” instinctele sunt la „vedere”, fruste (alcool, sex şi, respectiv idioţenia  şi supunerea animalică ale lui Milu. La un moment dat cele două lumi se intersectează: „Pe la ora unsprezece dimineaţa” maşina care cobora din creierul munţilor ducînd pe „nemţi” la aeroport se încrucişează cu maşina de la morgă care urcă pentru a ridica trupul neînsufleţit al lui Vladimir, mort „în procesul muncii” (Vladimir practica braconajul… de lemne). Povestirea începe cu o imagine cosmică şi se încheie cu un comentariu al „gurii satului”, între realitate şi mister, despre întîmplarea năprasnică. Acest final prin raportare la început dă tîlcul poveştii: întîmplarea năpraznică este proiectată în universul mare; cursul destinului este impenetrabil. Am insistat ceva mai mult asupra acestui text deoarece îl consider emblematic pentru universul tău literar.

„Micile” drame individuale din povestirile tale sunt clipuri din marea dramă a societăţii româneşti din perioada comunistă şi postcomunistă. Impresionează povestirile inspirate din copilărie, străbătute de un puternic fior dramatic: copilăria fiind înăbuşită, desacralizată, violată de realitatea dură impusă de puterea rea (Fetiţe, Istoria mică, Fetiţa cu ochi albaştri, Amintirile unui arhivar). Eroii sunt copii fără copilărie. Ai motive întemeiate ca aceste poveşti să le adresezi „celor care s-au născut mai tîrziu” decît naratorul care face parte din genereţia decreţeilor. Fraza de încheiere a poveştii-dramă din Amintirile unui arhivar (ce titlu tare!) este cutremurătoare prin conţinutul ei formulat telegrafic. Fraza epitaf consemnează moartea mamei survenită în urma unui avort (ficţiunea nuvelei ne plasează în epoca „decreţeilor”). Imaginea mamei cu moartea în faţă care nu mărturiseşte este memorabilă: „Pentru mama, comunismul plecase din istorie cu o lună întîrziere…” Fiecare întîmplare povestită are un început şi un sfîrşit cu încărcătură emoţională şi de sens prin care se aude mesajul moral.

Codrina, în continuare să te menţii cel puţin la cotele din aceste texte în ceea ce priveşte puterea de observaţie şi ştiinţa de a surprinde amănuntul semnificativ, evitînd aglomerarea inutilă de detalii, şi capacitatea de intuire a psihologiilor. Îndemnul meu pleacă de la materia oferită, printre altele, de Moartea peruşului în care pui să se confrunte două concepţii de viaţă din epoca de tranziţie, una in actu, cealaltă dedusă prin opoziţie. EA „Verifică dulapul lui [după ce iubitul a părăsit-o): era gol, sertarele lui asemenea […]. Bine că şi-a luat cărţile, ocupau prea mult loc! […] În sfîrşit, acum are al doilea sertar pentru farduri!” În asemenea cazuri comentariile sunt de prisos. Am reţinut imaginea „cimitirul de pe deal”, recurentă în povestirile tale. De departe, nu este o simplă imagine topografică.

Textele tale (schiţe şi nuvele) sunt radiografii ale lumii de ieri şi de azi. Dramele personale „furnizate” de această lume fac parte din drama istoriei noastre. Una din piesele de rezistenţă a le volumului este Poveste de demult. Sunt puse să se mărturisească două destine, soţ  şi soţie. Problema propusă meditaţiei cititorului pînă unde ţine vinovăţia societăţii ( a sistemului) şi de unde începe vinovăţia personală în ratarea vieţii. Visarea, aspiraţia de „parvenire” nu sunt de condamnat atîta vreme cît se menţin în limitele bunului simţ şi se fundamentează pe personalitate reală, cît se sprijină pe muncă, cinste. Partea intitulată “scrisoarea lui”  este o fină satiră. Foloseşti cu pricepere tehnica autocaracterizării. Prin toate auto prezente în discursul lui prinde viaţă portretul unei fiinţe de care ne lovim zilnic. E portretul individului fără substanţă, dar care trăieşte cu ferma convingere că el este geniul coborît prin bunavoinţa lui în ţărîna autohtonă. Este jalnică şi grotescă celui care suferă de megalomanie. Toţi, numai el nu, sunt vinovaţi pentru ratarea (moartea) lui socială, profesională, spirituală, sufletească. Personajul tău e un caz de patologie psihică şi socială, material numai bun pentru psihanaliză. În opoziţie este conturat portretul ei („scrisoarea ei”) fiinţă modestă şi cu simţul realităţii. Soţia lui „cugetă” (vorbeşte mai puţin, îi e străină logoreea găunoasă) mai puţin, în schimb face, se luptă cu viaţa („împinge la cărucior”) pentru viitorul puiului de om din cărucior. Eu aşa am înţeles personajele, dar tot aşa de bine se poate insista şi asupra imaginii tîrgului de provincie unde „se întîmplă” ceea ce imaginaţia ta literară ne propune. Lumea bezmetică de azi este prezentă şi în Trei picioare, care evocă drama unei femei şi mame. Zîmbetul  amar pe care naratorul îl are în faţa dosarelor de pe masa justiţiei, în faţa hîrtiei cu ştampilă şi timbru.

O altă realizare  este nuvela Mătuşa Agata. Subiectul („biografia” eroinei) acoperă un veac de istorie. Personajul este o Mara a secolului al XX-lea care traversează trei etape istorice: interbelicul, comunismul şi postcomunismul.

Prin tematica (socială şi morală) bine ambalată literar (stil, tehnici narative, analiză, descripţie) te înscrii în tradiţia prozei transilvane. Cu toate că textele sunt puternic ancorate în realitate şi abordează subiecte prezente în multe alte texte din ultimii ani ţi-ai găsit timbrul propriu prin care personalizezi în corul vocilor prozastice. Şi încă ceva. Prozele tale cu fiorul lor dramatic surprind  suferinţele din trecutul apropiat şi faptul că ne-am îmbătat cu „noua muzică” pe care încă nu ştim să o ascultăm şi să o interpretăm. Ca realizări artistice am remarcat portretul psiho-moral şi caracterul de parabolă a unor secvenţe epice. Sunt convins că cei care ţi-au citit povestirile au remarcat tonul „cuminte” al naraţiunii; nu ai orgoliul ostentativ, prezent la unii din prozatorii actuali, de a-ţi expune tehnicile narative. Lectorului îi trebuie atenţie şi răbdare pentru a sesiza imperceptibilele schimbări de planuri şi tonuri narative, să sesizezi pre-textele sau jocurile de imagini. Elementul fundamental rămîne memoria, placă fotografică de mare sensibilitate.

Am identificat în prozele tale cîteva teme obsesive: copilăria necopilărie, maternitatea, familia, cuplul, falsa izbîndă. Toate îşi dau întîlnire în clepsidră. Cred că nu greşesc dacă consider TIMPUL (una din povestiri are în titlu lexemul cronos) este supratemă în universul tău ficţional; timpul, sub diferitele lui înfăţişări, manifestări şi înţelesuri: timpul cosmic şi istoric, timpul biologic şi psihologic, timpul vieţii şi al morţii, timpul trecutului şi al prezentului. Evident că identificarea este postlectură.

Pînă acum am fost laudativ (cu îndreptăţire) la adresa povestirilor. Ce-i prea mult dăunează grav sănătăţii… literare! Aşa că îţi fac cunoscute şi observaţiile critice, tot îndreptăţite. Ai (din fericire rar) tendinţa de a aureola povestea cu un ce ermetic. Or, tu ai darul narării calme, senine. În acest sens nu mi-a plăcut şi nu mi-a spus prea multe un text precum În aprilie. Sau tehnica descriptivă în manieră expresionistă, dacă abuzezi de ea, te poate deturna spre un fantastic pentru care, totuşi, nu ai condei, aşa cred eu. În alte texte, cele „spaniole” (e drept, scoase dintr-un volum anterior – Antipozi, 2005) secvenţele realiste şi cele de „basm spaniolo-arab” sunt înăbuşite de alunecările discursive de observaţii strict sociologice (juste, dar netransfigurate suficient), iar în altele, anecdota (întîmplarea brută), care poate genera o povestire (schiţă sau nuvelă), rămîne în stadiu de consemnare de jurnal de călătorie ori de reportaj TV sau de gazetă. Or, pentru mine, reportajul e reportaj nu literatură. Din fericire, se pare că te-ai vindecat de asemenea boli. Ele nu mai sunt prezente în bucăţile ce au urmat celor „spaniole” din volumul din 2005.

În concluzie, preluînd o sintagmă dintr-o povestire, îţi confirm că prozele tale sunt „rezumate de viaţă” scrise cu talent.

Sper ca în scurtă vreme să-ţi împărtăşesc părerile despre micul roman Concertul de viole.

Published in: on 28 martie 2012 at 5:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: SFÂRŞITUL LUMII

            Stătea în mijlocul apartamentului gol pe unicul scaun care se afla pe acolo, înconjurată de sacii cu cărţi, cu haine şi un televizor plin de praf aşezat direct pe podea. Revenise în casa goală ca pe un teren pârjolit de războiul care se încheiase. Nu căutaţi în cartea de istorie, nu-l veţi găsi acolo, fusese un război local la această adresă, teatru de război din care beligeranţii îşi retrăseseră trupele, rămânând pământul ars după ce s-a salvat ce se mai putea salva. Era, de fapt, casa ei, vechea ei casă care ajunsese la o anumită vechime şi care văzuse o sumă de istorii ce se succedaseră între pereţii ei. Pentru că, ce este o casă, decât o scenă prin care au trecut oameni cu vieţile lor mai liniare sau mai agitate (şi asta îi imprimă o anumită personalitate…)? Pârjolit rămăsese sufletul ei şi anii duşi.

            La început fusese un apartament oarecare, dintr-un cartier oarecare, asemănătoare celorlalte, toate noi, în care cu zeci de ani în urmă se mutaseră familii tinere cu copii. Fusese o casă nouă care încă mai mirosea a var şi a lemn nou, goală şi pregătită pentru orice. Toate blocurile erau identice, iar printre ele ondulau drumuri desfundate, pline de noroi sau praf, aşteptând un an sau doi până se asfaltau, dar nimeni n-ar fi avut de comentat, toată lumea era fericită că aveau, în sfârşit, propria locuinţă, chiar nu conta la ce etaj, ce importanţă are, toţi erau tineri şi puteau căra pe scări în sus şi în jos copii, bagaje, sarcini în luni avansate, descălţându-se cuviincios la uşă de ghetele pline de noroi. Aveau sentimentul că şi noroiul acela era al lor, în definitiv chiar aşa şi era, era cartierul lor, era blocul lor şi, în sfârşit, era apartamentul lor. Mult mai târziu începuse să circule bancul acela cu locatarul care venind acasă a încurcat blocul, a urcat la etajul corespunzător, a deschis cu cheia , a pătruns încrezător în holul apartamentului şi mai apoi în sufragerie convins că este acasă, preşul de la intrare, cuierul cu haine şi mai apoi mobila şi covoarele erau identice cu ale lui. Abia când a dat cu ochii de o altă femeie decât nevasta lui, s-a fâstâcit şi privind la cheia ce o ţinea în mână a ieşit de-a îndărătelea cerându-şi scuze, realizând că a încurcat blocul.

            Copiii erau cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcaţi cu aceleaşi treninguri şi mergând la aceeaşi şcoală de cartier. Părinţii, cu mici excepţii, lucrau la fabricile din zona industrială, în celălalt capăt al oraşului, unde se deplasau cu noaptea în cap, cu aceleaşi tramvaie. Apartamentele erau mobilate cam la fel, ceasurile deşteptătoare sunau la aceleaşi ore, poate şi femeile făceau aceeaşi mâncare, se băteau covoarele cam în aceleaşi zile. Da, atunci, la început, diferenţele erau atât de mici, asemănarea atât de uimitoare, aşa cum este  orice început. Aşa era în cartierele noi în oricare oraş, astfel că un aiurit şi mai mare decât cel din banc ar fi putut încurca şi oraşul, nu numai blocul sau apartamentul.

            Centrul oraşului era cu totul altceva. El dădea personalitate localităţii. Oraşul avea  o arhitectură diversă, avea istorie, chiar din epoca romană. Coloane, cioburi de vase, monumente funerare dăduseră la iveală săpăturile arheologilor, apoi perioada medievală cu biserici, ziduri cu contraforţi, chiar şi un bastion. Oraşul avea dimensiuni în diverse epoci astfel clădirile de pe străzile centrale aveau frize şi capiteluri, răsfăţuri burgheze, personaje mitice care păreau că susţin pe umerii lor întreaga greutate a clădirii, graţioasele femei purtau povara de piatră şi travertin cu dezinvoltură. Burghezie risipitoare. Dincoace, în cartiere, lumea nouă se dovedea economă şi eficientă. Macaralele ridicau pereţii prefabricaţi ale căror armături aveau să fie sudate la îmbinări, creând spaţii de locuit într-o viteză maximă. Încăperi standard, asigurând fiecărui membru de familie opt metri pătraţi. Suficient pentru un pat şi un dulap. Suprafeţe excedentare se dădeau pentru cazuri excepţionale, enumerate în lege. Ca de exemplu: foştii ilegalişti care locuiau la etajul doi, într-un apartament de trei camere, sau profesorul de la patru care avea doi băieţi suferind de schizofrenie. Da, începuturile pot părea identice, diferenţele sunt invizibile la început cu ochiul liber, vreau să spun cu ochiul naiv. Diversitatea, diferenţele ar fi putut fi văzute de un ochi suprem, de ochiul bătrân al lui Dumnezeu. Până una – alta timpul părea foarte lung şi plictisitor. Părea infinit. Parcă ştim noi cum e infinitul?! Mă rog, astea-s cuvintele. Altele n-avem. Pe măsură ce trece timpul, afli că plictisul nu este cel mai rău lucru, el poate fi chiar semnul unei stabilităţi. Da, stabilitatea în bine, binişor, călduţ. În rău e furtună. Acolo nu te plictiseşti. Dacă e de ales astfel, mai bine plictisul.

            Atunci, demult, când încă nu se risipise de tot mirosul de var şi lemn nou, îi auzea pe vecinii de deasupra făcând dragoste. Poate o făceau mai des, dar ea îi auzea duminică dimineaţa. Canapeaua lor era destul de sonoră şi pereţii subţiri. Era şi acesta un zgomot domestic. Apoi lipăind tălpiţele goale ale copiilor pe linoleum, apoi aspiratorul, maşina de spălat, servitul mesei, mici discuţii, un râs răzleţ. Acum era linişte. Nu mai făcea nimeni dragoste, nu mai erau copii mici, nu mai era nici linoleum, ci doar parchet şi covoare confortabile. Era o mare linişte. Toamna şi iarna veneau să mai adauge veşnicie veşniciei.

            Între timp copiii au crescut, s-au împrăştiat, buldozerele istoriei au invadat brusc liniştea şi prin spărtură au dat năvală mirajele occidentului după care tânjeau de atâta vreme oamenii, vitrinele occidentului: licori cu arome şi culori minunate, margarine fine în ambalaje apetisante, pâini albe pufoase, ţigări de toate mărcile, muzică multă, haine la modă, video şi apoi internetul. Toată lumea s-a înghesuit să se înfrupte, în sfârşit venise normalitatea, belşugul, libertatea, maşinile scumpe. Prin aceeaşi spărtură au pornit spre lumea aceea minunată omenire multă cu bagaje mici şi visuri mari. Se preţăluia totul în mărci, dolari şi mai apoi în euro. Ce paşaport spre fericire acest euro ! Au început să crească din pământ vile cu nenumărate încăperi spaţioase, cu garaje încăpătoare acţionate electronic. Oh, internetul! Ce mirific, cum poţi călători virtual în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, cum poţi comunica cu o grămadă de oameni după ce stătuseşi izolat în apartamentul tău de bloc cu câteva cărţi şi un aparat de radio !

            Şi acum, când am ajuns şi noi să atingem cerul cu mâna, bat gongurile apocalipsei. Mai întâi un preaviz: criza economică cu asigurarea că niciodată nu va mai fi ce a fost, adică fericirea tocmai a plecat când am apărut şi noi în ţara minunilor.

            Stătea pe scaunul acela singuratic din casa care odinioară era plină, ca un supravieţuitor al unei apocalipse personale şi se gândea dacă o mai poate speria ceva pe lumea asta.

Published in: on 21 martie 2012 at 5:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: DODI (4)

            La malul râului, undeva departe, era o peninsulă ascunsă de sălcii înşirate la marginea golfului unde apa lenevea cu peşti adormiţi în adâncuri şi pete de soare pe deasupra. Dodi îşi întinse haina pe iarbă şi studia atent adâncimea  apei. Îi auzi paşii de departe, încălţaţi în balerinii care îi făceau  un mers de pisică, abia atingând pământul. Peninsula devenise refugiul lor din oraşul cu prea multe reguli, cu prea mulţi ochi, cu prea multe păreri. Şi apoi salcia bătrână crescută în unghi drept peste apă folosea cu succes de refugiu în timpul ploii. Stăteau atunci pe trunchi cu picioarele atârnând deasupra apei urmărind cerculeţele ce se formau în apă, dese şi mărunte sau rare şi mari. Arar câte un peşte trezit din vis plescăia rătăcit.

            Balerinii se opriră în vârful pantofilor lui şi cele două trupuri se alipiră perfect ca acele trunchiuri crescute îngemănat încât nu ştiai dacă sunt două sau numai unul, coborând – îngenunchind în iarba crudă ca pe un altar, slujitori şi slujiţi, sacerdoţi şi ofrandă într-o ardere fără cuvinte. Minune nouă, rămânând la sfârşit uimiţi că totuşi sunt doi şi nu unul, singuri sub cerul ce se desfăşura larg, generos, încăpător peste oraşul  rămas undeva departe, peste râul ce se lăfăia în meandre printre sălcii. Doar seva ierburilor strivite trecuse prin epiderma lor şi miroseau acum a laptele cucului şi a tăcere verde.

            Încă nu veniseră cuvintele. Codoaşele bătrâne stăteau la distanţă, răbdătoare, ştiind sigur că ospăţul va fi pe măsură. Veniră purtate de guri şoptitoare, ironice, şuierătoare, şantajând, terfelind, lucrând cu sârg. Veniră apoi cu tunetul. Ori-ori! Veniră din înălţimile lui „pater familias”. Grozăvie! Fată de condamnat politic. Asta le lipsea! Şi ea, viperuşca tăcuse şi se infiltrase în casa lor. În casa lor de oameni oneşti (se terminase povestea adulterină) şi el, el tatăl care parcursese greul drum până la situaţia actuală, cu muncă, cu renunţări şi strângeri din dinţi, să-şi vadă ameninţat postul, să-şi vadă copiii nişte rataţi. Da, venise la el un lucrător discret şi-i şoptise mărunt, cu bune intenţii, doar era doctorul familiei şi al instituţiei  cu nume rostit cu glas scăzut, îi şoptise cu bunăvoinţă despre toate consecinţele ce se puteau ivi. Ratare. Cuvântul căzu ca o barieră, ca o ghilotină într-o lume mică – mică controlată la sânge din care nu aveai unde fugi. Unde să fugă? Pe un şantier? Locul rataţilor, al marginalilor fără viitor şi al celor cu un trecut dubios, unde se trăia în barăci, se muncea şaisprezece ore pe zi muncă fizică. Adio studii, adio oraş, adio orice aspiraţii.

            Aşa începu vânătoarea. Propagată din societate în familie, în cercuri concentrice. Căposul muntean îşi simţi citadela ameninţată, uită cu totul propria-i rătăcire şi se întoarse la îndârjirea aceea care-l caracterizase şi-l ajutase să urce. Şi cum se ferise cu grijă să intre în încurcături convins că cine îşi vede de treabă şi e prudent poate traversa prin orice vremi. Şi iată de unde sărise pericolul! Fiul e gata să ruineze tot ce construise el.

            – Vă despărţiţi deîndată! N-ai să nenoroceşti tu întreaga familie !

            – Da, tata are dreptate!

            Negociatorul îl trăda. Ea care fusese aliata lui dintotdeauna…

            – Ştiai ?

            Capul cu părul des şi negru tuns periuţă tăcea. Era părul strămoşilor mamei. Mama fusese alături de el mereu. Ei doi aveau micile lor complicităţi pentru că ei doi semănau. Nu putu rosti nici un cuvânt. Ar fi vorbit despre ierburile cu seve, dar asta nu putea fi pus în cuvinte. Brusc îşi dădu seama că se afla în faţa unui tribunal, că se cerea din partea lui maturitate, responsabilitate. Nu ştia cum să se revolte.

            – Tata… Nu fu în stare să continue, negociatoarea era lângă el, ea trebuia să ştie tot ce era în sufletul lui. Ea trebuia să simtă chestia aceea cu sevele, locul acela secret cu apa somnoroasă din golf. Numai ea putea înţelege. Dar ea tăcea. Îl trădase.

            – Explică-mi !

            Munteanul tenace stătea faţă în faţă cu bărbatul acesta tânăr care nu înţelegea multe lucruri care de fapt nu se discutaseră în casă. Cât se bucurase că ei, familia lor şi cei apropiaţi lor se strecuraseră prin istorie. Dar, iată, copiii crescuseră, venise dragostea, şi din atâtea posibile partenere zarurile se opriseră unde nu trebuia.

            – Sunt sigur că este o poveste, aşa, uşurică, că îţi va trece, vei pleca la facultate, vei cunoaşte atâtea fete… E ridicol să te opreşti la prima fetişcană întâlnită.

O privire piezişă a fiului îl făcu pe tată să mai nuanţeze.

            – Uite, familia noastră nu a avut probleme niciodată. Ne-am văzut de treabă. Mă rog… Am studiat mult, mi-a fost greu, nici nu m-am gândit la vreo relaţie definitivă. Aveam de terminat studiile. Bătrânii erau săraci, iar eu eram nevoit să fiu disciplinat. Numai aşa poţi răzbate în viaţă.

            – Da, da, ştiu tată, voi studia.

            – Nu ştii totul. Legătura cu această fată ne poate aduce numai nenorocire. Tatăl ei este condamnat politic.

            – Dar ce vină are ea?

            – Ea nu are vină, dar toţi care vor avea legătură cu ea vor fi compromişi. Te-ai gândit de ce fuge din şcoală în şcoală? Pentru că atunci când se află cine este, urmează exmatricularea . Este o fugară.

            Simţea sevele mai proaspete în trupul lui şi dorinţa de a o proteja. Erau în anii şaizeci…

            – Ştii consecinţele? Îi nenoroceşti viitorul Adinei, voi pierde postul de director.

            – Dar este nedrept!

            – Fiule, acestea sunt vremurile, iar noi trebuie să fim cu băgare de seamă. Nu poţi sacrifica atâţia oameni în jurul tău. Iubirile astea de tinereţe vin şi trec. Vei uita.

            Simţea copacii siamezi despărţiţi de o lamă rece. Lama rece trecea prin mijlocul fiinţei lor. Cât de aproape este iubirea de moarte şi ce mică devenise lumea… Unde se putea fugi? Familia, oraşul, regiunea, frontierele. Cercuri concentrice. Plase – reţele de iepuri. Cum se transformase lumea lui simplă şi clară! În spatele autorităţii tatălui se ridica autoritatea aceea cenuşie, ameninţătoare. O lume absurdă, dură, fără milă.

            – Trebuie să ai voinţă!

            Această voinţă nu avea nimic în comun cu întrecerile lor sportive, ale băieţilor. O altfel de voinţă. Voinţa de a-ţi zdrobi inima! De fapt nu se întâmplase nici un cutremur în lumea aceea aşezată deja şi care ascundea sub preş, cu grijă, „mărunţişurile”. Iubirea nu era o valoare pe care să o respecte ceilalţi. Şenilele călcau  în linişte  mlădiţe noi şi ierburi proaspete.

            Augustin era dur. Firea lui de muntean colţuros şi brutal nu era deprins cu folosirea abilităţilor şi a nuanţelor. Se înfruptase din deliciile iubirii, dar refuza altora acelaşi lucru. Se infiltrase în familia lor această pisică de pripas fără casă şi fără căpătâi. Se vedea că îi cădea bine acoperişul casei lor şi voia să prindă rădăcini. Nervozitatea lui Augustin creştea pe măsură ce timpul trecea şi dacă ar fi fost după el ar fi luat-o de ceafă şi ar fi aruncat-o în stradă deîndată, în timp ce Olivia o pripăşise după dictonul: dai mâna cu dracul până ce treci puntea. Olivia, negociatorul, ştia să se descurce printre bulboane şi capcane. Cu drăgălăşenie şi umor şi  bineînţeles cu duplicităţile inerente. Iubirile acestea premature… Nu-i poţi contrazice din prima, trebuia să le adormi nervozităţile, să le cânţi în strună, ca apoi, pe neobservate, să-i conduci acolo unde trebuie. Trebuia să fii tolerant şi înţelegător, iar la momentul potrivit să strecori picătura de otravă care să coloreze ca de la sine în nuanţe moarte totul, dar oferindu-te deîndată avocat al apărării, astfel că îi puneai de bunăvoie sufletul în palmă. Pe care, în mod sigur, îl imortaliza în formol. Mama folosea când zahărul, când înlocuitorul său fără să ştii. Dodi învăţa asta cu uimire. Era aliata lui sau a celui cu care împărţea patul?

            Cei doi tineri aveau nevoie de ajutorul adulţilor. Iubirea lor avea nevoie de ocrotitori. Aşa era în anii aceia. Tinerii singuri prin forţa lor nu puteau face nimic pentru că  lumea era a bătrânilor, gerontocraţia. Acea lume bătrânicioasă cu mentalităţi medievale, cu făţărnicii şi oportunisme trebuia să se reproducă întocmai şi făcea totul pentru a-şi atinge scopul.

Published in: on 22 februarie 2012 at 10:49 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: Motănilă

          Doamna care m-a cules dintr-o tufă de pe marginea drumului se pare că-i o femeie bună la suflet, dar…..Eu nu mai ţin minte ce s-a petrecut acum patru luni pentru că nu aveam ochi, adică urma  să-i deschid abia peste câteva zile, pe rând, mai întâi stângul, iar peste două zile, dreptul, aşa că nu ştiam la început de unde venea laptele. Ulterior am priceput că venea dintr-o seringă, astfel că mamelonul cam dur mă deranja la supt, dar finalitatea contează, ţâţa de plastic dădea lapte din două în două ore, un lapte îmbogăţit cu gălbenuş de ou şi miere. Cealaltă problemă de primă necesitate s-a rezolvat din mers,  una peste alta, acum, la patru luni de viaţă lucrurile sunt destul de aşezate:  laptele nu-l mai pot suferi, în schimb mă dau în vânt după pliculeţele whiskas, dar mâncarea mea obişnuită sunt boabele de la cea mai bună firmă. Litiera( tăviţa) o folosesc cu multă pricepere, ca un motan inteligent ce sunt, nu greşesc niciodată ţinta. Dacă la început dormeam pe o perniţă moale, acum m-am emancipat şi dorm unde vreau eu. O vreme am dormit cu stăpâna pe aceeaşi pernă, dar de la o vreme am fost „detronat” şi scos afară din dormitor pe motive neîntemeiate, după părerea mea. Cică o muşcam de picioare. Pot jura că cele zece degete ale ei ascunse sub plapumă semănau leit cu zece şoareci şi, după cum ştie toată lumea, programul pisicilor este de somn ziua şi de vânat noaptea. Astfel că pe la ora 24 mă sculam tiptil de lângă stăpână şi plecam la vânătoare. Prin casa întunecată mă descurcam foarte bine cu văzul meu special şi vânam pe lângă picioarele  femeii şi diverse obiecte, în special cele mici, mobile şi bineînţeles uşoare ca de exemplu rola de hârtie igienică, pliculeţele de cafea şi ce mai găseam în inspecţia mea nocturnă.

            După cum am mai spus, stăpâna este femeie de treaba, se achită de obligaţiile ce-i revin, curăţatul tăviţei, umplerea vaselor cu mâncare şi  apă, vizite periodice la veterinar ş.a., însă are un mare defect: nu are imaginaţie. Nu apreciază deloc ideile mele diverse şi din ce în ce mai pline de fantezie. Stă foarte mult cu câte o carte în faţă, chestie care mă plictiseşte îngrozitor, după cum se vede în pozele alăturate, nerămânându-mi decât să dorm după ce am epuizat punerea în practică a ideilor mele. Am încercat să o imit şi să mă aplec şi eu deasupra unui volum lăsat deschis pe masă şi să-i rod cotorul, singura parte interesantă dintr-o carte după părerea mea. Atunci stăpâna s-a enervat şi a strigat la mine cum că Marquez( cine o fi ăla?) nu merită un astfel de tratament. Şi eu care îl făceam cu toată atenţia şi dăruirea! Alungat şi pus la punct m-am retras discret în baie şi, în linişte, am derulat un sul întreg de hârtie igienică cu care am tapetat gresia şi m-am instalat pe moale să mai trag un pui de somn. Sunt sigur că nici de data aceasta stăpâna nu va da semne de aprobare. V-am spus: nu are imaginaţie!

Published in: on 14 ianuarie 2012 at 1:50 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: Dodi (3) – urmare

 

 

Războiul trecuse şi marile schimbări care urmară nu zguduiseră esenţial pe muntenii din nord care trăiseră mereu din munca la pădure şi confecţionarea ciuberelor. Sărăcia lor se menţinuse constantă şi supravieţuirea era un mod de viaţă învăţat din moşi – strămoşi. Nu făcuseră rezistenţă în munţi şi nici nu aveau de dat socoteală pentru avere. Sărăcia şi întâmplarea îi făcuse să fie acea categorie care se strecurase cu bine printre seismele politice. Rămaşi acolo printre munţii lor în care se auzeau ecourile securii şi al fierăstrăului, cu paşnicele văcuţe cu tălăngi la gât, îşi asigurau supravieţuirea. Acum nu mai era nevoie să trimită la oraş traistele cu mâncare. Copilul lor ajunsese un domn la oraş, aşa că puteau îmbătrâni şi muri împăcaţi. Nimeni de pe acolo nu avea copil doctor. Cei mai norocoşi ajunseseră cel mult  muncitori la poalele muntelui unde se încropise ceva industrie măruntă. Doctorul fusese ocolit de necazuri politice. Avea o origine cât se poate de sănătoasă, oameni mai săraci decât muntenii lui erau greu de găsit, iar drăgălaşa lui soţie era fiică de ceferişti, categorie bine văzută de noua orânduire.

Unii susţin că valurile comunismului au atins pe toată lumea, de la victime directe la altele indirecte, ca undele seismice. Ei fuseseră înafara razei de acţiune. Da, nu fuseseră scuturaţi de istorie. Îşi văzuseră cuminte fiecare de drumul lui. Băiatul prin şcoli, ei pe vârfurile munţilor cu ocupaţiile lor. Auziseră că undeva departe, pe celălalt versant, unii se puseseră rău cu regimul şi se ascunseseră cu arme în mâini, dar sfârşind capturaţi şi împuşcaţi.

Erau dificil de traversat aceste vremuri în care frământările răscoliseră societatea de sus până jos. Dar orice frământare şi zbucium în cele din urmă se aşează într-un echilibru oarecare pentru că, nu-i aşa, omenirea trăieşte în continuare, viaţa îşi urmează cursul. În timp de pace, ca şi în timp de război, în spatele halatului alb şi al instrumentarului, un medic îşi continuă activitatea aureolat cu aceeaşi nobleţe a unei profesii onorate şi onorante întotdeauna, de la Hipocrate încoace. Pe măsură ce anii de experienţă se adunau, locul lui în lumea oraşului era tot mai stabil şi mai important. În timp, se perindase pe la el suficientă lume pentru ca relaţiile lui sociale să acopere întreaga comunitate. Pe de altă parte, reuşise să se aşeze printre ceilalţi oameni cu familia sa frumoasă, echilibrată, ce putea constitui un model. O soţie frumuşică, nostimă şi, totodată, devotată soţului şi copiilor care se născuseră în ordinea ideală , băiatul şi apoi fata. Băiatul avea să devină inginer, profesie de viitor şi bărbătească, sau medic continuând onorabil tradiţia. Augustin era cuminte şi harnic, ocrotit de sus de o mână bună, ce nu lăsase ca tulburările istoriei acelor momente să-l atingă sau să-i distorsioneze calea . În altă parte se întâmpla totul. Războiul, morţii, închisorile, mâna lungă a securităţii. El era imaculat, cu origini sănătoase, cu o căsătorie potrivită, cu prieteni puţini. Avea tot ce-şi putea dori şi nu-şi dorea mai mult decât avea.

Cine a susţinut vreodată că răsturnările şi valurile au lovit pe toată lumea se înşeală. Au fost oameni care şi-au văzut de treabă pentru că era de ajuns să-ţi vezi de treabă, să nu intri în relaţii nepotrivite ca să te contaminezi şi drumul în viaţă se transforma în cărare largă şi netedă. Familia lui de origine îşi ducea traiul neschimbat în noua orânduire ca şi în vechea. Ei fiinţau înafara istoriei, acolo departe, în munţii lor. Pe de altă parte, şeful de gară din Dumbrăveni îşi ducea şi el traiul liniştit, cu leafa de la căile ferate, în gospodăria bine condusă de armeanca harnică şi inventivă, îndreptându-se către vârsta de pensionare sănătos şi robust, îngrijindu-şi grădina. Constantin era mulţumit de căsătoria fiicei pe care a înzestrat-o cu tot ce este necesar unei gospodării tinere şi mai apoi, periodic, cu roadele grădinii şi mici sume de bani,  primind cu bucurie nepoţii în vacanţă. Unde erau marile dislocări sociale, martirii şi victimele? Mai răzbăteau ecouri sau veşti şoptite, dar avea grijă să se ţină departe de oameni şi să se dedice întru totul familiei. Un fugar într-o noapte se refugie în mica clădire a gării  şi năvăli în biroul lui.

– Constantine, ajută-mă !

Era colegul său de bancă din gimnaziu. Auzise că s-ar fi înhăitat cu nişte legionari.

– Doamne!

Atât putu să murmure şeful de gara.

– Dă-mi hainele tale să pot trece cu marfarul prin zona înconjurată. S-a strâns laţul.

Se gândi rapid. Cântări iute riscurile. Avea în dulap o a doua uniformă şi ei erau de o talie. La prima vedere n-ar fi riscat nimic, dar la a doua… Nu avea stofă de erou sau de complice de eroi. El voia să-şi vadă liniştit de familie pe care o vedea ca pe o citadelă în care fiecare membru acţiona ca unul singur, ca un stup disciplinat. Aşa că ieşi din birou, încuind uşa cu cheia şi, în timp ce caraghiosul îşi schimba hainele, încredinţat că vechiul său coleg a consimţit, Constantin a mers alături, în încăperea telegrafistului, şi a chemat miliţia. Într-un sfert de ceas incidentul fu rezolvat şi micuţa gară din sânul miriştilor îşi regăsi liniştea. Acceleratul şi marfarul au trecut la ora stabilită fără nici o întârziere.

Această tradiţie, acest cult al familiei, al evitării a tot ceea ce ar putea aduce dezordine şi dezechilibru in „celula de bază a societăţii” i-au călăuzit permanent pe aceşti oameni aşezaţi şi prudenţi. În vremuri tulburi aceasta este calitatea de baza: prudenţa. Şi Constantin, şi ginerele său Augustin erau nişte oameni prudenţi.

Published in: on 8 ianuarie 2012 at 12:24 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: Dodi (3)

            Augustin era o personalitate recunoscută în micul orăşel de provincie care lui Dodi nu i se părea nici mare, nici mic, era locul lui dintotdeauna. Tatăl era centrul de autoritate şi acasă, directivele lui nu le comenta nimeni, nimeni nu le punea la îndoială. Mama, în schimb, era complementarul lui, executorul treburilor casnice, amortizorul asperităţilor, umanizarea, îndulcirea şi înveselirea relaţiilor din familie devenite complicate acum, la vremea adolescenţei celor doi fraţi. Adina era în plină criză de identitate, capricioasă, dificilă, încercându-şi limitele şi, bineînţeles, încercând şi limitele celor din jur, cărora le cam întindea nervii. Fiind preferata lui tata, acesta nu intervenea cu autoritatea lui obişnuită, lăsându-i un perimetru mai mare de mişcare, pe de o parte, iar pe de alta, considerând că este mai mult de competenţa mamei să descurce acele iţe complicate ale trecerii unei fetiţe la stadiul de adolescentă. Îndura cu răbdare uşile trântite, ţipetele necontrolate. Trebuie recunoscut că aceste manifestări în prezenţa tatălui erau mai suportabile, autoritatea lui punând totuşi ceva cuviinţă în ieşirile ei de mâţă istericoasă. Mama era aceea care comunica cu fiecare, rezolva problemele fiecăruia, ascultându-l cu atenţie. Era ceea ce astăzi s-ar numi un bun negociator. Nu degeaba în venele ei curgea sânge armenesc. Minionă, cochetă, cu un păr negru şi bogat, pieptănat după moda momentului în coc Connie Francis, era tandră şi cu umor. În sistemul autoritar impus de capul familiei ea venea cu o a doua opinie numai acolo, în dormitorul conjugal. Tot ea venise cu pianul, chilimurile şi porţelanurile. Tot ale ei erau mobila de sufragerie cu masa ovală pe picioare cu labe de leu, cu cele şase scaune surori pe aceleaşi fel de picioare, şi pianul. La pian încercase Adina să clămpănească în copilărie sub îndrumarea unei profesoare, dar abandonase, din lipsă de ureche muzicală. Toate acestea constituiau zestrea primită de la Dumbrăveni. Acolo era şef de gară bunicul şi a rămas până la pensionare. Din casa bătrânească venise Olivia cu zestrea şi cu firea ei împăciuitoare şi se aşezase la noua ei casă. Cei doi poli ai familiei îşi trăiau rolurile cu credinţă şi iubire, astfel copiii creşteau într-un mediu armonios. Sigur, timpul îşi face treaba lui, dizolvând treptat orice construcţie omenească și nu numai, dar oamenii sunt datori să reconstruiască lumea, fiecare când îi vine rândul, precum sămânţa scuturată an de an îşi urmează rostul ei. Îşi trăieşte prezentul având înscrisă în interiorul ei, fiecare, întregul program. Fiecare bob ştie ce are de făcut. Dacă omul a uitat programul sau se răzvrăteşte, o va plăti. El şi toţi din jurul lui.

            Bătrânii aveau şi un fiu, inginer la Cacica, dar văzut rar pe acasă. Rămăsese ram uscat, fără familie şi fără urmaşi. El era exemplul negativ de cum nu trebuie făcut în viaţă.

            Pe unchii din partea tatălui, copiii îi văzuseră o singură dată. Augustin nu se mândrea cu ei, ba chiar dimpotrivă. Nişte maramureşeni duri şi îndrăgostiţi de sticla de palincă. El singur făcuse şcoală, ceilalţi rămăseseră în humusul lor, humus care dăduse tot ce putea da, hrănind unicul vlăstar care depăşise aşteptările părinţilor. Băiatul urâţel şi îndesat, aşa, ca toţi bărbaţii familiei, dăduse semne că i-ar plăcea cartea. Straiţe burduşite cu de-ale gurii luară calea oraşului şi arar câţiva bănuţi. Îndesatul medicinist ştia care îi era condiţia: trebuia să fie foarte bun şi să câştige mereu bursa. Dacă şi-ar fi permis o mică relaxare din tensiunea studiului se putea întoarce definitiv acasă la firez şi la secure şi, evident, să abandoneze orice vis de evadare din lumea aceea de care voia cu orice preţ să scape. Strângea din dinţi: nici filme, nici fete. Pentru că fetele doreau cel puţin să fie duse la cofetărie, să primească cadouri şi pe care, Doamne fereşte, ar fi trebuit la nevoie să le ia în căsătorie. În lumea aceea, în care el venea de cel mai de jos, trebuia să fie atent cu toate cele. Cu hainele, să nu se rupă, cu mâncarea, să nu se termine înainte de vreme, cu propria-i sămânţă, să nu cadă unde nu trebuie. Nu-şi putea permite să-şi piardă capul într-o dragoste ca în filme sau ca în cărţile pe care le citeau fetele, visându-se eroinele acelor poveşti. El nu-şi pierdea vremea citind cărţi inutile. Nu avea timp pentru lucruri de prisos. Stătea în bibliotecă, se înmormânta în bibliotecă, pentru că nu avea bani să-şi cumpere propriile cărţi, cum ar fi fost nevoie. Le copia pe caiete ieftine, copia şi desenele pe care le colora apoi cu creioane şcolăreşti.

            Aspectul său de ţărănoi cu pantaloni groşi de dimie şi cu ghete butucănoase nu îl făceau un bărbat râvnit. Erau alţii, înalţi, frumoşi, pomădaţi, cu ceva lichidităţi prin buzunarele hainelor de stofă bună. Viaţa lor era mai interesantă, mai colorată. Aşa cum se zice astăzi, aceştia îşi trăiau viaţa în seri de dans, în nopţi de chef sau de amor cu tinere frumoase cu păr ondulat, rochii la modă şi desuuri de mătase. El trebuia să-şi amâne totul, toate dorinţele, trezindu-l la realitate asprimea veşmintelor, chipul butucănos, stângăcia purtărilor, lipsa banilor şi ameninţarea permanentă cu recăderea în lumea celor de acasă, săracă şi abrutizată. Această potecă strâmtă şi plină de pietroaie era singurul său drum. Şi nu era scurt. Drumul unui medicinist e foarte lung; când îţi spui că poţi lăsa frâiele mai slobode, atunci vine spre tine un nou hop, un nou examen pe care, dacă îl ratai, te puteai reîntoarce la… origini. Ori – ori. Cine ar fi putut găsi o cale de mijloc? Poate mai erau şi alţii ca el, dar nu avea timp şi nici curiozitatea să vadă. Nu-i trebuia nicio consolare. Timpul şi resursele erau necruţătoare şi, la urma urmelor, nici nu cunoştea o altfel de viaţă şi nici nu era curios să o afle din cărţi.

Încet – încet  viaţa lui se îmblânzise după ce ajunsese medic specialist în orăşelul de provincie. Nu râvnise mai sus şi bine făcuse. Curând ocupa un loc onorabil în ierarhia locului. Casa, soţia, copiii îl transformară pe fostul student strâmtorat şi bântuit de teama ratării în omul aşezat, cu o situaţie bună, de astăzi. Wartburgul  albastru venise să încununeze acest traseu onest şi tenace.       

(va urma)

Published in: on 7 ianuarie 2012 at 10:25 am  Comments (4)  
Tags: , , , , , ,