Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (2)

(urmare)

Pe vremuri, cele două geamantane aveau un aer sprinţar învăluite într-o boare de libertate şi de spaţii largi, iar stăpânul lor, îmbrăcat mereu într-un costum de bună calitate şi cu o borsalină nouă aşezată pe o sprânceană. O vitrină îi oglindea cochetăria şi anume uşi ştiute numai de el se deschideau cu bucurie şi cu speranţa unei şederi definitive. Berte, Clare sau Irine, femei gospodine, dar singure, au încercat pe rând să prindă fluturele voiajor şi nestatornic, dar el simţea deja în aer acul care voia să-l imobilizeze în insectar. Femeia venea încărcată de la piaţă cu câte o găină vie în plasa cu ochiuri mari prin care zburătoarea scotea capul înghesuită fiind de morcovi şi alte zarzavaturi care aveau să o însoţească în metamorfoza din oala încăpătoare, în timp ce mâini îndemânatice lucrau repede, iar faţa se îmbujora de la arşiţa plitei şi a speranţelor reaprinse în pieptul ajuns la o a doua tinereţe.
Voiajorul nostru era un mare generos cu o inimă mai încăpătoare decât portofelul, astfel că venea de fiecare dată cu daruri exagerate şi pleca având buzunarele goale, cu mângâierea unei nopţi şi cel mult hrănit pentru călătoria următoare. Afla el, aşa, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că în ziua în care gospodina îşi îndoia eforturile de gazdă primitoare, plutea primejdia în aer, astfel că geamantanul având conţinutul într-o ordine desăvârşită aştepta deja după uşă.
Omul nostru era şi un pedant, mereu primenit, iar de costumul ajungea uşor uzat, o pălărie nouă salva totul. La prăvălia de pălării, după ce proba îndelung câteva exemplare cu ochii în oglindă, privindu-se din diverse unghiuri, punea preţul pe tejghea însoţit de un bacşiş consistent, lăsând alături şi vechea pălărie, plecând revigorat, făcându-se că nu aude chemarea vânzătoarei: „Alo, domnu*, restul şi pălăria dumneavoastră!” În vitrina următoare se oglindea deja cochet cu borul pe o sprânceană, luând viaţa de la început.
Bubi era omul pentru care viaţa avea mereu un nou început; indiferent cum se încheia episodul anterior, a doua zi era o nouă zi care începea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor. Important era să câştige banii pentru a avea mereu cămăşi primenite, să dăruiască un splendid buchet unei femei sau să aducă daruri femeilor de acasă pe care le căuta cu multă dragoste dar la intervale neprevăzute. Astfel, mutări dese sau schimbarea serviciului prezent în care ceva nu mai mergea bine cu un altul nou avea loc mai des decât am presupune. Contabil, magazioner, administrator, nu conta, găsea el soluţia să schimbe slujba şi locuinţa cu multă uşurinţă. O cameră la mansardă, chiar fără dulap, nu reprezenta nici un inconvenient întrucât hainele curate şi împachetate într-o ordine desăvârşită puteau sta foarte bine în cele două geamantane deschise la îndemână. Ligheanul, în schimb, nu putea să lipsească din dotarea necesară. Oglinjoara rotundă cu picior reflecta pămătuful clăbucit aşezat şi el în picior până ce obrazul era examinat măsurând cu grijă în podul palmei dificultatea bărbii crescute de ieri. Aceste dimineţi cu preparativele pentru o zi perfectă îl defineau cel mai bine. Începea ziua cu mult entuziasm şi grijă pentru amănunte: un obraz neted şi bine mirositor, trupul spălat energic în ligheanul de pe scaunul de lemn cu trei picioare, stropi de apă şi clăbuc împrăştiaţi pe duşumeaua de scândură. În final totul era rânduit, perna scuturată zdravăn, pătura cazonă întinsă fără cută, ligheanul spălat şi ascuns sub pat, uneltele de bărbierit curăţite şi înşirate pe pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită. Cum necum dintr-o dată încăperea nimănui cu un pat cu tăblii de metal şi o masă veche căpăta brusc identitate, miros de curăţenie şi un uşor parfumată de săpunul de ras. Toate vorbeau despre un bărbat care nu ieşea oricum din casă. Pentru că acesta-i adevărul, un bărbat pedant va rămâne astfel indiferent unde ar locui, într-un hotel sau într-o mansardă.
Haina pusă de cu seară pe spătarul scaunului fu examinată şi scuturată de cei câţiva stropi de apă săriţi din lighean, pantalonii scoşi de sub saltea unde îşi redobândiseră fermitatea dungii, cămaşă curată aleasă din unul din geamantane reconstituiră o ţinută de bărbat agreabil.

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (2)

(urmare)

Profesorul avusese nevastă, dar aceasta îl lăsase la începutul carierei lui de programator. Aşa se autointitula. Programator. Avea formulele lui, care se aplicau numai loteriei Polonia Multi. Într-adevăr, recunoaşte, îi pierduse nevestei apartamentul la joc, dar asta a fost la început, când încă era în faza de bâjbâială, schemele scăpătau.
Om ingenios. Stătea cu chirie în garsonieră. Când se îngroşa gluma, se muta. Avea la uşa de la intrare un lacăt mare, dar uşa se deschidea cu cheia de la zar. Lacătul era pus numai de formă, să-i descurajezepe pe cei ce veneau cu capsa pusă că-i nenorocise cu schemele de joc.
Cum pe planeta asta n-ar exista o altă preocupare a omenirii decât strategiile de-a aduce la faliment loteria Polonia Multi, n-am închis ochii toată noaptea, în auz cu lungi caravane de cifre. Șiruri de cămile ce călătoreau prin deşert pe trasee întocmite cu grijă, măcar una din aceste caravane să dea peste o oază…
Către dimineaţă, hipnotizat de diabolicul profesor, lunecam încet, încet, către marea decizie de a-mi vinde apartamentul şi a-i pune profesorului în palmă toţi banii de pe el. Dar mă străfulgeră următoarea imagine: sunt oameni slabi care iau stereoizi pentru creşterea muşchilor. Exact aşa m-am văzut şi eu în faţa unei grămezi, a unei căpiţe de bani, un individ ce îmbracă peste muşchii lui alţi muşchi, caricaturali, monstruos de mari. Brrr!
În timp ce în fereastra camerei se turna ca într-un acvariu lumina gelatinoasă a dimineţii, se auzi soneria. La ora aceea, la care nici navetiştii nu s-au trezit! Venise administratorul. Cu o geantă neagră pe care o ţinea grijuliu în braţe. Îl însoţea o femeie cu priviri negre, bosumflate, cum în jurul ei s-ar juca un şarpe de aur, care, orice ai face, nu-l poţi prinde, se strecoară pe lângă tine, lăsându-te cu buzele umflate.
Sunt mai înalt decât profesorul cu un cap. Din spatele lui, vertical, ţeapăn, i-am spus administratorului pe un ton ce nu lăsa loc de dialog:
– Domnule administrator, avem de discutat o chestiune gravă. Coborâm în linişte la băncuţa din faţa blocului. Ai înţeles?
Dădu resemnat din cap. Înţelese.
– Domnule profesor, fii amabil şi ţine-i companie doamnei până ne întoarcem.
Doamna bosumflată intră, la îndemnul cald, ocrotitor, al profesorului, în garsonieră.
Ieşim cu profesorul din cutia de chibrituri în dimineaţa lăptoasă. Dincolo de gară se înşirau câteva fabrici. De doi ani încoace, fabricile țării, ca și cum ar fi ajuns într-o toamnă de-a lor, o toamnă a fabricilor, o toamnă industrială, ca nişte fructe neculese, fabricile se stricară, nu mai erau bune de mâncat, te otrăveau dacă muşcai din ele. Mirosea a clor, a sulf şi, la o observaţie mai atentă, luat la bani mărunţi, laptele ceţos al dimineţii avea vagi nuanţe de galben. Suntem în anul de graţie nouăzeci şi trei, trecuse un an de la senina constatare a primului nostru prim-mininstru de după revoluţie, că industria noastră este un morman de fiare vechi. Peste nenumăratele linii de cale ferată, ceaţa artificială produsă de fabricile din apropiere, odată cu întărirea luminii dimineţii, devenise verzuie.
Ne-am aşezat pe banca rece.
Când profesorul îi deschise uşa garsonierei, administratorul, cu geanta încleştată în braţe, avea ochii plini de luminiţele unui New York microscopic, pe timp de noapte, ochi feerici de-atâtea luminiţe, iar deodată, aşezat pe bancă, în ochii lui nu găseai decât cenuşa indiferenţei. Eram poliţistul trimis după el. M-am pomenit întrebându-l cu respect:
– Pentru locatari vrei să câştigi la Polonia Multi?
Administratorul oftă adânc.
– Jumi-juma. Mă duceam la schema cu zece variante. Le izolam blocul pe gratis. Pardon, numai pe avansul dat de două milioane. Din şaizeci, câte trebuiau date de apartament.
– Am înţeles. Şi cu cealaltă jumătate din câștig?
– Ţine de viaţa mea personală. Nu merit? O căsuţă la ţară.
Cât pe ce să-l întreb:
– Cu doamna bosumflată? dar m-am ridicat de pe bancă, şi i-am urat succes.
Stăteam şi eu într-un bloc leit cu cel al profesorului, iar ca blocul administratorului şi-al lui Dorel Economistul, mai erau sute, mii, în toate oraşele mari ale ţării. Jalnic era că şi visele noastre, a blocuriștilor, semănau între ele ca două picături de apă. O căsuţă idilică la ţară.
Lumina se limpezise, stătea încordată să izbucnească în portocaliu, odată cu răsăritul soarelui. Se auzea venind un tren, cum ar fi fost plin de lanţuri ce le trăgea după el, umpluse oraşul cu zornăitul lor. Trenul gălăgios ce se opri în faţa gării, se dovedi pașnic, trenul meu, naveta de Cluj.
M-am urcat în el şi capul mi se lumină de-o mirare rotundă. Ce căutasem în Gherla?! Ce căutasem?! Noaptea ciudată ce am petrecut-o alături de profesor, lungiţi pe canapeaua extinsă, m-a obosit peste măsură, nu de altă, dar tip ordonat, n-am ştiut în ce catregorie s-o integrez.
Odată ajuns la garsoniera mea din Mărăşti, garsonieră proprietate personală, am adormit buştean, tocmai pe cînd, oră de apogeu, Bulevardul Muncii s-a blocat de prea multe maşini. Blocajul ţine fix cinsprăzece minute, cinsprăzece minute de claxoane injurioase. A fost ziua în care nu le-am auzit. Când m-am trezit era seară. Un albastru răcoros peste blocuri.
– Hai în Mănăştur, mi-am zis, nu să fiu privit cu admiraţie, doar să-mi umplu timpul, cum n-aveam ce face, îmi lipsea o femeie, femeile au capacitatea asta miraculoasă de-a absorbi timpul inutil din jurul tău, ca un burete.

(va continua)