Proză: Lucian POP: Întâlnirea

   Este duminică, zi de vară, cu spații largi, plutitoare. Mă opresc la marginea pădurii și îmi caut un loc de stat, lângă cărare, sub un fag ce strecoară lumina printre frunzele lui, transformând-o în fluturi imateriali, imponderabili, fluturi ce se leagănă în joacă peste iarba înaltă, subțire, de la marginea pădurii, iarbă asemănătoare firelor de păr din coada unui cal elastic, vegetal.

   Stau, și vine pe cărare, mărunt, concentrat, un cățel ce inspectează urmele olfactive ale cărării. Mă vede și mi se alătură, cum pe aceeași bancă la care eu am ajuns primul, se așează încă un plimbăreț discret. Eu nu scot un cuvânt către câinele ce stă și el în fund alături de mine. Se plictisește repede. Din politețe, să nu mă părăsească fără nici un motiv, câinele mârâie la ceva periculos, văzut și simțit numai de el, se ridică plin de importanță și curaj, scoate un lătrat teatral și o ia pe cărare, ca un pompier la foc.

   Mai stau un pic.

   O cioară fâlfâietoare planează pe creanga unui fag-sergent care stă înfipt la câțiva metri în fața trupelor pădurii. Cioara este circumspectă. N-are nimic de-mpărțit cu mine. Cum stă pe creangă, face o manevră complicată să-mi întoarcă spatele, rotindu-se pe loc. Nu o interesez. Este chinuită de nehotărâre. Neavând nici un drum de făcut, o copleșesc toate direcțiile. Scoate un croncănit eliberator, metafizic, își fâlfâie aripile și o ia peste poiană. Mesajul este clar. „ Am, n-am treabă, nimic nu se compară cu satisfacția zborului.”

   În fața mea, cum întind mâna dincolo de cărare, dau de o tufă de spini. Pe sub tufă, merge cu gesturi atente să nu spargă frunzele uscate, de acum un an, o șopârlă. Își întoarce capul spre mine. Rămâne cu un picior din față suspendat în aer. Mă fixează cu ochii unui copil ce dă la muzeul Antipa peste dinozaurul suprem. Cel mai ce campion al nostru, actual, elefantul, pus pe lângă dinozaurul din Antipa, pare o mică statuetă de porțelan, pe care o ștergi cu mare grijă să nu-i rupi trompa. Așa mă privea șopârla. Splendoarea pielii, ce verde, albastru, auriu și roșu, scânteietoare. La ce speculație ajung? Din tone de carbon, ținute sub milioane de ani de presiune, se naște un diamant. Urmașul unui dinozaur tern, lăbărțat, cât un hangar, fără pretenții estetice, este brelocul, minunata șopârlă. Am stat cu respirația tăiată, până când, cu aceeași acuratețe de-a nu lăsa nici o dovadă a trecerii ei prin acest univers, șopârla se pierdu în codrul ei de iarbă.

   Am stat destul. Mă ridic în picioare. Cărarea dă colțul pe după marginea rotunjită a pădurii. De după colț, apare un om. Dacă mă abordează pe teme politice, îi voi da întrutotul dreptate. Nu mi-ar pica bine , ca din cauza unei polemici, ce se termină inevitabil cu decibeli dați la maxim, să se împrăștie turma somnolentă de nori ce trece căscând pe cerul duminicii…