Proză: Lucian POP: Zbor paralel

   Îmi scrie Stalin cu litere tremurate că toate minciunile monstruoase care se scriu despre el în ziarele externe l-au adus la disperare. Hai repede!

   Ajung în Moscova şi Stalin mă aşteaptă la aeroport, posomorât.

Îi zic, de-a dreptul:

 – Păi, nu-ţi dai seama, ce-ai vrea, să te laude capitaliştii, sigur că te denigrează, sunt invidioşi pe noua dumitale societate.

 – Ai dreptate. Haide să bem ceva! Și şoferul ne duce la primul restaurant. În restaurant, veselie cât cuprinde.

 – Poţi zice că oamenii ăştia sunt terorizaţi de mine?

 – Vrei să-mi strici cheful, tov Stalin? Mai bine vorbim despre fotbal.

Ieşim din restaurant, ne suim în maşină şi o luăm pe bulevard. Oprim la alt restaurant. Cum ne-am aşezat la masă, Stalin mă întreabă înfrigurat:

 – Ai văzut fabricile de-a lungul bulevardului?

 – Se poate să nu observ aşa ceva? Ce fabrici minunate! Hai noroc! Și dăm paharele pe gât, dintr-o mişcare.

 – Dragul meu, poate crezi că am aranjat totul.

 – Dacă mă mai jigneşti cu ceva de genul ăsta, te las baltă!

Ne urcăm în maşină şi o cotim pe o stradă lăturalnică. Alt restaurant. Veselie cât cuprinde.

 – Ei, ce zici? Ştie să trăiască poporul sovietic?

 – Jos pălăria! Felicitări!

 – Te mai duc într-un loc şi gata, toată lumea la culcare, ce-i prea mult, nu-i sănătos.

Ieşim. Şoferul întreabă:

 – Către casă?

 – La marea plezneală. Găseşte-ne un restaurant în partea cealaltă a Moscovei.

 – Ştii, tovarăşe Stalin, că nu ţii la băutură.

 – Uite, dragul meu, cazul clasic, în care iubirea de aproapele tău este de fapt frica de-a ieşi din conformism… Dă-i bice!

Ajungem la o crâşmă îngropată pe jumătate în pământ. O veselie urlată. Toată lumea cânta şi bătea cu pumnii în mese:

 – Ca-za-cioc-ca-za-cioc-ca-za-cioc!

   … Mă trezesc pe un pat de lemn într-o celulă de închisoare cu un gemuleţ la înălţime. De atâta băutură, îmi simt capul ca o minge ce se roteşte în jurul meu. Alături, pe patul fără saltea, dormea Stalin. Strig plin de spaimă:

 – Lagărul, Siberia mă aşteaptă!

Cum stătea întins pe spate, cu ochii închişi, Stalin mormăie:

 – Chiar şi pe tine, om deştept, te-au prins în mrejele lor?

Se scoală şi bate cu pumnul în uşa blindată. Uşa se deschide imediat. Gardianul, îl salută protocolar şi nu se poate stăpâni, îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

 – Iar ai făcut-o lată, tov Stalin. Să-ţi fie de bine!

   Şoferul ne duce la Kremlin, dar în spatele impozantei clădiri. Intrăm pe o poartă larg deschisă şi mergem pe un coridor liniştit. Ajungem lângă o uşă pe care scria simplu, cald: Tov Stalin. Lângă uşă e o băncuţă.

 – Aşteaptă-mă un pic, şi Stalin intră în biroul lui.

Mă aşez pe băncuţă. Apare un cetăţean îndurerat şi mă întreabă dacă Stalin este în cabinet. Cetăţeanul mi se plânge:

 – Ieri, soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia, acuzată de o vecină că l-a înjurat pe Stalin de mamă!

 Rămân neutru. Tac. Iese Stalin din cabinet. Surpriză. Într-o uniformă complet albă, cu câte o stea de aur pe umeri. Îmi zice:

 – Aşteaptă-mă în continuare, trebuie să ţin un mic discurs la Academia Militară.

Cetăţeanul îi strigă disperat:

 – Soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia!

Stalin nu se lasă mai prejos, strigă şi el:

 – De ce nu vreţi să înţelegeţi că din cauza obsesiilor voastre, sunt în tratative cu americanii să le dau Siberia pe gratis? Nici un ban nu-mi trebuie pe ea!

 – Daţi Siberia?!

 – M-am săturat, tovarăşe. O dau.

 – Şi atunci unde este soţia mea?! Aţi dus-o în lagărul de la Baku.

Stalin, nu zise nimic. Porni cu paşi mari către Academie. Dispăru şi reclamantul. Imediat mi-a picat fisa: Regiunea Baku are rezerve paradiziace de petrol… Aha, deci asta era mişcarea!… Dau năvală în biroul lui Beria, ce se găsea vizavi de al lui Stalin. Îi mărturisesc pe nerăsuflate despre temerile mele. Cu duioşie în glas, Beria îmi mărturiseşte la rândul lui:

 – Îl iubim cu toţii la nebunie, suntem blocaţi.

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Intră şi Stalin în biroul lui Beria. Ne spune satisfăcut:

 – Nu prea au înţeles viziunea mea despre o armată demnă de timpurile noastre revoluţionare, cu tancuri transformate în tractoare, cu puşti retopite în furci, lopeţi, sape şi târnacoape, dar au rămas cu gurile căscate!

Beria îl îmbrăţişă, mut de admiraţie. Stalin, însă, îşi aminti de ceva neplăcut şi se enervă brusc.

 – Le dau şi Baku, occidentalilor, că sunt mai aproape. Mi-a tăiat calea, de data asta, o femeie cu bărbatul dispărut.

Mă ridic de pe scaun şi protestez:

 – Te iau de fraier, tov Stalin! De ce nu-i verifică serviciul secret pe aceşti inflamatori de conştiinţă care te abordează?!

 – Ce serviciu secret?

 – Faimosul, sinistrul K.G.B!

Râseră amar şi Stalin şi Beria.

 – Altă invenţie capitalistă.

 – Bunătatea care curge prin inima sovietică, mare, solemnă cât Volga, s-ar crispa, ar face riduri pusă sub lupa suspiciunii, mă lămuri Beria.

 – Dumnezeule! exclamă Stalin, cum te-au prins în insectar!

 – Insectar?!

 – Da, dragul meu Beria. Dumnezeu are chip, dar ei i-au fixat chipul în şablon. Mare grijă la creionul cu care îl intuieşti, pentru că neliniştea, tremurul, ezitarea sunt diagnosticate ca erezie.

 – Te înţeleg perfect. Utopia pluteşte deasupra noastră şi noi suntem îmbarcaţi în ea. Utopiei i s-ar rupe oasele care îi susţin verticalitatea, dacă ar coborî pe Pământ.

Stalin se întoarse cu ochii în gol către mine.

 – Eu nu m-am urcat pe de-antregul în Utopie.

 – De ce, tov Stalin?!

 – De aceea… Nu sunt capabil ca Stalin să se numească Beria, ori să poarte numele tău…Vreau la aer, mi-e rău.

De o parte eu, de cealaltă Beria, l-am luat de subsiori şi l-am scos afară, dar de data asta, pe poarta principală a Kremlinului.

În faţa noastră se întindea până la orizontul plin de machetele bisericilor, piaţa vastă cât dorinţa de a trăi la nesfârşit, renumita Piaţă Roşie. Stalin, respiră adânc aerul virgin al pieţei goale. Îşi aprinse pipa. Iar până o termină de fumat, Piaţa Roşie se umplu, ca la flux, de mulţimi nerăbdătoare, cu pancarte şi steaguri roşii. Mulţimile aşteptară ca Stalin să-şi cureţe tacticos pipa şi să o vâre în buzunarul drept al tunicii albe. Apoi mulţimile scandară:

 – Dis-curs-dis-curs-dis-curs!

Stalin îşi ridică mâna şi pe dată tăcerea îşi întinse aripile ei atente peste piaţă.

 – Dragi tovarăşi şi prieteni, gândiţi-vă că se topesc cele două calote polare şi altele nu avem, gândiţi-vă că urşii polari nu reuşesc să se adapteze noilor schimbări. Planeta se încălzeşte. Gata cu lozinca: „Dai în mine, dai în tine, Dai în fabrici şi uzine.” Ele, elimină prin coşuri, noxe. Haideţi să visăm împreună o lume verde, cu oraşe verzi, cu oameni fericiţi, pedalând pe biciclete.

Published in: on 25 noiembrie 2011 at 10:27 pm  Comments (8)  
Tags: , , , , , , ,

Poezie: Lucian POP: Demod

 

Vânturile verii

ca nişte zmei creştinaţi, paşnici

se jucau asemenea copiilor

ce umflă la capetele paielor

baloane de săpun,

dar zmeii, în jurul tău, tată

ne măreau curtea

în care am crescut,

curtea noastră ajungea

cât un teren de fotbal

şi casa noastră se vedea

numai cât un timbru ce stăriua

pe malul unei lumini curgătoare.

Te îmbrăţişam, ne despărţeam, urcam în maşină,

toate uşile casei rămâneau deschise

porţile curţii, grădinii,

iar deasupra ta

cum ne făceai semne de bun rămas,

vedeam nu un cer albastru.

Uliţa noastră

mai importantă decât Calea Lactee,

bolovanul rotund din dreptul porţii lui Ita,

punctul de sprijin

iată-l Arhimede, în Panticeu.

În lipsa ta

casa fără cifru,

ne-am urcat în maşină,

iar când de pe uliţă

am cotit-o pe şosea,

numai ce, am auzit Singurătatea

strigând după noi:

 – Nu mă lăsaţi aici,

peste ani voi mirosi a şoareci,

Umedă, visând un foc

mai tare decât

focul milenar de lemne,

Un foc de benzină,

Necurajoşilor cu două sate.

Unul dintre ele,

ţinut în buzunare

ca o frunză uscată.

 

Published in: on 25 noiembrie 2011 at 10:23 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,