Deja se-apropie asfinţitul, deja presimţirea serii ocupă gîndurile muritorilor. Membrele trupurilor, amorţite de oboseala muncii şi sătule de ziua aproape încheiată, gustă dinainte odihna după care au suspinat. Lumea se gîndeşte la căldura domestică: deja i se pare că aude sfîrîitul lemnelor, care vor începe să ardă în şemineu şi să înveselească lunga după-amiază de iarnă. Păsările din Cluj îşi încep migraţia cotidiană. Fulgii albi cad mai iute şi mai des de pe acoperişul caselor, pe pavimentul teraselor şi al străzilor. Cerul limpede, încărcat de zăpadă, aşteaptă strălucirea primelor lumini ale serii pentru a-şi începe somnul de noapte. Pentru întîia oară simt toată prospeţimea şi frumuseţea iernii care începe. Biserica maghiară reformată parcă are acoperişul presărat cu zahăr vanilat, iar clopotniţa elansată a bisericii Sfîntul Mihail, ascuţită ca vîrful de lance, parcă se întinde pînă la cerul neatent şi-l înţeapă spre a-i atrage atenţia. Pacea oraşului se răsfrînge iute în aerul serii şi pătrunde în inimi. Între timp cerul s-a făcut cenuşiu, iar profilurile chircite ale copacilor se remarcă în contrastul dintre albul zăpezii şi negrul trunchiurilor. Fumul adie din hornurile de pe acoperişuri. Acum păsările invadează cerul, pe neaşteptate, în stoluri dese apar din adîncimile tainice ale cuiburilor şi rapide, sprintene, mă domină cu zborul lor insondabil ca un mister. Traversează spaţiul, dispar în noaptea care creşte. Trecerea lor zburdalnică este deja o amintire nostalgică şi imperceptibilă. Ochii clopotniţei sclipesc în lumină: parcă e un vrăjitor înalt cu o pălărie ascuţită, avînd deasupra o cruce luminoasă; stă acolo nemişcat şi blînd, îi farmecă pe toţi cei care îl privesc, veghează de-a lungul întregii nopţi cu privirea sa aţintită, străpunge întunericul pe care-l transformă în prietenul nostru. Dacă vreun gînd negru ne trece prin minte, e de-ajuns să-i căutăm ochii: obişnuita sa blîndeţe ne mîngîie şi ne înduioşează; iar noi, în adîncul nopţii, începem iar să visăm.
Odată am visat că-mi trăgeam bocancii în picioare, îmi luam un pulover vechi şi cald, îmbrăcam deasupra o jachetă mare cu buzunare enorme, în care puteam vîrî orice. Am ieşit din casă plin de încredere, cu picioarele cuprinse de-o frenezie de nestăpînit. Am început să mă plimb, am mers către poarta răsăriteană a oraşului, am trecut de ea şi m-am îndreptat spre sate. M-am îndepărtat de oraş, am trecut pe lîngă vile elegante, ordonate, scunde şi graţioase, şi continuîndu-mi drumul am ajuns la căsuţe, la cîmpii cultivate, la grădini şi livezi. Am cules ciorchinii, fructele, ca pe vremea copilăriei. Era atîta belşug în jur încît să culegi un măr nu mai era un păcat. Erau fîntîni cu apă de băut şi umbră pentru odihnă, erau văi înflorite, pe unde şopoteau pîrîuri limpezi şi liniştite. Fără efort am ajuns la marginea pădurii, fără ezitare am pătruns în prospeţimea verde şi am înaintat neobosit pe urcuşuri şi coborîşuri. La capătul zilei am ajuns la intrarea într-o peşteră, iluminată pe dinăuntru de un foc. Am văzut un bătrîn întins pe un pat de frunze. Ochii săi răspîndeau o lumină senină. M-am oprit să înţeleg dacă mă pot apropia, dar el mi-a risipit îndată orice îndoială.
“Vino lîngă mine, îmbrăţişează-mă, fiule.”
Vocea aceea era tocmai a lui. Am făcut ochii mari de uimire, m-am apropiat şi l-am văzut pe cel crezut mort. Era chiar tatăl meu. S-a ridicat în picioare cu sprinteneală, arătînd o perfectă stare de sănătate, şi-a desfăcut braţele şi m-a strîns cu o vigoare tinerească. Mi s-a încălzit inima ca niciodată, am simţit toată aprobarea şi bunăvoinţa lui.
“Odihneşte-te aici în noaptea asta. Vom dormi alături tu şi cu mine. Mă simt bine în grota asta. La răsăritul soarelui îţi vei relua drumul şi vei ajunge în oraşul vrăjitorului. E un loc încîntător, unde oamenii trăiesc în pace, unde zîmbetul îi întîmpină mereu pe străini, unde apa e proaspătă şi din belşug, unde furia minţilor e izgonită pentru totdeauna, unde orbii pot umbla în siguranţă pe străzi, unde păsările zboară fericite. Acela e oraşul ideal pentru tine, care ai urît din totdeauna certurile şi lupta. Acolo vei găsi ceva care seamănă foarte mult cu fericirea.”
Cuvintele lui m-au convins şi m-au cucerit, mi-au învăluit mintea într-un văl de seninătate aşa pură încît pleoapele mi s-au lipit. Cînd m-am trezit, el nu mai era acolo. Dar viziunea lui, îmbrăţişarea şi cuvintele sale de neuitat erau pentru mine o călăuză foarte preţioasă, care mă îndemna irezistibil să pornesc în călătoria ce mi-a fost indicată. Am umblat o altă zi întreagă şi, odată cu primele lumini ale serii, am ajuns în oraş. L-am văzut pe vrăjitor, privirea sa luminoasă şi pălăria sa înaltă. M-am trezit ameţit şi agitat, cuprins de decepţie, ca atunci cînd te întorci dintr-un vis. Dar pe urmă, apropiindu-mă de fereastră, în noaptea înstelată, am văzut că n-a fost un vis, că visul e realitate, că vrăjitorul e acolo, în faţa mea, că sînt la Cluj.
traducere de LASZLO Alexandru
Ovidiupecican's Blog 