Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (7): Ieșirea din mare

    Poate există şi felul acesta de-a iubi, încercam să mă liniştesc, pentru că îmi era mereu foame de Leo, ori că era lipită de mine, ori că o aşteptam, foamea era constantă, exasperant de monotonă. Cât pe ce să-i explic grozăvia ce-o trăiesc, dar n-am făcut-o.

   ” – De fapt, noi ne-am cunoscut în mare, nu pe plajă. Şi, suntem în mare numai două fiinţe, tu şi eu, care simt de la sute de kilometri stropul de sânge picurat din degetul tău înţepat. Când, în sfârşit, ajung, te văd, am un şoc, marea s-ar goli de sărbătoarea adulmecării dacă te-aş mânca. Trebuie să mă rezum la contemplare, la un joc-dans în jurul tău şi să te mănânc numai în amintiri, îndepărtându-mă până aproape să te pierd, gustând din când în când infinitezimalul miros al sângelui tău.”

   Îmi era absolut indiferent cine îi erau părinţii şi unde locuiesc. De la mare, Leo mă duse să-i cunosc, într-un sat de câmpie.  Seara, în timp ce fumam o ţigară pe trepţii casei, Leo îmi reproşă că sunt distant faţă de ei. Să-i fac pe plac, a doua zi dimineaţa, l-am întrebat pe domnul Petru, viitorul tată socru, cât pământ arabil are. De la pământ, socrul ajunse la povestea bobului de grâu, pentru care Dumnezeu a hărăzit cele patru anotimpuri. Prin toate cele patru anotimpuri trece bobul de grâu din care se coace sfânta pâine. Ceva nu mi-a plăcut, viitorul socru îl folosea pe Dumnezeu ca pe un scut să mă împingă cu el într-un perete. I-am replicat:

 – Nu cred că a hărăzit şi iarna, special pentru bobul de grâu. Lui Dumnezeu îi place să schieze la nebunie. Una din multele lui slăbiciuni.

Socrul mă privi ca un paznic de la Luvru, în faţa căruia un nebun scoate un briceag şi o face harcea parcea pe Gioconda.

    Peste o zi, când am venit în Cluj, socrul lipsi de la momentul solemn al despărţirii, prins în muncile unei agriculturi geloase care nici să respire nu-l lăsa.

   Leo locuia de trei luni la mine şi mediul nostru înconjurător se schimbă. Numai noaptea, izbiţi de singurătatea aspră a mării, ne înlănţuiam, formând din trupurile noastre un adăpost în care dormeam.  Ziua, vuietul valurilor ne amintea că unul dintre noi este acoperişul, celălalt pereţii bărcii cu care vom înfrunta iar în noapte, lipsa de memorie a apei primordiale, altfel, ziua ieşeam pe plajă, şi de pe plajă exploram o lumină portocalie întratât de densă, că nu vedeam soarele care o emana. Ne priveam răbdători, aşteptând ca apele să se retragă, lumina să se imaterializeze din sucul portocaliu şi în urma lor, încet încet, pereţii şi ferestrele oraşului să prindă un contur permanent. Lucrurile mergeau spre bine. Şedeam amândoi pe o stâncă şi, din apartamentul nostru, ca într-un tablou de Dali, se vedea doar cadrul de lemn al unei singure ferestre şi prin acel cadru, priveam de-acuma liniştiţi întinderea unei mări îmblânzite a cărei existenţă este motivată numai din raţiuni estetice.

   Într-o astfel de seară, în care apartamentul nostru avea un perete, două cadre de ferestre, un pat imperial de pe care ne mângâiam ochii urmărind o lebădă ce luneca pe un lac respectuos, oprit la picioarele patului, într-o astfel de seară, veni viitorul socru împreună cu viitoarea soacră.

   Socrul avea prostată.

   Mecca, centrul magic al mahomedanilor. Clujul, centrul magic al bolnavilor. Aici găseşti cei mai buni medici din ţară. Celebrul Lunca, după ce-i văzu analizele şi-l consultă, într-o discuţie de taină cu Leo, îi mai dădu socrului un an de trăit. Pentru consolare, trebuia să urmeze imediat, timp de o lună de zile, un tratament sub stricta supraveghere a unui medic urolog. Fac o paranteză. Clinica de Urologie nu avea nici a zecea parte din paturile necesare pentru toţi suferinzii ce-o asaltau. Pacienţii, pentru perioadele de tratament, înainte de-a se întoarce cu mari speranţe în locurile de baştină, trebuiau să-şi rezolve pe cont propriu cazarea şi mâncarea în oraşul nostru. Măcar cu atâta îl puteam ajuta pe socru, o cameră din apartament şi maşina cu care Leo îl ducea la tratament, dimineaţa şi seara.

   Socrul era un ţăran solid, dominator. Vine de la tratament. Coboară din maşină în faţa blocului. Este în pijama şi halat. Ţine într-o  mână un fel de cuier metalic, dar care, la vârf, are doar un cârlig de care atârnă o pungă de plastic transparentă, plină de un lichid incolor. Din pungă iese un tub care este conectat prin acul perfuziei cu o venă de pe dosul palmei. Mai are o pungă, vârâtă în buzunarul halatului. Din punga aceasta, furtunul coboară sub halat şi lenjerie, vârâtă în canalul penisului. Leo, fuge înaintea lui, intră în bloc şi cheamă liftul.

   Am, cum să zic, o politeţe instinctivă. Îl întrebam de fiecare dată, când se întorcea cu cuierul în mână, cum se simte, îl încurajam, dar nu eram mai mult decât doi actori ce se salută pe coridorul casei de filme şi apoi intră fiecare în studioul lui să-şi joace rolul. El, bolnavul, eu, protagonistul unei iubiri asemănătoare unui tren de viteză, din care n-ai cum coborî, până se opreşte el.

   Într-o seară, descurajată, Leo mă rugă să-i însoţesc la tratament. Ajungem în faţa Clinicii şi de-abia găsim loc de parcare, maşini bară la bară, maşini din care ies ori urcă oameni în halate cu invariabilele cuiere.

   Peste vreo săptămână, în toiul nopţii, pe la doi, lui socru-meu i se înfundă sonda de urinare. Îi însoţesc şi eu la clinică. Ajungem. Medicul de gardă avea treabă. Asistenta ne conduce printr-un coridor subteran într-o sală bună la toate, de aşteptare, de consultaţie şi mici intervenţii. O sală mare, fără geamuri, pe cei patru pereţi, cu rafturi, şi pe rafturi cu borcane mari. În borcane, rinichi conservaţi. Iar în mijloc, o masă, care, probabil, până a nu fi fost acoperită cu o pătură albastră, era folosită la disecţii. Infirmiera îi ordonă socrului să se întindă pe masă şi să-l aştepte de medic, gata pentru consult. Robot cuminte, socrul se întinde cu faţa în sus, pe masă şi îşi trage pantalonii pijamalei până la genunchi. Leo iese pentru câteva minute afară, la ţigară. Rămân singur cu socrul, în cea mai grotească sală de spital din lume şi îmi cer scuze pentru ironia cu care mi-am permis să-l tratez  pe Dumnezeu, atunci, în sat. Socrul, solemn, întins pe spate, gata pregătit pentru consult, îmi spune:

 – Te iert, nu vă daţi seama că se joacă soarta universului, râdeţi, în loc să daţi o mână de ajutor la bătălia dintre bine şi rău. Cea mai serioasă treabă.

   Peste un an, conform previziunii lui Lunca, am fost chemaţi în satul din câmpie la înmormântare. Trei zile am stat acolo. Am pornit către Cluj, pe când se însera. Era senin, era mijlocul lui Septembrie, când toamna te poate duce în basm cu aromele şi culorile ei. Numai eu cu Leo în maşină. După o bucată bună de mers, pe când să intrăm între valurile molcome, rotunjite, ale dealurilor din jurul Clujului, i-am zis să oprim pentru o ţigară. Am oprit într-un refugiu pustiu, cu o bancă de lemn. Şedeam unul lângă altul şi fumam. Deasupra, puzderie de stele. M-am simţit, privindu-le, ca un ignorant din evul mediu, înfiorat de nemărginita frumuseţe a candelabrului atârnat de Dumnezeu deasupra noastră. Şi, în momentul acela, cum şedeam pe banca din refugiu şoselei, şi priveam cerul înstelat, mi-am adus aminte de socru când a rămas singur cu mine în sala cu borcane. Am avut atunci un moment de iritare. Socrul stătea întins pe spate, cu pantalonii traşi până la genunchi, senin, îi era totuna dacă trebuia să-l aştepte pe medic o zi, ori o săptămână. El vedea dincolo de tavan, nu numai candelabrul, dar şi mâna care-l ţinea.

   … Cât despre Leo, am stat cu ea cinci ani, timp în care n-am mers la mare, deşi o rugam în fiecare vară să mergem…

Published in: on 29 noiembrie 2011 at 6:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Bătăi pe umăr: ALIXĂNDRIA DOMNULUI CIOLAN (2): Revuistic(ă)

Mare e grădina prin care se preumblă dl. Alexandru Ciolan! Mare și încăpătoare… Dintre florile de sacâz pe care le pescuiește în ea adulmecătorul de arome insațiabile cu vipușcă de jandarm la limbă să spicuim aici una (cine vrea mai multe, să-l caute și să îi citească rubricheta pe unde și-o publică)…

Cuvântul revuistic va fi fiind, îndeobște și până cine știe când (și unde), o trimitere la spectacolele de revistă, dar la noi, cultură mică și repede orientată după altele, dominante, pentru așa ceva se folosește și formula anglo-saxonă music hall, fie că ne place, fie că nu… Pe de altă parte, formulările cu „se poate” la care recurge Alexandru Ciolan nu vădesc deloc tranșarea etimologiei unei vocabule, după cum nici etimologia nu este mai mult decât originea – îndeobște îndepărtată – a cuvintelor.

După etimologie, filfizon trimite la cântecul revoluționar „Vive le son (du canon etc.)”, iar mișto nu e un dar al conaționalilor noștri de limbă romani, ci o preluare din germană (mit stock).

Nu am nimic împotrivă ca dl. Ciolan să se repeadă cu capul înainte, uitând să verifice sensurile anglo-saxone derivate din review („A review is an evaluation of a publication” etc.). Poate că nici nu uită, ci pur și simplu nu îi trece prin minte, se poate întâmpla… Ori, cine știe, va fi fiind la mijloc trufia latină în raport cu „barbaria” nelatinilor (s-a mai văzut).

Că peste cuvântul mai vechi tot mai mulți autori români așază sensul desprins, în pas cu moda actuală, din engleză, înțelegând prin revuistic trimiterea la una sau mai multe publicații ține de o tendință pe care nu eu am moșit-o. Nici nu am studiat-o și nici nu țin să o explic, mulțumindu-mă, când vine la îndemână, să o ilustrez. Nu am, de altfel, merite în adoptarea acestei formule, așa cum are dl. Ion Iliescu în introducerea în româna la modă după 1989 a cuvintelor afluire și defluire, de pildă. Există însă și alte asemenea implanturi, chiar mai discutabile: determinat pentru hotărât; revizitare pentru reluarea unei examinări critice etc. Cu adevărat alarmante mi se par alte preluări, mai barbare, de tipul daunlodare pentru descărcare (download), printare pentru imprimare (to print, printing) sau apgradare pentru îmbunătățire/ ameliorare.

Dl. Ciolan nu are ce face: oricât ar iubi etimologia, aceasta îi poate arăta de unde vine un cuvânt, nu și ce trebuie el să fie. Semnificația lui într-un anume moment istoric depinde de contextul precis în care ajunge să fie folosit, iar pentru aceasta, o carte cum este cea coordonată și parțial scrisă de Victor Neumann și Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iași, Polirom, 2010) se poate dovedi utilă unui hispanist de anvergura dlui Ciolan care crede că bunul Dumnezeu a ajuns într-o pană de creativitate sau inspirație, lăsând idiomurile numai și numai pe seama lingviștilor.

Published in: on 29 noiembrie 2011 at 6:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,