5. ELITE ARTISTICE ACTUALE ȘI EXTREMA DREAPTĂ

ULUIT DE UȘURINȚA cu care Ion Cristoiu reabilita în Corneliu Zelia Codreanu un tip uman arhetipal – eroul romantic – într-o emisiune a Eugeniei Vodă transmisă pe postul național de televiziune, m-am alăturat și eu protestului simbolic al mai multor inși cărora le pasă de asemenea derapaje.

Constat acum că alți cetățeni – cel puțin la fel de îndreptățiți, în principiu, să protesteze în sens opus – nu doar că se declară pentru dreptul lui Cristoiu de a spăla obrazul celui care a încercat să legitimeze asasinatul ca metodă de acțiune politică legitimă în România, ci socotesc că ar fi potrivit să îi acuze pe cei ce apără valorile democrației în fața asaltului mitizării extremismului brun. „A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile”, spune epistola celor zece apărători ai lui Cristoiu, într-o formulare veninoasă, dar care nu este deloc lesne inteligibilă. Care va să zică n-ar fi legitim să aperi de ideologiile extremiste prin recursul la ideologia democratismului și a liberalismului? Și mă rog, de ce anume? Pentru care motiv ar trebui ca oamenii animați de crezuri asamblate din idei liberale și democrate – ori chiar de idei social-democrate, creștin-democrate sau ecologiste – să tacă în fața elogierii eroismului criminalilor?

Nu este de înțeles nici în numele căror valori se incriminează partizanatul. Ar fi preferabilă lipsa de opinie, non-civismul amorf, starea de prostrație în fața bâțâielilor ridicole ale câte unui as mediatic?

Adeziunea la anumite valori – numită aici „partizanat” – este refutabilă din principiu, în timp ce gudurarea față de puternicii vreunei zile ar fi preferabilă? Ori, poate, arată mai bine plecăciunea la mormintele liderilor extremismului interbelic, susținută de nume consacrate din câmpul filosofiei, publicisticii, editorial sau cinematografic? Jenantă tentativă de delegitimare a celor ce aderă la valorile construcției europene așa cum se afirmă ele astăzi, privilegiind o tablă de valori atentă la drepturile omului și cetățeanului…

Semnatarii scrisorii au însă ceva și cu „calculul strategic” ca metodă de participare la viața publică, de parcă în acest câmp de relații ar trebui să fim instinctivi și primitivi. Și de ce ar fi, mă rog, de respins ideea de estimare a pozițiilor proprii și ale celor cu care te înfrunți? În Orient, de unde ne vin prestigioase jocuri strategice – de la șah la go – asemenea diabolizare ar stârni râsul sau compătimirea. La noi însă, oameni ce păreau animați de spirit condamnă din vârful buzelor „calculul strategic”. Și ne mai mirăm că România plutește în derivă, fără strategie și cu totul înafara oricăror calcule realiste referitoare la propria-i situație.

Despre „înregimentarea conformistă” a celor care nu au primit cadou de la Revoluție instituții pe care le păstoresc cu falsă blândețe de circa două decenii, bucurându-se de grația câte unui potentat ce le iartă datoriile și le întind simandicos vreun deget, mai decent ar fi să se tacă. Asemenea condiționări nu traduc un „discernământ exercitat în deplină libertate”, ci o condiție destul de joasă, ancilară.

Ridicol este că se protestează pueril și cu iz de delațiune împotriva unei sancțiuni corect distribuite de CNA, pentru că „CNA se grăbește, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârșire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancțiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia față de regimul comunist”. De ce nu au făcut uz cei zece de dreptul lor la protest cu prilejurile semnalate? Și cum se poate compara cutare emisiune a unei televiziuni particulare cu cea a postului național de televiziune, care ajunge până în cele mai îndepărtate cătune ale țării, purtând cu sine nu mesajul vreunui mogul de presă, ci pe cel al spiritului public românesc actual însuși?

Nu este deloc clar de ce se socotește că doamna Eugenia Vodă ar avea rolul „de a scoate la iveală”, de parcă ar fi vorba de Socrate sau Heidegger, când rostul unui moderator de televiziune este că provoace la dialog, dar și să modereze dialogul când acesta urcă sau coboară prea mult pe diapazon. Nu rezultă de nicăieri, din practicile jurnalismului contemporan, românesc și universal, că fișa postului doamnei Vodă – sau a oricărui alt coleg asemenea dânsei – ar trebui să cuprindă exigențe propedeutico-maieutico-hermeneutice.

Salut dreptul celor zece cetățeni români – Marie-France Ionesco (Franta), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleșu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Silviu Purcărete – de a nu fi de acord cu opinia mea că doamna Vodă a scăpat hățurile din mână, secondând teribilismele antidemocrate ale lui Ion Cristoiu. Protestez însă energic în fața tentativei lor de a delegitima prin insinuări și abuzuri logice pe cei care au exprimat o altă opinie decât ei.

N.B. Salut apariţia următorului articol – la temă – de Ion Vianu, apărut în Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/Cine-este-conformist*articleID_24742-articles_details.html

3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.