LE CHEF (2): Elena Cesar von SACHSE: Supa de cartofi

Din acelaşi ciclu de poveşti cu reţete gastronomice al autoarei Elena Cesar von Sachse am selectat, cu permisiunea expresă a domniei sale, un nou text inedit. Îl ilustrăm, de astă dată, cu câteva creaţii ale iscusitului grafician Cristian Cheşuţ care au însoţit publicarea teatrului lui Valeriu Anania. Mulţumiri scriitoarei şi graficianului, iar cititorilor: sărbători fericite! (O.P.)

Cică a fost odată într-un vârf de munte o familie de ţărani săracă, dar veselă.

Petre era tăietor de lemne, iar femeia lui avea grijă de cei doi copii, de casă şi de mica grădină din spatele curţii.

– Dar ce mai trăbăluieşti, muiere, atâta vreme prin grădină? Văd ca ţi-ai pus şi straturi de flori. Apăi bine faci, că de n-om avea ce îmbuca, ne-om sătura privind florile -, glumea el din când în când, nu să o supere, ci să se înveselească, deoarece femeia lui era tare glumeaţă.

– Bărbate, florile sunt pentru suflet, iar cartofii şi zarzavaturile pentru mâncare. Dacă tu vrei să faci invers, nimeni nu te opreşte.

– Şi de ce aş face aşa?

– Mă gândesc că poate ţi-ai schimbat gusturile.

El zâmbi înveselit şi, aşezându-se ostenit la masă, întrebă:

– Şi ce avem azi de mâncare?

– Supă de cartofi -, răspunseră amândoi copiii.

– Iar supă de cartofi? Dar mazăre sau fasole nu mai există pe lumea asta?

– Ba da, dar nu în grădina noastră. S-au prăpădit toate straturile.

            – Aşa, aşa. Asta însemnă că om mânca toată iarna cartofi?

– Mai bine cartofi, decât aer pe băţ.

– Şi altceva ce mai avem? -, întrebă bărbatul, să nu tacă.

– Supă de croampe -, îi răspunse femeia izbucnind în râs.

– Fie. Du-o atunci pe cea din urmă.

Când omu-i mulţumit cu ce are, nimic nu poate să-i întunece viaţa.

Într-o iarnă friguroasă, când nu puteau să iasă din casă din cauza viscolului, apăru la uşa lor un bărbat rănit şi zdrenţuit.

– Pot să intru?

– Pofteşte lângă foc -, îl îndemnară cei din casă.

Acesta se aşeză, parcă cu ultimele puteri, şoptind.

– Sunt mort de foame.

– Muiere, pune masa, iar eu încerc să-i leg omului rănile. Acesta se lăsa în voia lui, sleit de puteri. Petre observă că, pe lângă că era tânăr, hainele îi fuseseră cândva foarte bogate.

– Bărbate, vino te rog până la mine.

– Ce-i?

– Supa-i pe gătate şi nu avem apă dezgheţată în casă. Cum să o înmulţesc?

– De unde să ştiu eu? Fă ceva, că tu eşti cea isteaţă!

După vreo zece minute Măriuca îi puse în faţă musafirului supa de cartofi. Acesta începu să înghită la început încet, dar mai pe urmă cu o poftă nemaivăzută.

– Vă place supa noastră de cartofi? -, întrebă Măriuca, bucuroasă să-şi vadă oaspetele sătul şi mulţumit.

– Nici acasă şi nici în cele mai bune hanuri nu am mâncat aşa o supă grozavă! Care e secretul?

– Nici un secret. Vă spun reţeta: luaţi  1 ceapă mai mare, mărunţită şi dinstuită în untură. Pe urmă adăugaţi boia roşie, pentru culoare. Tăiaţi pătrăţele 600 de grame de cartofi şi îi lăsaţi să fiarbă bine, adăugând sare după gust. La urmă mai puneţi 700 de grame de lapte, lăsând supica să dea în clocot.

S-a dovedit mai apoi că străinul nu era altul decât stăpânul satelor şi al pădurii unde Petre tăia lemne. Fusese atacat, tâlhărit şi lăsat fără cunoştinţă în pădure.

Poate Dumnezeu i-a încurcat boierului drumul, ca să răsplătească mulţumirea sufletescă şi bunătatea altora. Sigur este doar că tânărul oaspete i-a luat pe Petre şi pe Măriuca, împreună cu copiii lor, i-a dus la conac, iar din acel moment încolo familia lor a dus o viaţă lipsită de griji.

Eu aş zice doar atât: să nu dispreţuiţi niciodată lucrurile simple. De multe ori ele îţi pot schimba viaţa. Chiar şi o modestă supă de cartofi…

Publicitate