LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: Sângerete de Bihor

Împreună cu Marcel şi Ovidiu am hotărât ca în vacanţa mare să hoinărim prin munţii Bihorului pentru a descoperi şi imortaliza cele mai frumose imagini din natură cu ajutorul aparatului fotografic.

Padeşul e cea mai importantă zonă turistică din Munţii Apuseni datorită reliefului carstic ce a favorizat apariţia numeroaselor peşteri, izvoare, cascade, chei.

Timpul mult visat a sosit, aşa că am început să ne pregătim de drum.  

– Am lăsat surpriza la urmă -, ne atenţionă Marcel, prietenul şi colegul nostru de facultate. M-am gândit că pentru a uni plăcutul cu utilul, putem petrece o săptămâna la bunica mea ce locuieşte în comuna Pietroasa. De aici până la Cabana Padeş sunt în jur de 15 km. Vom urca pe drumul forestier sau pe poteci marcate, cum vreţi voi. În fiecare zi putem să alegem alt traseu. Simt că vom trăi momente de neuitat. Timpul e superb, iar peisajele sunt nespus de frumoase. Ce părere aveţi? 

– Păi dacă aşa stau lucrurile, avem o părere foarte bună. Nu-i aşa, Ştefane?

– Aşa-i, Ovidiule, mai încape vorbă? Păcat că nu putem să vedem Peştera Piatra Altarului, pe care au descoperit-o în 1984 speologii Clubului Politehnic din Cluj.

– Într-adevăr, e momentan închisă, dar nu vă faceţi griji, vom avea destule de văzut.

– Că bine zici! Vom hoinări pe dealuri, cum ne va duce capul şi cât ne vor ţine picioarele -, completă încântat Marcel.

– Din prudenţă va trebui să luăm şi corturile cu noi, ca nu cumva să ne rătăcim şi să nu avem unde să ne punem capul. Sunt orăşean get-beget şi, dacă mă fascinează în mod deosebit natura, nu mă încântă deloc ideea ca o mormăitoare, să-mi spună „Bună seara!” -, îşi spuse „oful” Ovidiu, stâmbându-se.

Am pufnit cu toţi în râs şi i-am încuviinţat propunerea.

În sfârşit, ziua programată a sosit, cu un cer senin şi un soare scânteietor, iar noi am pornit la drumeţie, într-un peisaj de vis.

Tot fotografiind în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, am constatat la un moment dat că ne-am rătacit.

– Băieţi!, interveni Marcel -, nu intraţi în panică. Eu zic că de-abia acum începe aventura. Să facem însă prima dată o pauză.

– Asta da, o veste bună. Mă dor picioarele de-mi ies ochii, dar mai ales mor de foame -, se revoltă Ovidiu mai în glumă, mai în serios.

După ce ne-am umplut burţile, ne-a prins moleşală şi, ca o făcătură, am adormit buştean. Înzdrăveniţi, ne-am continuat drumul, căscând ochii la peisajele ce ni se deschideau în faţă sau, din contră, găsind acele instantanee unice de care se bucură orice fotograf.

Ca o surpriză a zilei, după ce am ajuns pe culmea dealului, am dat cu ochii de motelul-restaurant „Vampirul”, o construcţie nouă şi arătoasă.

– Să vezi şi să nu crezi. Până şi bihorenii au vampiri -, glumi Ovidiu.

– Şi ce-i rău în asta?! Bine că avem unde să bem o bere rece şi să mâncăm ceva la scobitoare. Desigur, vom înopta aici -, mi-am îndemnat eu prietenii.

Intraţi în restaurant am observat toţi trei că mesele erau ocupate.

– Ștefane, veniţi aici ,- mă aud eu strigat şi descopăr surprins un prieten din copilărie.

Ne-am aşezat la masa lui şi am început să vorbim de una, de alta, până când chelnerul ne-a întrebat ce dorim să servim.

– Câte-o bere, iar mai târziu ceva de-ale gurii. Ce aveţi proaspăt?

– Azi e lună plină. Aşa că la un platou rece, avem caltaboş şi sângerete, proaspăt sau afumat.

Noi îl privim nedumeriţi, iar Ovidiu întreabă:

– Dar ce legătură are luna plină cu mâncarea?

– Are! Nu aţi citit cum se numeşte motelul? Azi s-ar putea să apară „dumnealui”, cel sub a cărui efigie lucrăm -, ne răspunse chelnerul, dar nu ne prea lămuri.

A făcut calea-ntoarsă la bar, de unde am presupus că urma să ne aducă berile.

Amicul meu ne sări însă în ajutor, explicându-ne:

– Pe lună plină apare vampirul, că de, vrea şi el să se respecte, ca tot vampirul, cu o mâncărică şi un şpriţ de vin roşu.

– Mai există vampiri în zilele noastre? Taci, că nu te cred -, i-o întoarse Marcel ca după câteva clipe să adauge:

– Doar nu vrei să spui că se amestecă printre oameni?

– Ba da! Numai că nimeni nu-şi dă seama de acest lucru, deoarece îşi schimbă mereu înfăţişarea şi asta pentru că nu-i place ca oamenii să fugă de el. De altfel, e foarte comunicativ şi bine dispus.

– Şi cum îşi procură sânge proaspăt? Mi se pare mie sau vrei să înţeleg că e un vampir cumsecade?

– Chiar aşa şi este. Poate n-ai să crezi, dar nu suportă pentru nimic în lume să vadă sânge. Totuşi din punct de vedere ereditar, i-a rămas o mică preferinţă nevinovată. Obişnuieşte să mănânce sângerete, chiar dacă evită, pe cât posibil, mirosul de usturoiul.

– Dar de unde ştii tu atâtea despre el? ,- l-am întrebat eu mirat.

– Am auzit şi eu ba de la unu, ba de la altul. Locuiesc foarte aproape şi vin uneori să mănânc aici. Sângeretele făcut de bucătarul localului are un gust nemaipomenit. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi şi voi. Șeful mi-e prieten bun şi mi-a dezvăluit reţeta. Vreţi să ştiţi cum se prepară?

– De ce nu -, îşi arătă Marcel interesul.

– Ai nevoie de 300 g. carne de porc, 300 g de şoric. Se fierb bine şi, după ce s-au răcit, se taie mărunt, împreună cu 300 g de slănină. Cele 200 g. de ceapă o mărunţeşti şi o prăjeşti puţin. Adaugi sare şi piper, după gust. Strecori 600 g. de sânge proaspăt de porc şi, după ce le amesteci foarte bine, le bagi în intestinul gros. Îl fierbi pe foc încet, cam 40 de minute. Poţi să-l consumi afumat sau proaspăt. După preferinţă. Comandaţi şi veţi vedea că am dreptate.

În acel moment chelnerul ne aduse berile. Şi pentru că ni s-a făcut foame, am comandat toţi trei mult lăudatul mezel.

Atunci mi-a venit ideea să-l rog pe chelner să-mi aducă şi câţiva căţei de usturoi. Îmi plăcea la nebunie, iar acum, fiind în vacanţă, mi-am zis să profit de situaţie. Ne-a luat comanda, în timp ce amicul meu ridicându-se de la masă, uşor încurcat, spuse:

– Mă scuzaţi o clipă…

Și dus a fost.

După un timp, văzând că nu reapare, l-am întrebat pe chelner dacă nu l-a văzut.

– O fi fost vampirul, cine ştie -, se înveseli el brusc, hohotind bine dispus.

– Dar nu-l cunoaşteţi? -, am insistat eu. Zicea că locuieşte pe aproape şi că e omul casei. De fapt e o veche cunoştință de-a mea -, m-am grăbit să adaug.

– Azi l-am văzut prima oară, şi eu lucrez aici de la deschidere. Dar parcă tot dumneata m-ai rugat să-ţi aduc usturoi? Atunci de ce te miri că a dispărut. Vampirii fug de usturoi, ca dracu de tămâie. Bineînţeles că la noi nu se consumă aşa ceva.

Am rămas stupefiaţi şi nu am scos nici un cuvânt, iar chelnerul cântărindu-ne din ochi, a dat din mână a neputinţă, spunând:

– Nici atât nu ştiţi?

În scurt timp s-a întors cu comanda noastră şi, foarte zâmbăreţ, ne anunţă:

– Dacă doriţi să serviţi un pahar de vin din partea casei, barul de la subsol se deschide într-o jumătate de oră. 

– Ce facem, băieţi? -, am întreb, încântat că în programul nostru a apărut ceva neaşteptat.

– Mergem! – răspunse Ovidiu. Cine ştie cine ne serveşte…

La timpul potrivit am coborât spre locul cu pricina.

Era destul de întuneric, dar am fost impresionaţi de atmosfera ireală şi misterioasă creată datorită muzicii, a luminilor bine postate în spatele unor perdele negre ce acopereau toţii pereţii şi care se vălureau uşor, datorită aerului condiţionat. 

În partea dreaptă era un bar bine amenajat, iar două măsuţe erau ocupate de niște tineri.

Când să ne aşezăm şi noi, s-a stins brusc lumina. Fetele au început să ţipe speriate, deoarece din partea stângă, chiar lângă Marcel, a aparut într-o lumină roşiatică figura clasică a vampirului, care-şi arăta caninii însângeraţi. A urmat o pocnitură, un croşeu neaşteptat, iar în final un urlet:

– Ce dai, domnule? Nu ştii de glumă? -, am auzit cu toţii vocea chelnerului, care şi-a scos masca de pe faţă.

– Îmi pare rău, credeam că-i vampirul de care ne-ai vorbit atât de convingător, aşa că, fără supărare, am reacţionat din instinct -, răspunse Marcel abţinându-se să nu râdă.

Tinerii au părasit grăbiţi barul, în timp ce falsul vampir s-a strecurat după perdeaua care mascase o uşă secretă, iar noi, bineînţeles, rămaşi singuri, am râs pe săturate.

– Vă rog să vă serviţi! Vinul, este exact ce aveţi nevoie ca să vă simţiţi bine -, auzim vocea cunoscută a prietenului meu din copilărie, ce stătea în spatele barului, şi ne arăta paharele pline.

– Aici erai? Sper că nu faci şi tu pe vampirul cu noi.

– Ei asta-i bună! Cum să fac…

Dar în timp ce dădeam vinul pe gât, s-a retras în spatele perdelei, cu sticla goală în mână, şi… nu s-a mai întors.

– Băiatul ăsta iar a dispărut! Pun pariu că există încă o ieşire. Hai să-l căutăm -, mi-am îndemnat colegii, pus pe fapte mari. 

Spre uimirea noastră, nu am descoperit, însă, dincolo de draperie, decât un zid de beton…

Published in: on 12 iulie 2011 at 9:32 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

LE CHEF (15): Lucian POP: Salată de cartofi Lucien

Întors din delegație – de pe coclaurii existențiali, care va să zică – prozatorul se drege cu o rețetă. Îi stă de minune și așa, păcat că nu i-a adăugat, după regula rubricii, și o poveste. (O.P.)

   Două condiţii esenţiale trebuie respectate la salata de cartofi. Unu. Cartofii se fierb separat de ouă. Doi. Tentaţia este mare să completăm salata şi cu alte legume în afară de ceapă. Salata va fi însă simplă. Cartofi, ceapă verde, ouă , o lămâie, ulei de floarea soarelui şi sare. Atât.

    Vom fierbe în coajă cartofi roşii, nu exagerat de mari, fără capac pe oală şi fără să punem sare în apă. Odată fierţi, înlăturăm apa şi-i lăsăm pe balcon să se răcească, nu forţăm nota  să-i răcim  cu apă de la robinet. Ouăle, trei, patru, le fierbem bine, să fie gălbenuşul tare.  În vasul în care preparăm salata – este bine să nu  fie metalic – tăiem un strat de cartofi rondele, groase de aproape un cm, presărăm sare, apoi un ou, tot rondele. Avem două cepe, la care le-am lăsat cozile verzi exact de aceeaşi lungime cu cât se prelungesc măciuliile cu cozi albe. Cele două măciulii sunt mari cam cât oul de prepeliţă, dar  alegem cepele cele mai  lungi din piaţă. Iarăşi mai punem un rând de cartofi, sare, ouă şi cealaltă ceapă, acestea  tăiate cu o idee mai grosier decât cartofii. Mestecăm de două ori cu lingura mare de lemn şi apoi punem ulei, trebuie să fim generoşi şi să avem răbdare, amestecăm rar şi mai turnăm ulei dacă vedem că salata nu sclipeşte. Stoarcem la sfârşit lămâia, ultimele rotaţii de lingură, şi punem capac.

O lăsăm să stea cel puţin un ceas înainte de mâncare. Farmecul salatei este dat de un minim de surplus de ulei ce are, datorită componentelor, o aromă unică; bun de încins pâinea în el…

Published in: on 27 mai 2011 at 8:36 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: CIOCOLATĂ

– Bunico, ciocolata creşte în copaci?

– Dar de unde-ţi veni să mă întrebi aşa o prostioară, scumpa lui bunica?

– M-am gândit că dacă boabele de cafea cresc în copaci, creşte şi ciocolata -, răspunse nepoata, pe faţa căreia se vedea îndată că doreşte să o atragă pe bătrânică într-o discuţie.

– Păi nici din boabe nu poţi să bei imediat cafea. Până să ajungă cineva să-i savureze aroma, are ce aştepta. În primul rând, cafeaua trebuie cultivată, adunată, prăjită, împachetată, transportată şi vândută… Aşa şi cu ciocolata. Boabele de cacao au crescut în copacii din America Centrală, din cele mai vechi timpuri, iar acum se cultivă în toate ţările calde. Aceşti copaci cresc în 12 ani peste 8 metri. Interesant este că înfloresc tot timpul anul. Fac peste 100.000 de flori în buchete, dar abia câte una din aceste flori face fructe. Îţi dai seama câte boabe trebuie să se adune, ca să mulţumească o lume întreagă?

– Destul de multe -, spuse fetiţa aşteptând să audă ce urmează.

– Se zice că boabele de cacao erau cunoscute de indienii Maia, iar apoi de Azteci care, au considerat-o „băutura zeilor” Această băutură era băută şi de oamenii de rând doar la nunţi. În rest, o savura doar regele lor. „Chocolate” înseamnă „ lichid fierbinte”.

– Dar cum a ajuns ciocolata până la noi? -, întrebă fetiţa fascinată de povestea bunicii.

– Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Spaniolii au fost cei care au adus în Europa boabele de cacao. Cristofor Columb nu i-a apreciat gustul amar. Însă în anul 1519, când conchistadorul Hernan Cortes a pus piciorul pe pământul Americii Centrale, şi-a dat seama că această băutură are virtuţi revigoratoare şi că soldaţii lui, dacă beau o cană, puteau să mărşăluiască o zi întreagă fără să mai fie nevoiţi să consume şi alte alimente. Se povesteşte că în ziua în care Cortes a pus piciorul pe pământul aztec, regele acestora, Montezuma, credea că are de-a face cu zeul a cărui întoarcere era prevestită de legendele lor chiar pentru aceeaşi zi. Din această cauză el nu a simţit pericolul şi i-a întâmpinat pe conchistadori, oferindu-le să bea dintr-o cupă de aur această băutură amară preparată din boabe de cacao, pe care ei o numiseră Xocoatl. Din păcate, cu acest gest regele aztec şi-a iscălit sfârşitul.

– Chiar?

– Și încă cum! Mai târziu călugării spanioli ce trăiau ca misionari în Mexic, au fost cei care au îmbunătăţit gustul prafului de cacao, adăugând trestie de zahăr, polen de floare şi apă de flori de portocale. Uneori vanilie şi scorţişoară. Se presupune că tot ei au inventat şi prima ciocolată. În Spania, aristocraţia a început să consume acestă băutură din ce în ce mai mult. Oamenii de rând nu aveau cum să ajungă la ea, deoarece era foarte scumpă. 

            – Ce egoişti… Nu-i aşa, bunico?

– Aşa-i, draga mea. Dar ştii cum este în viață: „Nici o plată, fară răsplată.”Chiar dacă aceştia au ţinut secretul băuturii mult timp, până la urmă cei care au lăsat să se răsufle au fost tot misionarii spanioli din Mexic, care călătoreau şi prin Europa.

– Dar, cel puţin, călugării au lăsat ca oamenii săraci să se bucure de băutura de ciocolată?

            – Da! În timpul postului o foloseau şi călugării, şi oamenii de rând, astfel că în scurt timp s-a răspândit în Franţa şi Anglia.

– Ce mă bucur!

– Nu te bucura prea repede. Pentru cei din Europa a fost o bucurie să mănânce ciocolată, dar pentru negrii din Africa ce trăiau în coloniile franceze, engleze şi germane a fost un adevărat blestem. Toate aceste state au început să planteze copacul de cacao şi i-au folosit ca sclavi.

– Nu-mi place să ştiu aşa ceva -, îi mărturisi fetiţa cu o privire tristă…

– Îţi place, nu-ţi place, aceasta e istoria ciocolatei, care, dacă ar fi crescut în copaci, aşa cum ţi-ai fi dorit tu, ar fi scutit pe mulţi de suferinţă. Cât despre ciocolata cu lapte, care ştiu că îţi place cel mai mult, a inventat-o un elveţian în urma cu o sută şi ceva de ani.

– Dacă zici că au suferit mulţi oameni din pricina ei, de azi n-am să mai mănânc ciocolată!

– Scumpa mea, în viaţă totul se obţine prin luptă şi suferinţă. E adevărat că unii suferă mai puţin iar alţii mai mult, dar aşa-i viaţa, de multe ori nedreaptă. Nimeni nu scapă de probele ei. Eu zic totuşi: Hai să uităm de amarul vieţii şi să-i savurăm dulceaţa, răsfăţându-ne cu o porţie de ciocolată de casă. Totu-i pregătit, trebuie doar făcută. Vrei să mă ajuţi?

Fetiţa o privi nehotărâtă, ca până la urmă să râdă veselă.

– Sigur că vreau!

Pe masa din bucătărie aşteptau toate ingredientele necesare.

– Prima dată facem siropul. Punem pe foc 150 ml apă şi 400 gr zahăr. Când vedem că se face o uşoară spumă albă, siropul e gata. Separat topim 100 gr de unt şi-l lăsăm să se răcească. Îl amestecăm cu 250gr lapte praf, 50 gr cacao şi o esenţă de rom sau alune. Apoi amestecăm cu grijă siropul cu celelalte ingrediente. O aşezăm într-o tavă şi o lăsăm 2-3 ore în frigider, după care o vom tăia în pătrăţele. Se zice că ciocolata alungă tristeţea. Cum o mănânci, cum ai uitat de toate -, îi spuse bunica, trăgându-i cu ochiul.

Mai târziu, când ciocolata a fost gata, a apărut şi mama Ancuţei.

– Ce prăjitură aţi făcut?-, întrebă ea.

– Nu-i prăjitură. E ciocolată de casă.

– Nu mănânc, că îngraşă.

– Ciocolata de calitate nu îngraşă -, răspunse bunica.

– Zău? Atunci ia să gust şi eu o bucată -, spus ea bucuroasă.

– Aşa zic şi eu. Ancuţa tu ce mai aştepţi?…

Published in: on 1 mai 2011 at 8:53 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , ,

LE CHEF (1): Elena Cesar von SACHSE: GRENADIER MARSCH

De sărbători, scriitoarea germană de limbă română Elena Cesar von Sachse dăruieşte cititorilor ei, prin intermediul acestui blog, o poveste cu substrat gastronomic, anunţând în acest fel o nouă carte personală aflată în lucru. Poftă bună, es schmeckt gutt! (O.P.)

Nu se ştie dacă bucătăria austriacă sau cea maghiară a inventat această mâncare care se numeşte „Grenadier marsch”.

Un lucru este sigur: că şi mâncărurile, ca şi invențiile ştiinţifice, au fost descoperite datorită unor întâmplări mai mult s-au mai puţin hazlii.

Se zice că în timpul războaielor cu Prusia (1740), armata austriacă a rămas la un moment dat fără carne.

– Ce-i de făcut -, s-a întrebat bucătarul, privind spre magazia unde se aflau cartofi, ceapă, usturoi, macaroane, slănină, zarzavaturi şi altele, dar de unde carnea lipsea cu desăvârşire.

Soldaţii infanterişti erau înfriguraţi şi înfometaţi, osteniţi şi unii chiar răniţi, aşa că bucătarul trebuia să ia o hotărâre grabnică, nu numai pentru a-i hrăni, ci şi pentru a-i mai scoate din acea stare de nefericire pe care uneori o simte orice soldat înaintea unei bătălii decisive.

Scărpinându-se după ureche, neputincios în a găsi o soluţie, bucătarul companiei privi întrebător spre un soldat tinerel, care îl ajuta deseori în bucătărie şi care, prin felul lui vesel, îl şi distra.

– Acum să te văd, Pista, ce ai face tu în locul meu ca să ieşi basma curată?

– Foarte simplu. Aş acţiona!

– Zău? – făcu bucătarul, cu un zâmbet ironic. Şi cum anume?

– Un moment! Vreau să mă concentrez.

Soldatul privi cercetător prin magazie.

– Văd că avem slănină, untură şi ceapă. Deci, tăiem bucăţele mici de slănină în untura de porc, după care vom căli ceapă din belşug. Împreună, cele două ingrediente vor da un gust deosebit mâncării. E bine până aici?

– Foarte bine, dar grăbeşte-te, că ne apucă amiaza. Sper că nu ai uitat că ne lipseşte carnea.

Tânărul îi făcu un semn cu mâna, să-l lase să se gândescă.

Bucătarul dădu ochii peste cap, bănuind că va urma o farsă, dar spre uimirea lui, celălalt continuă, foarte sigur pe el:

– Apoi fierbem într-un cazan cartofi tăiaţi pătraţele, iar în altul o cantitate egală de macaroane.

– Aşa! Şi pe urmă?… – întrebă bucătarul, devenind dintr-o dată foarte atent.

– După ce s-au fiert cartofii şi macaroanele, le amestecăm cu slănina şi ceapa prăjită. Adăugăm sare, piper şi boia. La această mâncare s-ar potrivi foarte bine un vinişor roşu.

Bucătarul pricepu imediat ideea formidabilă pe care i-o dăduse soldatul şi, bucuros nevoie mare, îi trase una peste cap.

– Hai la lucru! Dacă totul iese bine, primeşti o cană cu vin de fiecare dată când voi fi nevoit să recurg la această reţetă.

– Nu are cum să nu iasă bine. Îmi pun capul jos că se vor linge toţi pe degete.

– Ar fi păcat să-ţi rişti capul. Întodeauna se găsesc unii care bagă beţe-n roate. Mai bine foloseşte-ţi capul pentru o nouă reţetă.

– Staţi un moment. Dacă e vară, merge foarte bine cu salată verde şi puţin usturoi..

-Doamne fereşte să ne apuce vara tot în război. Războiul aduce numai moarte şi tristeţe.

– Dar şi mâncări improvizate -, adăugă Pista, bine dispus.

– Aşa-i! Zurbagiule. Hai gata cu vorba. La lucru!

Cum războaiele dintre Prusia și Austria s-au încheiat demult, și cum nu oricine vrea să guste Grenadier Marsch gătește pentru armate întregi, iată și reţeta pentru 2 persoane așa cum s-a păstrat ea în însemnările ajutorului de bucătar de odinioară:

macaroane 1 cutie

Ceapă    150 gr

Slănină  100gr

Untură     20gr

Cartofi   500gr

3 linguriţe de boia, sare, piper.

Published in: on 26 decembrie 2010 at 9:44 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,