LE CHEF (12): Elena Cesar von SACHSE: Supă de carne şi salată de boeuf

Cum v-am promis, am făcut supă de carne cu găluşte de griș -, i-am anunţat pe cei doi fraţi ai mei, pe care i-am invitat la masă.

– Dar salată de boeuf ai făcut? -, mă întrebă Costy, fratele meu mai mare, şi o porni spre bucătărie să vadă în ce stadiu am ajuns, deoarece şi el gătea cu plăcere şi era curios să ştie orice amănunt gastronomic.

– Ar fi fost păcat să nu fac, când am atâtea zarzavaturi și carne de vită -, îi răspund eu, grăbindu-mă să-l ajung din urmă, în timp ce Oliver, fratele nostru cel mic, aşteaptă liniştit la masă.

– O faci exact cum o făcea buniţel? –mă întrebă el, referindu-se la bunica noastră care a fost o gospodină nemaipomenită.

– Da, cu o singură excepţie. Eu pun mai multă carne de vită, pentru că fiica mea doreşte să aibă carne din belșug şi în supă, şi în salata de boeuf. În rest, ca pentru orice supă care se respectă, las carnea să fiarbă bine, timp în care adun spuma, ca supa să rămână limpede. Abia după aceea adaug toate zarzavaturile şi, în plus, jumătate de ceapă, un căţel de usturoi, o frunză de dafin şi câteva boabe de piper. Buni fierbea supa de duminică sâmbăta, special ca să rămână peste noapte pe zarzavaturi. La fel fac şi eu. Azi am strecurat-o, am fiert găluştele de gris şi am adăugat doi-trei morcovi fierţi, tăiaţi rondele, carnea mărunţită şi niște pătrunjel. Ca să prepar salata de boeuf, am tăiat în pătrăţele restul de morcovi, păstârnacul, pătrunjelul, ţelina, castraveţii şi carnea fiartă. Maioneza o fac întotdeauna acasă, pentru că cea cumpărată de-a gata, îi schimbă gustul şi nu-i atât de gustoasă.

– Ce faceţi în bucătărie atâta timp, şedinţă? Mor de foame! -, strigă Oliver, nemulţumit probabil de întârzierea noastră.

– Venim, venim -, am răspuns amândoi deodată.

Eu am luat castronul cu supă, iar Costy salata de boeuf.

– Poftă bună! -, le zic eu, aşteptând să se servească fiecare.

A trecut destul timp în care viaţa ne-a ţinut departe unii de ceilalți, aşa că, atunci când reuşim să fim împreună, savurăm cu sfinţenie momentul.

După ce-am terminat de mâncat, hotărâm să bem un vin şi să stăm la taclale.

– Să ştii fratelo că tare m-a impresionat legenda pe care mi-ai povestit-o acum câţiva ani despre cetatea Weinsberg, de lângă Heilbronn.

-Vreau să o aud şi eu -, îşi exprimă dorinţa Oliver.

– În anul 1140 – îşi începu Costy povestea – armata regelui Konrad al III-lea a asediat câteva săptămâni cetatea Weinsberg. Cei dinauntru au rezistat atâta timp cât au avut rezerve de apă şi mâncare. Când acestea s-au terminat, au fost nevoiţi să capituleze şi să-i ceară îndurare regelui. Supărat că nu s-au predat mai repede, acesta i-a refuzat. Însă femeile din cetate au insistat să le lase în viaţă, spunând că ele nu au participat la luptă şi deci nu ar fi drept să aibă aceeaşi soartă cu bărbații. Atunci regele şi-a dat cuvântul de rege că le lasă să plece şi, în plus, că-şi pot lua tot ce vor putea duce în spate.

Însă a doua zi, când poarta cetăţii s-a deschis, fiecare femeie îşi purta în spate soţul. Uimiţi de întorsătura ivită, soldații nu au vrut să le lase să plece, spunându-le că nu aşa a fost înţelegerea, însă amuzându-se de cele întâmplate, regele a intervenit:

– E adevărat că nu aşa ne-a fost înţelegerea, dar ideile extraordinare trebuie răsplătite, iar promisiunile ţinute, cu atât mai mult cu cât nici una dintre femei nu mi-a nesocotit porunca, ci şi-a luat în spate, ce a putut duce. Mi-am dat cuvântul de rege și îmi voi ţine făgăduiala. De acum înainte, în amintirea acestor femei minunate, cetatea se va numi Burg Weibertreu von Weinsberg, „Cetatea muierilor credincioase din Dealul Vinului.”

– Impresionantă povestire -, mărturisi Oliver. Şi eu cunosc o povestioară care m-a fermecat. Se pare că ar fi o poezie scrisă de un poet italian. Dar nu asta are importanţă, ci învăţătura care se desprinde din ea. Căpitanul unei corăbii avea un fiu ce-l însoţea mereu în călătorii. Într-o zi tânărul îi arătă acestuia un peşte mare şi urât, care înota în urma vasul. Tatăl a mărit viteza corăbiei şi l-a sfătuit pe băiat să nu privescă niciodată înapoi, deoarece asemenea peşti aduc nenorociri. Copilul a crescut, a devenit la rându lui căpitanul vasului, apoi după ani şi ani de zile a îmbătrânit şi el, ca tot omul. Peştele însă l-a urmărit mereu ca o nălucă. Într-o zi, ajuns la o vârstă înaintată, el zări din nou peştele în apropierea malului. Revoltat bătrânul a intrat în apa şi l-a întrebat de ce l-a urmărit toată viaţa, la care peştele i-a răspuns. „- Ca să te înghit. În burta mea ai fi găsit nu doar manuscrisul urmării tratatului filosofic despre Leviathan, nici numai jurnalul căpitanului Ahab, ci chiar sigiliul de foc prin care Domnul din ceruri te investea să fii noul Iona!…”-, i-a spus peștele, înainte de a se întoarce definitiv cu burta în sus fiindcă misiunea lui s-a încheiat acolo, în acea clipă.

– Trist final – am zis eu -, dar după mine e la îndemîna fiecăruia să fie fericit. Să văd ce concluzii trageţi voi după ce vă spun şi eu o poveste care mi-a rămas în memorie din copilărie. Eram în clasa a cincea, iar la ora de franceză, profesoara ne-a tradus o mică poveste. Se zice că un prinţişor îşi dorea tare mult să fie cât mai repede mare. O zână i-a dăruit un mosor şi i-a spus să tragă câte puţin din aţa rulată în jurul lui, astfel încât şi anii să treacă iute prin viaţa lui… Dar să aibă grijă că, la un moment dat, aţa se va deşira singură, şi el nu o va putea opri… Eu sper să nu ajungem prea repede la momentul în care aţa se va deşira singură -, îmi exprim eu dorinţa, umplând cu vin, paharele care s-au golit.

– Ca să vezi la ce am ajuns, de la supa cu găluşte şi salata de boeuf -, încheie Oliver discuţia, privind câteva clipe prin paharul cu vin rubiniu, înainte de-a ciocni cu noi.

– Noroc!

– Să trăiți cu sănătate și belșug, până la capăt!

– Doamne ajută!

Published in: on 21 februarie 2011 at 4:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (2): Elena Cesar von SACHSE: Supa de cartofi

Din acelaşi ciclu de poveşti cu reţete gastronomice al autoarei Elena Cesar von Sachse am selectat, cu permisiunea expresă a domniei sale, un nou text inedit. Îl ilustrăm, de astă dată, cu câteva creaţii ale iscusitului grafician Cristian Cheşuţ care au însoţit publicarea teatrului lui Valeriu Anania. Mulţumiri scriitoarei şi graficianului, iar cititorilor: sărbători fericite! (O.P.)

Cică a fost odată într-un vârf de munte o familie de ţărani săracă, dar veselă.

Petre era tăietor de lemne, iar femeia lui avea grijă de cei doi copii, de casă şi de mica grădină din spatele curţii.

– Dar ce mai trăbăluieşti, muiere, atâta vreme prin grădină? Văd ca ţi-ai pus şi straturi de flori. Apăi bine faci, că de n-om avea ce îmbuca, ne-om sătura privind florile -, glumea el din când în când, nu să o supere, ci să se înveselească, deoarece femeia lui era tare glumeaţă.

– Bărbate, florile sunt pentru suflet, iar cartofii şi zarzavaturile pentru mâncare. Dacă tu vrei să faci invers, nimeni nu te opreşte.

– Şi de ce aş face aşa?

– Mă gândesc că poate ţi-ai schimbat gusturile.

El zâmbi înveselit şi, aşezându-se ostenit la masă, întrebă:

– Şi ce avem azi de mâncare?

– Supă de cartofi -, răspunseră amândoi copiii.

– Iar supă de cartofi? Dar mazăre sau fasole nu mai există pe lumea asta?

– Ba da, dar nu în grădina noastră. S-au prăpădit toate straturile.

            – Aşa, aşa. Asta însemnă că om mânca toată iarna cartofi?

– Mai bine cartofi, decât aer pe băţ.

– Şi altceva ce mai avem? -, întrebă bărbatul, să nu tacă.

– Supă de croampe -, îi răspunse femeia izbucnind în râs.

– Fie. Du-o atunci pe cea din urmă.

Când omu-i mulţumit cu ce are, nimic nu poate să-i întunece viaţa.

Într-o iarnă friguroasă, când nu puteau să iasă din casă din cauza viscolului, apăru la uşa lor un bărbat rănit şi zdrenţuit.

– Pot să intru?

– Pofteşte lângă foc -, îl îndemnară cei din casă.

Acesta se aşeză, parcă cu ultimele puteri, şoptind.

– Sunt mort de foame.

– Muiere, pune masa, iar eu încerc să-i leg omului rănile. Acesta se lăsa în voia lui, sleit de puteri. Petre observă că, pe lângă că era tânăr, hainele îi fuseseră cândva foarte bogate.

– Bărbate, vino te rog până la mine.

– Ce-i?

– Supa-i pe gătate şi nu avem apă dezgheţată în casă. Cum să o înmulţesc?

– De unde să ştiu eu? Fă ceva, că tu eşti cea isteaţă!

După vreo zece minute Măriuca îi puse în faţă musafirului supa de cartofi. Acesta începu să înghită la început încet, dar mai pe urmă cu o poftă nemaivăzută.

– Vă place supa noastră de cartofi? -, întrebă Măriuca, bucuroasă să-şi vadă oaspetele sătul şi mulţumit.

– Nici acasă şi nici în cele mai bune hanuri nu am mâncat aşa o supă grozavă! Care e secretul?

– Nici un secret. Vă spun reţeta: luaţi  1 ceapă mai mare, mărunţită şi dinstuită în untură. Pe urmă adăugaţi boia roşie, pentru culoare. Tăiaţi pătrăţele 600 de grame de cartofi şi îi lăsaţi să fiarbă bine, adăugând sare după gust. La urmă mai puneţi 700 de grame de lapte, lăsând supica să dea în clocot.

S-a dovedit mai apoi că străinul nu era altul decât stăpânul satelor şi al pădurii unde Petre tăia lemne. Fusese atacat, tâlhărit şi lăsat fără cunoştinţă în pădure.

Poate Dumnezeu i-a încurcat boierului drumul, ca să răsplătească mulţumirea sufletescă şi bunătatea altora. Sigur este doar că tânărul oaspete i-a luat pe Petre şi pe Măriuca, împreună cu copiii lor, i-a dus la conac, iar din acel moment încolo familia lor a dus o viaţă lipsită de griji.

Eu aş zice doar atât: să nu dispreţuiţi niciodată lucrurile simple. De multe ori ele îţi pot schimba viaţa. Chiar şi o modestă supă de cartofi…

Published in: on 28 decembrie 2010 at 4:33 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,