Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (3)

(urmare)

Am ajuns în Mănăştur când se lăsa cortina întunericului, un întuneric tolerant, care se lăsa bucuros străpuns de luminile becurilor şi de reclamele magazinelor.
Cafeneaua Luiza este amplasată la marginea piațetei Karoli, piațetă înconjurată pe toate cele patru laturi de patru blocuri identice, care gherlenilor, prin mărime, li s-ar părea niște trasatlantice față de blocurile lor necrescute, anemice. Dau pe terasa cu lampadare roșii și verzi, peste Dorel Economistul. Avea niște dungi negre trase pe față. Dungile negre ale dezamăgirii.
Ce-mi spune Dorel?
Pe la amiază, în lumina albă, intensă, ca ecranul unui cinematograf, când se aprinde proiectorul, și mai trec două trei secunde până se derulează filmul, administratorul, cu prețioasa lui geantă burdușită cu milioanele locatarilor, își făcu apariția în fața blocului. Se auziră de la majoritatea ferestrelor deschise, strigăte ascuțite de-o bucurie explozivă.
În momentul în care apăruse administratorul, Dorel stătea singur pe terasa pustie a cafenelei Luisa, sub o umbrelă roșie, super-mare, ce putea adăposti sub umbra ei zece clienți, lejer. De acolo avea o priveliște panoramică a fațadei marelui bloc în care își ducea și el veacul, un hectar de ferestre întinse pe zece șiruri lungi. În cinci minute, administratorul a fost înconjurat de toată suflarea umană care se găsea la ora aceea albă în bloc. Un sfert, capi de familie, restul femeii și pensionari. I s-a smuls geanta din brațe, apoi administratorul, fără nici o interogație, a fost pălmuit, scuipat și dus cu picioare în fund până la graniță, la gărdulețul ce despărțea spațiul verde al blocului lor de spațiul verde al blocului ce ocupa cealaltă latură a piațetei.
Pe lângă dungile negre, fața lui Dorel se înăspri, ca o mască africană, neîndurătoare. Dorel se lansă într-un discurs public coleric, pe jumătate incooerent. Am extras din el ideeile principale.
„- Oamenii ăștia (locatarii) merită să fie înghițiți de marele coșmar ce se plimbă plin de sine prin cartier, coșmar care, în plimbarea lui leneșă, îl înghite din pură întâmplare pe unul și pe altul, un procent neglijabil din populația cartierului. Coșmarul este constituit dintr-un fel de antimaterie. Din lipsa, din absența banilor. Nu mai ai bani să-ți plătești cheltuielile de bloc și ești aruncat în stradă”.
Ce-a mai enunțat Dorel?
„- Nu numai locatarii blocului meu sunt niște haini fără inimă, deie Domnul să se blocheze străzile cu stive de mobilă, televizoare, frigidere, mașini de spălat, scoase din toate blocurile, nici de sămânță să nu rămână măcar un apartament mobilat complet. Să arate cartierul ca după bomba cu neutroni! La cât de execrabil s-au comportat cu umanistul administrator, asta le doresc! Evacuarea la toți!”
Răsuflat, ușurat, Dorel mă întrebă generos:
– Ce bei?
Cunoșteam la mine în Mărăști un tip discret, maestru în deschiderea seifurilor. Chiar în noaptea aceea, am intrat cu el în biroul de la parterul blocului al asociației de locatari și le-am luat din seiful antic toți banii găsiți. Bani care n-apucară să vadă la față Gherla, cum au fost duși acolo închiși în geanta neagră și tot așa au fost aduși înapoi.
… Știu din propria experiență. Am avut o tentativă de-a zbura de pe vârful unui deal cu parapanta. Ca să te desprinzi de pământ, trebuie să alergi pe pantă în jos, câțiva pași, nu mulți, patru, cinci, dar ce pași, apăsați, brutal de hotărâți, cu dinții strânși, să nu urli când îi vezi, să-i ignori complect pe șerpii spaimei, ce se înalță din hăul de sub tine până în dreptul ochilor tăi. Paradoxal, sunt niște șerpi surâzători ce par a-ți spune:
– Ai grijă, o singură greșeală, un mic dezechilibru, și ai sfeclit-o!

SFÂRȘIT

Published in: on 10 Februarie 2013 at 12:26 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: O plimbare cu parapanta (2)

(urmare)

Profesorul avusese nevastă, dar aceasta îl lăsase la începutul carierei lui de programator. Aşa se autointitula. Programator. Avea formulele lui, care se aplicau numai loteriei Polonia Multi. Într-adevăr, recunoaşte, îi pierduse nevestei apartamentul la joc, dar asta a fost la început, când încă era în faza de bâjbâială, schemele scăpătau.
Om ingenios. Stătea cu chirie în garsonieră. Când se îngroşa gluma, se muta. Avea la uşa de la intrare un lacăt mare, dar uşa se deschidea cu cheia de la zar. Lacătul era pus numai de formă, să-i descurajezepe pe cei ce veneau cu capsa pusă că-i nenorocise cu schemele de joc.
Cum pe planeta asta n-ar exista o altă preocupare a omenirii decât strategiile de-a aduce la faliment loteria Polonia Multi, n-am închis ochii toată noaptea, în auz cu lungi caravane de cifre. Șiruri de cămile ce călătoreau prin deşert pe trasee întocmite cu grijă, măcar una din aceste caravane să dea peste o oază…
Către dimineaţă, hipnotizat de diabolicul profesor, lunecam încet, încet, către marea decizie de a-mi vinde apartamentul şi a-i pune profesorului în palmă toţi banii de pe el. Dar mă străfulgeră următoarea imagine: sunt oameni slabi care iau stereoizi pentru creşterea muşchilor. Exact aşa m-am văzut şi eu în faţa unei grămezi, a unei căpiţe de bani, un individ ce îmbracă peste muşchii lui alţi muşchi, caricaturali, monstruos de mari. Brrr!
În timp ce în fereastra camerei se turna ca într-un acvariu lumina gelatinoasă a dimineţii, se auzi soneria. La ora aceea, la care nici navetiştii nu s-au trezit! Venise administratorul. Cu o geantă neagră pe care o ţinea grijuliu în braţe. Îl însoţea o femeie cu priviri negre, bosumflate, cum în jurul ei s-ar juca un şarpe de aur, care, orice ai face, nu-l poţi prinde, se strecoară pe lângă tine, lăsându-te cu buzele umflate.
Sunt mai înalt decât profesorul cu un cap. Din spatele lui, vertical, ţeapăn, i-am spus administratorului pe un ton ce nu lăsa loc de dialog:
– Domnule administrator, avem de discutat o chestiune gravă. Coborâm în linişte la băncuţa din faţa blocului. Ai înţeles?
Dădu resemnat din cap. Înţelese.
– Domnule profesor, fii amabil şi ţine-i companie doamnei până ne întoarcem.
Doamna bosumflată intră, la îndemnul cald, ocrotitor, al profesorului, în garsonieră.
Ieşim cu profesorul din cutia de chibrituri în dimineaţa lăptoasă. Dincolo de gară se înşirau câteva fabrici. De doi ani încoace, fabricile țării, ca și cum ar fi ajuns într-o toamnă de-a lor, o toamnă a fabricilor, o toamnă industrială, ca nişte fructe neculese, fabricile se stricară, nu mai erau bune de mâncat, te otrăveau dacă muşcai din ele. Mirosea a clor, a sulf şi, la o observaţie mai atentă, luat la bani mărunţi, laptele ceţos al dimineţii avea vagi nuanţe de galben. Suntem în anul de graţie nouăzeci şi trei, trecuse un an de la senina constatare a primului nostru prim-mininstru de după revoluţie, că industria noastră este un morman de fiare vechi. Peste nenumăratele linii de cale ferată, ceaţa artificială produsă de fabricile din apropiere, odată cu întărirea luminii dimineţii, devenise verzuie.
Ne-am aşezat pe banca rece.
Când profesorul îi deschise uşa garsonierei, administratorul, cu geanta încleştată în braţe, avea ochii plini de luminiţele unui New York microscopic, pe timp de noapte, ochi feerici de-atâtea luminiţe, iar deodată, aşezat pe bancă, în ochii lui nu găseai decât cenuşa indiferenţei. Eram poliţistul trimis după el. M-am pomenit întrebându-l cu respect:
– Pentru locatari vrei să câştigi la Polonia Multi?
Administratorul oftă adânc.
– Jumi-juma. Mă duceam la schema cu zece variante. Le izolam blocul pe gratis. Pardon, numai pe avansul dat de două milioane. Din şaizeci, câte trebuiau date de apartament.
– Am înţeles. Şi cu cealaltă jumătate din câștig?
– Ţine de viaţa mea personală. Nu merit? O căsuţă la ţară.
Cât pe ce să-l întreb:
– Cu doamna bosumflată? dar m-am ridicat de pe bancă, şi i-am urat succes.
Stăteam şi eu într-un bloc leit cu cel al profesorului, iar ca blocul administratorului şi-al lui Dorel Economistul, mai erau sute, mii, în toate oraşele mari ale ţării. Jalnic era că şi visele noastre, a blocuriștilor, semănau între ele ca două picături de apă. O căsuţă idilică la ţară.
Lumina se limpezise, stătea încordată să izbucnească în portocaliu, odată cu răsăritul soarelui. Se auzea venind un tren, cum ar fi fost plin de lanţuri ce le trăgea după el, umpluse oraşul cu zornăitul lor. Trenul gălăgios ce se opri în faţa gării, se dovedi pașnic, trenul meu, naveta de Cluj.
M-am urcat în el şi capul mi se lumină de-o mirare rotundă. Ce căutasem în Gherla?! Ce căutasem?! Noaptea ciudată ce am petrecut-o alături de profesor, lungiţi pe canapeaua extinsă, m-a obosit peste măsură, nu de altă, dar tip ordonat, n-am ştiut în ce catregorie s-o integrez.
Odată ajuns la garsoniera mea din Mărăşti, garsonieră proprietate personală, am adormit buştean, tocmai pe cînd, oră de apogeu, Bulevardul Muncii s-a blocat de prea multe maşini. Blocajul ţine fix cinsprăzece minute, cinsprăzece minute de claxoane injurioase. A fost ziua în care nu le-am auzit. Când m-am trezit era seară. Un albastru răcoros peste blocuri.
– Hai în Mănăştur, mi-am zis, nu să fiu privit cu admiraţie, doar să-mi umplu timpul, cum n-aveam ce face, îmi lipsea o femeie, femeile au capacitatea asta miraculoasă de-a absorbi timpul inutil din jurul tău, ca un burete.

(va continua)

Published in: on 8 Februarie 2013 at 4:17 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,