ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/23/in-contra-tendintei-actuale-din-filosofia-romaneasca-i-bilant-preliminar/trackback/

RSS feed for comments on this post.

14 comentariiLasă un comentariu

  1. Eu zic să stăm liniştiţi în gradene, cu seminţele şi covrigeii alături, şi să vedem dacă Dl. Pecican va chiar obţine mult-râvnitul meci public cu Dl. Mincă (Dl. Liiceanu fiind, oricum, un peşte mult prea mare pentru undiţa d-sale).

    În ce mă priveşte, înclin să cred că nu. Nu de alta, dar Dl. Pecican se compromite singur, hazardându-se în domenii ale culturii care pur şi simplu îi scapă (să ne mai amintim gafa monumentală referitoare la „Kehre”?).

    Cu sinceritate,

    Iulian Mleşniţă

    P.S.: Măcar de-ar scrie odată Dl. Pecican recenzia aceea, să ne mai desfătăm şi noi un pic.

    • Bună seara, Domnule Mleșniță!

      Poftă bună la semințe și staționare plăcută în gradene, dacă acolo vă e locul.
      Mulțumesc pentru continuarea lecturii acestui blog, la „galerie”.
      La chestiunea cu sinceritatea, întârziată puțin în raport cu graficul inițial, hahaha, puteți renunța. Deșteptăciunea golănească, în schimb, o puteți păstra.

  2. P.P.S.: Sper că veţi cenzura acest comentariu!🙂

    • Trebuie că vă credeți un adevărat samizdat ambulant, de vreme ce tânjiți după o cenzurare. Sau e vreun complex la mijloc?

  3. Domnule Ovidiu Pecican,

    Hotărât lucru, aveţi haz.

    Tocmai de aceea: cine să vă ia în serios ca partener de dialog despre opera lui Martin Heidegger?

    (Vedeţi dvs., nu întotdeauna oamenii se plasează acolo unde le e locul: unii preferă arene în care n-au fost chemaţi, în timp ce alţii se rezumă la gradene. Din decenţă. Cât despre complexe – comerciale, desigur -, mai bine să nu vorbim.)

    Toate cele bune,
    i.m.

  4. Că bine ziceți, Domnule Mleșniță. Am haz. Heidegger nu are, în schimb. El oficiază permanent, corespunzând binișor exemplificărilor televizate ale dlui Pleșu pe… prostie. Și dl. Liiceanu e destul de încruntat.
    Mulțumesc pentru explicațiile referitoare la plasarea dvs. pe gradene. Nu le-am solicitat fiindcă, iertare că v-o spun sincer aici, pe blogul meu, nu mă interesează prea tare modul dvs. de a problematiza, gândi etc.
    Sunt, cu dvs., abia la deprinderea primelor noțiuni de politețe. Și deja facem progrese. Ați învățat să semnați – fie și cu pseudonim, asta e partea a doua -, mai și salutați, din când în când. Nu stăm pe loc, nu-i așa?

    • Fără îndoială că nu – nu stăm o clipă locului. Ca dovadă, sunteţi deja la al doilea episod al unui nou serial telenovelistic, de orientare neo-maioresciană şi succes îndoielnic, despre filosofia românească.

      Excelsior, Domnule Pecican!

      Estimp, D-nii Liiceanu şi Pleşu, precum şi ceea ce numiţi, resentimentar, „grupul HAH” îşi văd pe mai departe de treabă – fie că vă place, fie că nu.

      i.m.

      P.S.: „Iulian Mleşniţă” e, întâmplător, numele meu real.

  5. Spre deosebire de exegezele și traducerile dvs., păguboase financiar pentru investitor – dar, fără nicio umbră de îndoială, importantissime pentru cultura noastră -, telenovelele au un public copios. Îl veți fi disprețuind suveran, dar… e treaba dvs.

    Una peste alta, te pomenești că, luându-vă în seamă, eu voi fi cel care vă va nemuri. Hahaha! Ar fi tare, nu?

    HAH & mentorii își văd mai departe de treabă? Deci vom mai primi niște jurnale și colecții de articole de dilematice și egotiste? Excelent! Mă întreb numai de ce mai pierdeți vremea cu noi și nu le urmați exemplul.

    Uitați ce vă propun eu, la ceas de seară, dvs. și colegilor HAH: să încercați, pentru început, să publicați un text de analiză heideggerieană – de ideea de a comenta acest filosof și nu altul e clar că nu vă puteți despărți – într-o limbă română adevărată, fără vreun cuvințel preluat ca atare din germană. Puteți? Sau v-ați deprins numai cu varianta autohtonă a franglezei, scriind în tedescoromână?

    Dacă propunerea mea vi se pare o dovadă că vă iau de sus, o retrag.

    La urma urmei, sunteți un simpatic și un comunicativ, fie și cu răutățile de rigoare pe care le emiteți.

  6. Aveţi dreptate, D-le Pecican: Dl. Liiceanu ar trebui să vă aducă pe dvs. la „Humanitas”, ca să scoateţi traduceri accesibile în tiraje-mamut din operele lui Antonio Gramsci (de pildă), pe care să le împărţiţi gratuit mulţimilor, prin pieţe şi staţii de metrou, dimpreună cu predici consolatoare şi diverse (alte) produse de panificaţie.

    Ştiţi că iniţiativele dvs., descinse direct din „Şcoala Ardeleană”, au miros de ‘nu-mă-uita’ (îmbibat în ‘nas-ştergău’)?

    i.m.

  7. Jignirile ad personam nu fac obiectul răspunsurilor mele.
    Vă postez fără comentarii.

  8. Ne foarte întrebăm în ce anume rezidă, în context, „jignirile ‘ad personam’ „. Nu-l cunosc pe Iulian Mleşniţă, dar el evoluează aici strict în registrul stilistic pe care pare să-l prefere dl. Pecican atunci când scrie (pe blogul d-sale) despre dl. Gabriel Liiceanu şi despre membrii „grupului HAH”(cine nu crede, să citească aproape oricare dintre postările „la temă” ale dlui profesor).

    Pe scurt: dl. Pecican se ia de ‘dreptismul’ lui Heidegger şi intervine cu preţioase poveţe referitoare la politica editorială „Humanitas” – la care I.M. îşi pune problema dacă dl. Pecican nu-l gustă cumva mai mult pe ‘stângistul’ Gramsci; dl Pecican se plânge, sincer preocupat, că traducerile şi exegezele editate de „Humanitas” sunt „păguboase financiar pentru investitor” – la care I.M. răspunde că, probabil, dl. Pecican ar avea metode mai directe şi mai eficiente de a face să ajungă la mase Flacăra Filosofiei (aducând, totdeodată, şi venituri grase editurii menţionate).

    I.M. mai adaugă şi că apelurile d-lui Pecican de a se scrie „într-o limbă română adevărată” sunt memorabile („au miros de ‘nu-mă-uita'”) şi că ele amintesc transparent de Şcoala Ardeleană, cu savuroasele ei excese (documentate – pentru că tot veni vorba de miresme – prin invocarea deja proverbialei formaţiuni lexicale „nas-ştergău”, mai veritabil românească, pasămite, decât franţuzismul „batistă”).

    Deci, dacă acestea sunt „jigniri ‘ad personam'”, înseamnă că şi comentariile dlui Pecican la adresa „grupul HAH” pot fi incluse cu îndreptăţire în aceeaşi rubrică taxonomică – şi concediate ca atare. Ceea ce membrii sus-zisului grup chiar fac. Aşa încât, iarăşi, de ce să se mire dl. Pecican că postările d-sale „nu constituie obiectul răspunsurilor” d-lor Bogdan Mincă sau Gabriel Liiceanu…?

    În orice caz, se mai năruie astfel şi mitul că dl. Pecican are, măcar, umor. Mai curând umori.

  9. Ei, dacă socotiți referirile odorifice la adresa unor persoane pe care nu le-ați văzut măcar din apropiere drept o dovadă de gust, de politețe și de polemică înaltă, și nu de grobian atac la persoană, cum de fapt sunt, adulmecați-vă reciproc, domnilor. S-ar putea să fie necesară o nouă schimbare a pseudonimelor domniilor voastre, datorită unui iminent „delete”. La bună amușinare, domnilor!

  10. Se vede treaba că dlui Pecican nu-i prea place(de ce oare?) să fie tratat cu acelaşi tip de retorică pamfletară pe care îl administrează d-sa altora.

    Ne putem face o impresie clară despre „polemica înaltă” pe care o angajează dl. Pecican, citind, de exemplu, următorul său comentariu (extras din replica adresată dlui Adrian Niţă aici, pe blog):

    ” /…/ însuşi faptul de a fi provocat un asemenea eveniment – dacă el nu va sucomba din afinităţi prea mari între discusanţi ori din alte motive – mă bucură, fiindcă înseamnă o ieşire din situaţia jenantă de până acum, în care unii refuză să părăsească poziţia jenantă de sluj lângă perina pe care maestrul îşi odihneşte tălpile”

    Aşadar: aluzia la „tălpile maestrului” – în proximitatea cărora îi plasează dl. Pecican ‘ex abrupto’ pe colaboratorii dlui Liiceanu – ar fi de maxim bonton, în schimb referirea lui I.M. la „mirosul” propunerilor (n.b.: doar al PROPUNERILOR!) filologice şi editoriale formulate de dl. Pecican trece, în ochii d-sale, drept o bădărănie intolerabilă.

    O. Aţi spus cumva „dublu standard”…?

    (…sau, totuşi, mai degrabă „cenzură”…?)

    Cu supuşenie,
    A.Crunt.

    • „Dublu standard?” O mică mostră de răspuns pe limba dvs. Se pare că ați înțeles-o. Vă vine (bine?). Oricum, nimic personalizat sau fizic. Dacă ați fi familiarizat cu ceremonialul de la Poartă, ați pricepe că vorbeam în simboluri ale submsiunii. Promit însă să nu vă mai traduc altă dată în public. N-aș vrea să vă simțiți (mai) umilit. Dacă, însă, chiar doriți pamflet, mai așteptați puțin. Momentan, vorbim discuții la comentarii, iar analiza continuă.

      Supușenia o puteți îndrepta, ca și până acum, celui venerat.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: