ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.