ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. I: BILANȚ PRELIMINAR

Schimbul meu de opinii cu morocănosul domn I.M. și cu educatul domn Cristian Mladin, ca și multe dintre comentariile survenite în timpul acestuia din partea partizanilor heideggerieni ai dlui Liiceanu – de nu cumva a partizanilor liicenieni ai lui Heidegger (formulări aparent interșanjabile) – a adus în prim-plan câteva evidențe. O enumerare a lor, ca bilanț de etapă, înainte de a porni mai departe, merită să fie întreprinsă.

Întâi de toate, modalitatea mea necanonică de a atrage atenția asupra unei erori de orientare a stârnit reacții de o anume violență, fapt care indică atingerea țintei în puncte-cheie. Iată-le pe unele dintr-o ele, într-o succintă trecere în revistă:

– focalizare asupra unui filosof faimos nu doar prin contribuția lui la explorarea orizonturilor ontologice, ci și prin complicitatea cu nazismul (maladia Janus bifrons);

– expertiza filosofică înțeleasă ca investigare și transpunere terminologică în română (filosofia redusă la filologie);

– refugiul într-un argou pestriț, populat de cuvinte cvasi-intraductibile, preluate ca atare din limba germană, cultivarea unei limbi române rebarbative (sindromul „Hegel – Heidegger”, adică H.-H., pentru a-i pomeni pe cei mai „morocănoși stiliști” dintre filosofii germani);

– filosofarea „în genunchi”, abandonarea anvergurii gândului și supunerea alexandrină la marginalii filosofice (complexul Pythagora, substituirea celor șapte ani de tăcere cu o perioadă indeterminată de subordonare atentă la imperativele șefului școlii);

– postura ancilară în raport cu maestrul de aproape, Liiceanu, și cel de departe, Heidegger (gurul este perfect și nu poate fi criticat, prețuirea față de el trebuie să aducă cu adulația);

– continuitatea în raport cu gândirea fundamentalist-ortodoxistă a lui Nae Ionescu și cu cea a tânărului Noica, nu foarte departe de adeziunile ideologice ale profesorului său (tradiția gândirii de extremă dreaptă românească, ultraconservatorism);

– preluarea temelor și „tratamentelor” liiceniene (copierea atitudinilor fundamentale ale gurului ca substitut al originalității și, totodată, ca probă de lealitate);

– suspiciunea de îmbinare a intereselor teoretice cu cele pragmatice de felul burselor, slujbelor, înscrierilor în planuri editoriale (aplicarea dictonului „o mână spală pe cealaltă”).

Recursul la comentariul anonim, virulența contradictorie a contestărilor (negarea valorii adversarului, dar, cu toate acestea, continuarea dialogului; încercarea de delegitimare prin minimizare, dar acceptarea, de voie, de nevoie, a agendei tematice propuse de acesta; lipsa elementarului protocol al politeții venind dinspre educație și indiferența ostilă a unor oameni din mediul academic față de un coleg cu mai multă experiență culturală și mai calificat, prin titlul său universitar; canonizarea proprie după o carte sau două și disprețul suveran față de munca celuilalt, concretizată în mai multe zeci de cărți; etc.) au subminat, în modul cel mai concret cu putință, pretenția de elită a respectivilor. În același timp, însă, aceeași abordare comună a dialogului în contradictoriu a subliniat existența unui stil al grupului, a unei înțelegeri trans-personale a dialogului.

Neenunțată ca atare, subiacentă, dar nu mai puțin vizibilă, a fost atitudinea de dispreț față de (cel puțin unii) oameni de cultură veniți dinafara specializării în care adepții direcției descrise anterior se ilustrează (specializare fără orizont și contextualizare, sectarism, limitare drastică la un repertoriu de teme și prețuirea celuilalt în funcție de competența strict dovedită în raport cu temele date).

În legătură cu atitudinea de mai sus, autoizolantă în raport cu celelalte contexte instituționale sau informale din cadrul culturii române, dar cu tentă fuzionantă, în cazul fiecăruia dintre cei vizați în raport cu ceilalți, puțini, care împărtășesc aceeași atitudine și același set de convingeri, ea permite înțelegerea grupului respectiv prin desemnarea arealului specific de acțiune (preocupări pentru filosofia lui Heidegger, includere a lucrărilor lor de către șeful școlii în colecția „Academica” publicată la Humanitas), de unde și denumirea propusă de grupul HAH.

Elitismul, închiderea în cadrele tehnice ale dezbaterii – necritice, în sensul dezavuării anumitor idei și motive sau a anumitor tratamente la care sunt supuse acestea – pe teme și motive heideggeriene, fidelitatea (tot necritică, și ea) față de prestația mentorului/ editorului/ angajatorului lor, distanța față de celelalte tendințe din filosofia și din cultura română izolează orgolios și recomandă fără dubiu Grupul HAH ca pe un grup cu tentă esoterică. Nu e de exclus din explicarea acestor comportamente și practici o anume influență, mediată de prestigiul mitic al anticilor greci, survenită prin lecturi asidue (procesate cam adolescentin) din Diogene Laertios, știut fiind că aidoma se prezentau pitagoreicii și că Platon deosebea discipolii cu acces la învățăturile lui esoterice de ceilalți, cărora le preda cunoașterea exoterică.

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. IV: MIT, RELIGIE, DISCURS FILOSOFIC

… De la o vreme, morga abstrasă și severă a lui I.M. lasă loc melancoliei erudite în fața naivității. Când pomenesc de renașterile succesive constatabile în istoria culturală a Europei, dl. menționat schimbă tonul, exclamând: „Sfînta inocență care se aventureză în domenii pline de pericole …” E limpede că domnia sa nu le frecventează, preferând dădăcia și previzibilitatea teritoriilor predilecte. (Deh, fiecare cu felul lui de-a fi!)

Mai departe primesc sfaturi de lectură din Heidegger. Mulțumesc, dar… Ce se întâmplă dacă respectivele lucrări le-am parcurs deja, fără a adera la viziunea heideggeriană, fie ea și „argumentată pe larg”? Veți fi, poate, de acord că nu toți cititorii filosofului german au devenit și adepții modului său de a vedea filosofia. De unde, atunci, uimirea că puteți întâlni pe cineva care nu aderă la perspectiva autorului lucrării Ființă și timp? La Heidegger „abordarea sistematică fără a face o deconstrucție a sedimentării istorice a conceptelor filozofice este inadecvată”. Vă asigur că nu am nimic împotrivă. Numai că, orice am face, desfolierea înțelesurilor istoric dobândite ale conceptelor filosofice este tot un demers de natură istorico-filosofică (și filologic).

Cât despre afirmația că „Pentru H paradigma occidentală stă pe umerii grecilor”, ea îmi pare cam vagă. Chiar I.M. a precizat – corect, de altminteri – că nu este vorba de toți grecii, ci doar de cei dinainte de Socrate (iarăși datoria față de Nietzsche).

Toată răbufnirea aceasta conduce, până la urmă, unde, dle I.M.? Către recunoașterea faptului că „recăderea în mitografie” este – ca și reîntoarcerea la origini, moartea/ renașterea etc.  – un mecanism binecunoscut domeniului religiilor. Deduc de aici ori că, pentru domnia sa, filosofia rămâne o ancilla theologie, ori că înafara reîntoarcerii la resorturile gândirii religioase gândirea filosofică nu se poate reînnoi. „Chiar știința, atunci cînd o paradigmă se dovedește că și-a epuizat potențialul, se întoarce critic la fundamentele sale”. Investigarea premiselor propriului model de înțelegere a lumii e una, iar mersul la presocratici e cu totul alta. Nu toate paradigmele științifice au început cu acești admirabili gânditori. Dar n-am să vă țin eu acum o lecție despre asta, presupun că veți găsi pe undeva un exemplar din faimoasa lucrare a lui Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile din știință.

Cât despre constatarea că „… mitul și metaforele au fost și sînt izvoarele inspirației filozofice”, mai lipsea de aici numai adăugarea aceluiași verb la viitor. Un rest de precauție îl împiedică însă pe interlocutorul meu să facă și acest pas. În ce mă privește, adaug doar atât: una e statutul de „izvor al inspirației”, și cu totul altceva acela de re(a)ducere a discursului filosofic la statutul de narațiune mitică sau (numai) metaforică. Pentru că, dacă ar fi așa, probabil că, în calitate de autor de ficțiuni beletristice, aș fi mai bine așezat decât unii filosofi în fața sarcinii unei astfel de filosofii.

Mențin opinia că, pentru a-i citi pe greci, nu ne este strict necesar popasul prin Heidegger. Ori ne spun ceva prin ei înșiși, ori nu ne spun. Voi fi fiind brutal? Prea net? Lipsit de înțelegere? Se poate. Dar drumul către afirmarea propriei valori cred că nu trece prin gângureala și îngânarea altora, mai mari decât noi, ci prin descoperirea unei căi proprii de a-i înțelege.

Dl. Mincă face, într-adevăr, „comentarii plecînd strict de la fragmentele presocratice”. Este motivul pentru care i-am recunoscut pregătirea și erudiția. Mă bucur și de performanțele profesionale ale domniei sale cu studenții, într-o Românie unde studiile clasice sunt de mai mulți ani gata să expieze definitiv. Aici însă dl. I.M. cade într-o retorică de justițiar improvizat, întrebându-mă: „Cum vă permiteți ușurința de a arunca în derizoriu o muncă făcută cu sacrificii, și care este un unicat în România”? Întrebările mele aruncă în derizoriu? De unde și până unde? Atrag atenția că rândurile mele nici măcar nu constituie o recenzie propriu-zisă la cartea semnalată (cu onestitate am pus și link-ul către prezentarea de pe situl Humanitas, și poza autorului împreună cu doi comilitoni, și și prezentarea neutră a volumului pe un alt sit, dând posibilitatea cititorului de a se informa și din alte surse, cel puțin una dintre ele fiind autorizată). Nu am escaladat piscuri pentru care nu am echipamentul de alpinist necesar. M-am rezumat la câteva întrebări care îmi par, măcar mie, obligatorii. Dacă socotiți intrarea în dialog cu o carte recent apărută de filozofie drept un act de agresiune, ori sunteți un copil nevaccinat încă al filosofiei – întâmpinările de acest fel se numesc critică și de-acum încolo v-ați putea obișnui cu ele; ceea ce păreți să confundați dvs. cu critica sunt fie elogiile necondiționate, fie discuțiile de detaliu, ultraspecializate, cu acceptarea premiselor -, ori nu ați înțeles misiunea pe care o asumă discursul filosofic: aceea de a vorbi oamenilor, de a li se adresa lor, și nu doar „paznicilor templului”.

Argumentul dlui I.M. împotriva solicitării de originialitate în gândire pe seama filosofiei tinere românești mă deconcertează: „Sînt oameni care frecventînd și intrînd într-un dialog cu marii gînditori au decența să-și impună o cenzură atunci cînd nu pot ajunge la un nivel comparabil”. Mă tem că, aici, nu e nimic de negociat. Ori aduci ceva nou, din gândirea proprie, ori faci exerciții tehnice, de „floretă”. Cred, totuși, că este vorba despre o lipsă de anvergură în țintele pe care le urmăresc unii dintre tinerii filosofi români de astăzi, și tocmai asupra ei voiam să atrag atenția. Dacă mă înșel, nu e nimic, originalitatea și valoarea lor va ieși la suprafață. Dacă însă, așa cum mă lasă să înțeleg dl. I.M., nu este vorba decât despre cum să înlocuim, în posturile lor universitare, sfertodocții ce predau cursuri introductive, cu ore de „scrimă” pe texte, atunci e bine să recunoaștem locul subaltern pe care suntem pregătiți și dispuși să îl acceptăm printre iubitorii de filozofie și practicienii filosofării.

În fine, iată și o obrăznicie cinstită: „Dacă citeați măcar introducerea cărții ați fi văzut că e vorba, printre altele, de un efort de a pune în dialog limba română cu marile limbi ale filozofiei occidentale, greaca, latina, germana. Nu mai vorbesc de maieștrii (subl. O.P.) din alte arii lingvistice dar, ați remarcat încercările de a recupera straturile profunde al limbii române, de al (subl. O.P.) recupera pe Hasdeu, de exemplu?” Ar rezulta că nu am citit nici introducerea cărții. Hm! Credeți ce doriți, domnul meu, însă îmi permit să vă trimit, la rândul meu, nu acolo unde v-ar fi, poate locul, ci la o lectură din principele D. Cantemir. În Istoria ieroglifică, scrisă între 1703 și 1705, asemenea punere în dialog a idiomului nostru se făcea deja cu instrumentele filosofului: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte” (Iarăşi cătră cititoriu). De atâta Heidegger și uluit de prioritățile la care năzuiește noua generație de filosofi de la Carpați, s-ar putea ca I.M. să nu mai fi avut răgazul de a coborî și până la strălucitul înaintaș.

Cam atât, aici. Rezerv ultimul episod marii găselnițe a comentatorului meu: părerea că aș avea o problemă litigioasă cu Ed. Humanitas.

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. III: HEIDEGGER, PARCAREA OBLIGATORIE

Dl. I.M. îmi detaliază nemulțumirile domniei sale în legătură cu întrebările mele. Ba, mai mult, mă gratulează și cu răspunsuri confecționate din seminarii, cursuri și lecturi personale. Astfel, la nedumerirea mea „De ce am avea nevoie de un nou început?” I.M. îmi reamintește – fără să o specifice – lectura lui Nietzsche (ați mâncat un „e”, iar eu, pentru a nu vă deforma gândirea, m-am rezumat să vă așez în text numai diacriticele) din Nașterea tragediei, după care Socrate a dat o lovitură mortală zorilor aureolați ai filosofiei etc. Să presupunem că Nietzsche avea dreptate. De unde și până unde însă singura cale – Calea prin excelență – de relansare a filosofiei, astăzi, ar fi „interogarea primului început, inaugural al Gîndirii occidentale”? De ce nu s-ar putea începe din altă parte? Ba chiar dintr-un loc nefrecventat până astăzi, ori considerat neglijabil, marginal?

În loc să conceadă că, măcar în principiu, întrebarea aceasta e legitimă, I.M. proclamă că „Acesta este una din temele majore ale gîndirii heideggeriene după Kehre”. Minunat. Nu mai trebuie decât să credem în argumentul autorității (Dacă însuși Kehre o cere!…) și să credem – ca și autorul și adepții lui – că numai și numai Heidegger poate relansa gândirea filosofică actuală. Și nu oricare Heidegger, ci numai cel din „a doua perioadă a gîndirii sale”. Cea de după adeziunea la nazism a rectorului german? A doua din câte? (Fiindcă nu toată lumea este de acord cu privire la etapele gândirii filosofului german.) Puțină precizie în ce privește propriul său gând nu i-ar fi stricat lui I.M.

Comentatorul postării mele adaugă în favoarea cărții și o pledoarie din perspectiva -tradițional românească, nițel cam provincială – ce spune despre o carte că e cea mai bună fiindcă alta nu avem pe tema dată sau fiindcă e cea mai recent apărută, pe moment. „… Cartea apărută este o introducere în a doua fază a gîndirii sale”.

Mă rog, după cum au putut observa cei care nu s-au pripit citindu-mi postarea, este limpede că întrebările mele nu se refereau la subminarea unor asemenea merite „istorice”. Cei care vor să le sublinieze, rezonând chiar și la substanța demersului, sunt liberi să scrie recenziile specializate de care cred că merită să beneficieze contribuția dlui Mincă. Cine îi poate opri să o facă?

Rămâne, așadar, întrebarea mea dinainte, dacă la greci putem ajunge doar prin Heidegger. Se pare însă că nu; cel puțin după I.M. Iată, mai întâi trebuie să trecem prin Nietzsche, iar înainte de Heidegger avem nevoie de o lectură atentă a lui Kehre. Intermedieri peste intermedieri. Ahile și broasca țestoasă nu dau semne de cumințire, alergând tot mai aproape-departe de linia sosirii…

Marii „paznici ai filosofiei” – cum ar zice comilitonul lui I.M. și B. Mincă, dl. Liviu Bordaș – se dovedesc iritabili foarte, când vine vorba despre întrebări neconvenabile lor și perspectivei pe care se plasează. Rămâne că exegeza lui Bogdan Mincă a fost scrisă pentru cei câțiva heideggerieni din România și pentru snobii care vor să îi urmeze, lăudându-le necondiționat maestrul de gândire (vorbesc tot de Heidegger, să fie clar). Dacă nu se întâmplă așa, atunci cititorul eretic trebuie minimizat, lapidat simbolic, compromis, pe cât posibil, din punct de vedere intelectual. Chiar așa, domnilor!

Dar să nu închei acest episod al suitei răspunsurilor solicitate mie, direct sau indirect, într-un ton descendent. Iată că noul cititor al blogului meu ne dăruiește și o știre în premieră, pe care o salut ca atare: „Știu că această lucrare s-a construit împreună cu o traducere, în curs de apariție, a dificilelor Conferințe heideggeriene din a doua perioadă a gîndirii sale”. Persistă, totuși, o nedumerire: de ce, dacă există o dependență între text și comentariile lui Bogdan Mincă, nu s-a putut aștepta pentru a se lansa împreună cele două volume? Managementul, bată-l vina!

Să trecem însă, împreună cu I.M., mai departe…

Published in: on 13 februarie 2011 at 5:59 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

NOI TENTATIVE SUBMARINE ÎN MARGINEA SCUFUNDĂCIEI FILOSOFICE. II: ATACUL LA PERSOANĂ

 

După desființarea – în treacăt, pe motiv că ar fi citit 30 de volume din Heidegger (și alții au citit „literaturi întregi”, cum recomanda G. Călinescu, fără a face din asta un motiv de automedaliere) – a universității și universitarilor din România, dl. I.M. mi se adresează cu delicatețe, după cum urmează: „vă exersați deprinderile, aroganța și atitudinea brutală cîștigate scriind despre politică. Unde ne pricepem cu toții. Chiar și cu studii înalte, tot rămîne o diferență între filozofia politică și ontologie, competențele nu sînt transferabile”.

Rezultă de aici că I.M. habar n-are ce am scris eu până acum, ceea ce n-ar fi o problemă dacă nu s-ar pronunța cu obrăznicie despre ce nu cunoaște (ce curios: tocmai ce îmi reproșează mie!). Ori, dacă a citit, nu distinge între politică, istoriografie și literatură. Acest lucru nu ar trebui să îl deranjeze prea tare pe un anonim modest, dar trufașului cititor al celor 30 de volume din Heidegger – să o spunem: mai puțin de jumătate din ediția germană de opere din care am fotocopiat în Biblioteca Univeristății din Münster încă în 1996 – remarca mea îi va apărea, fără îndoială, ca o… brutalitate. Tot la fel îi apăreau și câteva expresivități prin care desemnam obediența reflexă („unii trași cu cheița, la aceleași reflexe”, „bucuria de a da cu măturica”, „mimetismul papagalicesc”) a unora dintre noii veniți în exegeza filosofică. Passons!

Revin însă la ideea pe care părea să o susțină chiar I.M. (dar nu și când i se aplică, se vede!): „Dacă citeați măcar … ați fi văzut că…”. Exact!

Regret, dle I.M., dar, orice ați crede, profesoratul meu nu se clădește pe publicistica săptămânală practicată în timpul liber, ca exercițiu civic, și nici pe unicitatea unui doctorat pe care să mi-l public, alături de mici eseuri filosofice – reeditate ritmic de mine însumi – așa cum face un notoriu personaj al scenei noastre culturale, posesor de profesorat universitar, editură și ucenici căzuți în adorație, de peste două decenii încoace. Mai adaug și că, atunci când veți avea și dvs. înșivă un număr de monografii, de culegeri de studii și de alte asemenea nimicuri menite să înnoiască disciplina în care vă ilustrați veți dobândi dreptul moral al unei judecăți de valoare. Până atunci, estimările dvs. rămân frugale, neserioase și, mai ales, diletante.

Îmi reține atenția și răutatea gratuită referitoare la exersarea deprinderilor mele. La drept vorbind, alături de deprinderi îmi exersez și… desprinderile. Exact ce îmi permiteam să sugerez și în comentariul la cartea – tehnică și aplicată, nimic de zis – a dlui Mincă. Dar cum să vedeți, ținând ochii în pământ, desprinderea, când abia ați asimilat, pesemne, aplicațiunea, supunerea la obiect?

În fine, pentru cineva care se crede într-un contact intim cu Heidegger e oarecum surprinzătoare mefiența dvs. față de filosofia politică și de politică în general. Nu vă mai trimit la preocupările lui Platon și Aristotel în domeniu, și n-am să vă orientez nici către cartea lui Victor Farias despre contactele lui Heidegger cu nazismul. Presupun că, ori le știți și le găsiți demne de a fi ignorate, ori vă convine să alegeți din viața și opera acestor filosofi numai ceea ce selectați dvs. Sau, și mai bine: ați decis că există în filozofie direcții mai interesante și mai importante decât altele. Care va să zică, dacă nu te interesezi de ontologie – pe locul doi urmând gnoselologia, poate -, practici interese filosofice marginale?

… Și apropo de adagiul după care „competențele nu sunt transferabile”: de unde până unde ideea că eventualele dvs. competențe în Heidegger (deci: ontologie?) se pot transfera în evaluarea politicii și a filosofiei politice? Cădeți, se vede, tocmai în contradiția pe care păreați să o combateți. Trist, trist de tot…

Published in: on 13 februarie 2011 at 3:06 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,