I-au fost date romancierului marile întinderi. Unora, precum Melville sau Conrad, li s-au dăruit mările şi oceanele. Altora, ce lor mai mulţi, le-au fost destinate câmpiile, munţii şi văile; după caz. Cine pricepe asta, înţelege cum stau lucrurile cu romanul ca gen. Secretul lui nu stă în stil sau în subiect, ci în modul cum sunt stăpânite şi cuprinse întinderile. Nu cântăreşti din ochi o tapiserie care acoperă întreg peretele la fel cum ai pipăi vârfurile degetelor o danteluţă. Sunt acolo şi lucruri care ţin de expresivitate, şi unele întorsături de situaţie ce contează în verdictul final. Mai mult decât acestea, e de avut în vedere structura romanului, care dă o idee despre un mod de a vedea lucrurile şi o viziune, chiar filosofică sau religioasă, uneori. Dar cel mai mult şi mai mult depinde totul de felul în care romancierul ştie străbate toate zările, aducând sub cuvântul lui peisajul uman, cu descărcările lui afective şi acţiunile care ascund sau dezvăluie mobilurile umane, într-un peisaj care, şi el, arată mai bine atunci când este în acord sau în contrast cu cele ce se petrec între protagonişti.
foto: Amalia Lumei
Ovidiupecican's Blog 