SPORADICE (4): Cauzalitatea în istorie

Teoriile clasice despre rolul cauzalităţii în istorie s-ar cuveni corectate. În principiu, conformându-se logicii aristotelice a lui „ori, ori”, „da, nu”, ele simplificau explicaţia unui fapt istoric, permiţând aşezarea lui cu mai multă uşurinţă într-un scenariu explicativ şi dând posibilitatea alcătuirii unui fir narativ linear, mai uşor de acceptat. În fapt însă, formula şi-a dovedit, în repetate rânduri, falimentul. Ori acceptăm că istoria rămâne enigmatică şi de neînţeles, ori căutăm un alt model explicativ. S-a încercat o anume inovare prin aducerea în discuţie a „cauzelor profunde” şi, alături de ele, a celor „imediate”. Se etajează astfel, în spiritul unui model fenomenologic – rudimentar, şi el -, cauzalitatea după modelul complementarităţii dintre „lucrul în sine” şi „aparenţă”.

În ce mă priveşte, aş propune o altă tratare a temei, care să aibă în vedere obscuritatea de principiu a cauzalităţii şi caracterul incomplet şi relativ al descifrărilor acesteia de către istorici. Adoptarea acestei perspective, influenţată nu atât de relativism, cât de conştiinţa incompletitudinii, poate avea consecinţe importante în reconstrucţia istoriografică a trecutului, modificând într-un mod deloc neglijabil înţelegerea realităţii.