Memoriile postume ale lui Adrian Marino, publicate sub titlul Viaţa unui om singur (Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 528 p.), dezvăluie un tip uman şi civic mai puţin întâlnit în peisajul României contemporane: rebelul marginalizat care îşi transformă cu metodă neajunsurile în instrumente ale autoedificării. Valoroase şi valorizabile sub multiple aspecte, paginile mărturiei autorului merită întreaga atenţie.
Iată doar două reflecţii spicuite din context:
„Nu trebuie să ieşi din rând. Este prima regulă [a vieţii literare]. […] … Ori accepţi statutul de discipol subordonat, ori eşti chemat autoritar, chiar drastic, la ordine” (p. 44).
„… Eram tot mai convins că oricine, orice «geniu» – oricât de gigantic ar fi fost – cade inevitabil sub critică. […] Îmi spuneam, încă de pe atunci, că la Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate. Cu… «suspendare», bineînţeles. Dar condamnare, în orice caz, deoarece legile cetăţii erau în mod evident călcate. […] Oamenilor, oricât de excepţionali, nu le este îngăduit orice. Să ucidă (ca B. Cellini, ca Fr. Villon), să trădeze, să devină informatori de poliţie? Categoric nu!” (p. 48).
Moralistul Marino interesează în cel mai înalt grad şi, dincolo de accidente biografice, rândurile lui distilează un precipitat care merită întreaga atenţie.