Sunt atâtea definiţii savante sau spontane ale artei, încât mai încape una în coşul fără fund care le reuneşte în virtualitate. Abatere de la natură până şi prin năzuinţa de a o copia, cu mijloace parţial raţionale, parţial iraţionale, traducând, în destule cazuri, o aspiraţie de desprindere din contingent şi înălţare într-un spaţiu metafizic, poate într-un topos al mântuirii, abstragere în simbol şi desfăşurare de forţe încifrate într-o viziune de mare plasticitate şi plurale deschideri, arta pare să fie o parazitare a utilităţii prin gratuitate. Ea se înrudeşte cu cunoaşterea pură, angajând alte forţe sufleteşti şi mentale decât cele care împing umanitatea înainte, chiar dacă pe urma ei nu sporul de cunoaştere cuantificabil în măsuri precizabile pare să rezulte, ci mai degrabă o angajare afectivă şi intelectuală. Chiar dacă nu este, aşadar, o forţă motrice societală, arta pare să aibă puterea de a prezerva o anume demnitate şi anvergură a condiţiei de om, dezvoltând o cutie de rezonanţă ca un halou mai dens sau mai rarefiat, dar de o mare importanţă, în jurul siluetei umane.
SPORADICE (6): Arta
SPORADICE (5): Romancierul
I-au fost date romancierului marile întinderi. Unora, precum Melville sau Conrad, li s-au dăruit mările şi oceanele. Altora, ce lor mai mulţi, le-au fost destinate câmpiile, munţii şi văile; după caz. Cine pricepe asta, înţelege cum stau lucrurile cu romanul ca gen. Secretul lui nu stă în stil sau în subiect, ci în modul cum sunt stăpânite şi cuprinse întinderile. Nu cântăreşti din ochi o tapiserie care acoperă întreg peretele la fel cum ai pipăi vârfurile degetelor o danteluţă. Sunt acolo şi lucruri care ţin de expresivitate, şi unele întorsături de situaţie ce contează în verdictul final. Mai mult decât acestea, e de avut în vedere structura romanului, care dă o idee despre un mod de a vedea lucrurile şi o viziune, chiar filosofică sau religioasă, uneori. Dar cel mai mult şi mai mult depinde totul de felul în care romancierul ştie străbate toate zările, aducând sub cuvântul lui peisajul uman, cu descărcările lui afective şi acţiunile care ascund sau dezvăluie mobilurile umane, într-un peisaj care, şi el, arată mai bine atunci când este în acord sau în contrast cu cele ce se petrec între protagonişti.
foto: Amalia Lumei
SPORADICE (4): Cauzalitatea în istorie
Teoriile clasice despre rolul cauzalităţii în istorie s-ar cuveni corectate. În principiu, conformându-se logicii aristotelice a lui „ori, ori”, „da, nu”, ele simplificau explicaţia unui fapt istoric, permiţând aşezarea lui cu mai multă uşurinţă într-un scenariu explicativ şi dând posibilitatea alcătuirii unui fir narativ linear, mai uşor de acceptat. În fapt însă, formula şi-a dovedit, în repetate rânduri, falimentul. Ori acceptăm că istoria rămâne enigmatică şi de neînţeles, ori căutăm un alt model explicativ. S-a încercat o anume inovare prin aducerea în discuţie a „cauzelor profunde” şi, alături de ele, a celor „imediate”. Se etajează astfel, în spiritul unui model fenomenologic – rudimentar, şi el -, cauzalitatea după modelul complementarităţii dintre „lucrul în sine” şi „aparenţă”.
În ce mă priveşte, aş propune o altă tratare a temei, care să aibă în vedere obscuritatea de principiu a cauzalităţii şi caracterul incomplet şi relativ al descifrărilor acesteia de către istorici. Adoptarea acestei perspective, influenţată nu atât de relativism, cât de conştiinţa incompletitudinii, poate avea consecinţe importante în reconstrucţia istoriografică a trecutului, modificând într-un mod deloc neglijabil înţelegerea realităţii.
SPORADICE (3): Ţintar
Într-un articol despre „Tripla incintă druidică”, publicat în 1929, René Guénon evocă un simbol ciudat găsit pe o piatră druidică şi, în alt context, pe o piatră de inel ocultist galo-roman, despre care se spunea că ar putea fi o triplă incintă sacră. „Simbolul este format din trei pătrate concentrice legate între ele prin patru linii în unghi drept”, spune autorul, trimiţând la o figură care reproduce cu precizie faimoasa tablă pe care orice copil joacă ţintar. De aici poate rezulta ori că faimosul hermeneut supralicitează, căutând îndărătul lucrurilor simple ceva complicat, ori că jocul amintit de mine are origini oculte şi, poate, chiar funcţii ritualice sau/ şi magice, ori că ludicul a fost, la origini şi în vechime, un registru prin care s-a exprimat misterul, iniţierea, cunoaşterea secretă.
SPORADICE (1): Ironie
S-au spus atâtea despre ironie încât aproape că nu îţi mai vine să abordezi subiectul. Şi totuşi, se poate defini ca ironie orice relaţie asimetrică din lume şi viaţă. Desigur că, punând astfel problema, ea începe să intereseze şi cosmosul, nu doar existenţa umană. Într-adevăr, pare ironic că nu soarele se învârte în jurul pământului, ci e tocmai invers. Ba, mai mult, pământul însuşi se roteşte în jurul axului său, dezvăluind – pentru cine vrea să îl vadă – hohotul de râs dindărătul fizicii. Ce să mai vorbim despre atom, înţeles ca parte indivizibilă a materiei, care se dovedeşte, pe măsura trecerii timpului, cu putinţă de împărţit în particule din ce în ce mai mici?
În acest punct însă rămâne vizibil şi că, în fapt, chestiunea naşterii ironiei priveşte raporturile, relaţiile, nu entităţile în sine. Banal, poate, dar adevărat. Şi, nu o dată, trecut cu vederea. Ceea ce duce cu gândul la faptul că asimetria pe care o numesc aici – într-un alt cod cultural – ironie, conferindu-i valenţe axiologice şi etice, se identifică cu privirea. Privirea măsoară, compară, instituie raporturi, deliberează şi sparge confortul devălmăşiei şi indistincţiei.
Ovidiupecican's Blog 