Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (10): Început în forţă

     Am venit acasă de la mare. Mai hoinăresc două zile prin oraş, mi se termină concediu şi  merg la servici. Biroul gol. Mă interesez, colegii mei erau la verificări în  Dej. Din Cluj în Dej sunt 60 de km. Făceau naveta cu trenul. Iar şeful nostru, domnul Bălăuşeru, cu reomatismul lui,  era la băi, la Marghita. Stând singur în birou şi gândindu-mă că de a doua zi mă aşteaptă şi pe mine naveta la Dej, sunt sunat de către director.

–  Prietene ( când ţi se adresa cu prietene, era în cele mai bune toane) colegii tăi sunt în Oşoara, îţi iei banii de la caserie pentru o săptămână şi pe cai!

–  Eu, domnule director ştiu că sunt în Dej. Cei patru colegi ai mei.

–  Nu te lua după bârfe! Du-te la caserie, ia-ţi banii şi interesează-te când ai tren către Oşoara, eu trebuie să te învăţ?!

–  Dacă sunt la Dej?

–  Măi prietene, uite care-i treaba, am vorbit la caserie, îţi dă bani, deseară ai tren către Oşoara. Vin la tine, te iau de mână şi  te duc la caserie?!

   … Seara, cu rucsacul de delegaţie în spate, eram în gară. Ajung în Oşoara dimineaţa. Am alergie la locurile deschise, la câmpie. N-ai nici o şansă să te lupţi cu monotonia ei, pe când la noi, dealurile îţi protejează veselia şi poveştile până după miezul nopţii, când te aşteptă cu braţele deschise somnul, un somn ancorat de nişte vise cu fibră, sănătoase. Eu, la câmpie, am avut coşmarul vieţii mele. Se făcea că mă duc, mă duc, mă duc printr-o iarbă înaltă  până la brâu, către o zare ce nu se mai termină, şi dau peste un om ce cosea, hârş, hârş, lăsa în spatele lui o cărare întinsă până în zarea din spate ce semăna leit cu cea din faţă. Ce-mi spune cosaşul? Te rătăceşti pe planeta lor fără margini, nu-i nici un necaz, mergi la prima casă ce-ţi iese în cale, şi dacă eşti copil, le zici oamenilor aceea tată şi mamă, iar dacă eşti un om matur şi dai peste o casă cu o femeie singură la care şi bărbatul ei s-a rătăcit, îi zici nevastă, dacă ea vrea, binenţeles, aşa de depărtate sunt acolo vieţile unele de altele, n-ai şanse să te întorci la locul tău de baştină, mori de bătrâneţe pe drum!

     Cobor, martirul de mine, în gara din Oşoara, dezvelită parcă de ozon.  Ce străzi, proştii, în loc să fie înguste, intime, cu micile lor coturi, ascunzişuri,  le-au croit din materialul câmpiei, zici că strada este o Dunăre pietrificată, cu numai două mogândeţe umblătoare pe trotuarul celălalt. Hotelul, în centru. Merg pe jos, un ceas, n-au minute la câmpie. Un hotel în care n-ai putea caza o echipă de fotbal, doar una mai mică, de handbal. Un cub. Singurul lucru reconfortant, chiar tonic, nu-i corect să-i zic lucru, ce-l întâlnesc în hotel, sunt sânii tinerei recepţionere. Gata să mă reped bucuros la ei, ca la ceva familiar, două dealuri în miniatură, perfecte!

      – Domnul Pop?

   – De unde ştii?!

   – M-a sunat directorul tău să-ţi reţin o cameră. Avem una cu un singur pat.

  – O. K… şi oftez, oftatul acela din faţa preotului când n-ai voie să ascunzi nimic.

Recepţionera îmi zâmbeşte, cum hotelul ar fi la capătul celălalt al universului şi ea  mă aştepta tocmai pe mine, nu pe altcineva, să-mi sară în ajutor, cum singur nu-mi puteam da jos de pe spatele sufletului, sarsanalele cu  necazuri.      

Mă plâng de director, colegii mei sunt la Dej, dar el o ţine una şi bună că sunt aici, în Oşoara, la Intreprinderea de pompe metanice.

Ea râde şi privirile ei mă mângâie cu multă largheţe.

 -La Intreprinderea de pompe?

 – Da, noi verificăm contabilitatea intreprinderilor din domeniu.

 – E chiar sărit directorul vostru, nu te supăra. Intreprinderea s-a închis. Acum o săptămână.

 – Cum s-a închis?!

  –  N-ai auzit la televizor, scandalul cu fabricile desfinţate?! Douăzeci şi una de fabrici, desfinţate într-o seară, de Ciorbea.

 – Am auzit. Era şi intreprinderea voastră printre ele?!

 – Era. Oamenii aşteaptă compensaţiile. Li se dă câte trei sute de milioane despăgubiri că şi-au pierdut locul de muncă. De căciulă. Cât ia un norocos la loto pentru categoria doua.

 – Mamă soare! S-au bucurat, nu?

– Numai atât? Ai văzut oameni pe stradă?

 -Două mogândeţe, pe partea cealaltă.

 –  De-o săptămână o ţin aşa, noaptea chef, ziua refacere.

 – Deci Intreprinderea de pompe nu mai există! Atunci eu ce caut aici?!

 – Ai venit cu trenul de noapte , ţi-am reţinut camera, du-te şi dormi un pic, eu sunt de serviciu până deseară la şapte. Îţi plac sarmalele?

 – De ce?

 – Am acasă sarmale. Haide deseară la noi.

 – Care noi?!

 – Mama, tata, eu, frate-meu… o familie normală. Ce-ai crezut, că suntem marţieni? Haide să-ţi arăt camera.

 – Prima dată îl sun pe  director! Lasă-mi  satisfacţia asta.

 – Foloseşte telefonul nostru!

   Iau din furcă receptorul roşu şi-l anunţ pe domnul director, pe un ton neutru, aproape indiferent, că am ajuns cu bine în Oşoara, dar Intreprinderea de pompe s-a desfinţat. Făcea parte din faimosul lot, douăzeci şi una dintr-o lovitură.

 – Cine ţi-a spus că s-a desfinţat?! îmi replică el aspru, cum un inger i-ar raporta lui Dumnezeu că jumătate din stele au dispărut. Cum să dispară fără ştirea Atotputernicului?!… Ai fost la intreprindere?

 – Nu am fost. Mi-a zis recepţionera hotelului.

 – Du-te liniştit la intreprindere, şi-mi închide telefonul.

Izbucnesc într-o criză de isterie, urlu că-l omor pe director, Emilia, aşa o chema, iese de după tejgheaua recepţiei, mă  prinde cu palmele de bicepşi şi mă scutură  liniştitor, făcându-mi ca la copii mici, şşş, şşş, şşş.

 – Nu se poate aşa ceva, bătaia asta de joc… murmur eu şi formez numărul de telefon al domnului Bălăuşeru. Poate a venit de la băi acasă. Nu a venit încă, vorbesc cu doamna Gabriela, soţia domnului Bălăuşeru. Plâng prin receptor şi pe umărul ei despre ce aberaţii îmi face directorul. Doamna Gabriela, cu o voce ascuţită,  mă ia în primire ca mama lui Ştefan cel Mare, când acesta o imploară să deschidă poarta că este rănit şi înconjurat de turci.

 – Un director este suzeran, iţi zice să te arunci în foc, te arunci, ce-i dacă s-a desfinţat intreprinderea, du-te acolo, doar nu te-a trimis în prerie, la lei! Du-te la intreprindere!

   Intru într-un fel de transă, sunt pe jumătate somnambul. Emilia îl sună pe tată ei să mă ducă la intreprindere cu maşina, pe jos am de mers 3 kilometri. Emilia mă prinde de braţ, ca o prietenă, ca o logodnică şi ieşim din cub pe marginea Dunării pietrificate, să-l aşteptăm pe domnul Vereş, taică-su, nu trebuie să mă sperii, este contabil şi el, ca şi mine, dar la primărie. Ce-mi trece prin minte?! Dacă directorul are ceva legături cu domnul Vereş şi m-a trimis la Oşoara pentru Emilia, să se mărite cu mine?! Vine domnul Vereş cu o Dacie roşie, mă urc, pornim, prin parbriz, cerul mi se pare îngălbenit ca un ziar vechi, în care tot ce scrie, este deja aruncat la gunoi. Ajungem la marginea oraşului, lîngă Intreprinderea de pompe. Trei corpuri de clădiri, într-o curte generoasă, fără raţiuni practice, ca şi casele cu un etaj din Becaş, fiecare casă cu câte 10 camere, dar cei doi bătrâni ce o locuiesc, îşi duc veacul în bucătărioara de la parter în care încap o sobă, un dulap de vase şi un pat. Eventual două scaune, înghesuite, strecurate, unul între sobă şi dunga patului, celălalt lângă uşă. Aşa era şi cu Intreprinderea de pompe, avea o curte de parcă a fost proiectată ca aeroport, şi după ce pista de aterizare a fost înconjurată cu un gard impunător, i-au schimbat destinaţia, hai mai bine, decât aeroport, să facem aici o fabrică de pompe!

Ne iese în întâmpinare, un portar încruntat. Nici ţipenie de fiinţă vie în spatele gardului, în cele trei clădiri. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Intreprindere fără oameni. Era începutul. În anii următori deveni imaginea clasică a ţării noastre. Fabrici pustii.

  Ce să-i spun portarului?! Iese din maşină şi domnul Vereş. Portarul îl cunoaşte, doar Oşoara este un oraş mic, se cunosc toţi.

–  Domnul Pop, de la centru regional de control financiar, mă prezintă ceremonios domnul Vereş, portarului. Este aici directorul?

 Portarului îi pică falca. Ţipă.

–  Unde să fie domnule Vereş, directorul?! Unde să fie muncitorii?! Lucrez aici de treizeci de ani, pe ploaie pe vânt, nu mi-au pus un parchet simplu de scândură în cabină, stau cu picioarele pe ciment, de-abia mi le mai mişc,  şi dacă îmi adun toate salariile nu ajung la şaptezeci de milioane. Vă arăt domnule Vereş, găurile din garduri prin care introduceau băutură şi acuma le dă dintr-un foc câte treisute de milioane?! Unde-i dreptatea?! Unde este?!

Nici eu nu ştiam unde-i dreptatea, nici domnul Vereş. Facem amândoi pe posomorâţii, suntem întru totul de acord cu portarul, dar prea mici pentru a îndrepta lucrurile.

–  Haideţi domnule Vereş să mergem, căutăm cai verzi pe pereţi, zic eu, somnambulul, dar pe când ne-am urcat în maşină, vine vijelioasă şi opreşte lângă noi o Dacie argintie, metalizată. În sistemul celălalt, era o cutumă, Dacii argintii, metalizate,  aveau doar directorii de spitate şi de fabrici.

 Venise directorul Intreprinderii de pompe!

–  Domnul Pop? se dădu  jos din Dacia argintie, metalizată, directorul, cu o nervozitate autoritară în mişcări,  şi mă privi cu nişte ochi, într-adevăr, de director.

 Vă spun, după mai multe experienţe de-ale mele, ochii unui director, sunt cu totul altfel decât ai unui om obişnuit. Ochii unui director au unghii, intră în tine.

Mă întrebă apoi, cu un reproş sfidător:

 –   Ce sunt şicaniile ăstea?! Fabrica s-a închis prin ordonanţă de urgenţă, acuma ce facem, dezgropăm morţii?

 – Nu înţeleg, i-am spus prudent.

 – De ce-ai fost domnule contabil trimis aici, faci pe neştiutorul? Ce deconturi trebuie să-ţi arăt?! Spune-i directorului tău că se joacă cu focul. Ne-au desfinţat,  rămânem buni desfinţaţi. Au greşit, treaba lor, nouă să ne deie compensaţiile!

 – Pe cuvântul meu dacă înţeleg ceva.

Intervine şi domnul Vereş.

–  Tânărul n-are nici o vină, el urmează o directivă. Dă-i domnule o explicaţie clară!

   În spatele nostru, portarul parcă se înălţase, semăna cu un vultur necruţător. Directorul îl privi tulburat şi mă trase dincolo de poarta intreprinderii. Îmi spuse sacadat.

 – Zece intreprinderi au fost puse pe listă din greşeală. Şi pompele noastre. Acum, că este începutul desfinţărilor, ne dau nişte compensaţii regeşti, să nu plîngem după locurile de muncă. Să nu se sperie lumea că rămâne pe drumuri. Oricum, peste cinci, peste zece ani, ne aşteaptă inevitabilul… Dumneata nu te uiţi la televizor?! Se cer verificări la sânge, hoţii, hemoragia de bani… Tâmpenii!… Îl chem pe contabilul şef, vine într-un minut cu cheile, te rog apucă-te de treabă. Verifică toate documentele, domnule. Spor la lucru! şi vruuum, vrummm, maşina argintie, metalizată, în loc să se întoarcă spre oraş,  se pierdu pe şoseaua fără pulbere ce forma cu linia zării câmpiei un T. Vastitatea câmpiei, de unde atâta verde să o acoperi pe toată, avea pete galbene şi cenuşii.

Portarul ieşise şi el din perimetrul intreprinderi. Îmi şopti:

  – Se revocă, aşa-i? Oricât de blând este poporul ăsta, ce-i exagerat este exagerat. Treisute de milioane!

Aerul este cel mai elastic element, nu? M-am întors cu faţa către cele trei clădiri, şi un pas nu mai puteam face către ele, aşa simţeam, că aerul se împietrise, stăteam în faţa a trei clădiri cuprinse într-un bloc de piatră  transparentă. Nu mai bătea viitorul din direcţia aceea.  

   … A doua zi m-am întors acasă. Cu o veselie de câini prietenoşi, dealurile noastre se întreceau să-şi arcuiască spinările, să-şi legene pantele păşunilor cu turme îndepărtate de vaci ori de oi, să-şi fluture cozile de păduri ce răcoreau aurul somnolent al holdelor intercalate printre ele.

    Mai au directorii o calitate unică. Pică în picioare, ca pisicile, întotdeauna. Când m-am întors la centru, directorul mă anunţă vesel nevoie mare:  

 – Ai văzut Popică, te-am salvat, te-am scos din viespar, îmi trimit oamenii să fie linşaţi de către compensaţi?

    Cât despre Emilia, nu am putut să o decupez din lumea ei. Câmpia, Dunărea pietrificată, cele trei clădiri prinse în piatra transparentă. Odată cu ea, le aduceam şi pe celelalte aici.

Lansare de carte: Virgil LAZĂR își lansează memoriile!

 Celebrissimul jurnalist senior Virgil LAZĂR, care în ultimii douăzeci și doi de ani, cel puțin, a întruchipat spiritul ROMÂNIEI LIBERE, a ajuns la vârsta rememorărilor.

Lansarea volumului de memorii ale domniei sale

RADIOGRAFIA UNUI TIMP APUS

se va face

miercuri 9 mai 2012, orele 13,

la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj,

în sala Ioan Muștea

fiind invitați să vorbească, alături de autor, istoricul Marius OPREA, scriitorul Ovidiu PECICAN, arheologul Gheorghe PETROV, publicistul Ioan L. DANCIU și poetul-editor Gabriel COJOCARU

Nu te formaliza, te așteptăm!

Proză: Lucian POP: Memorii devreme (8): Pe vremea când eram îndrăgostiţi de partide

Suntem în aprilie 90, la o distanţă de numai patru luni faţă de revoluţie. Şi în ăstea patru luni, povestea prinţului ce se naşte şi creşte cât alţii în zeci de ani, povestea lui, se aplică celor trei partide care şi astăzi se învârtesc, bine mersi, în jurul cuptorului pe care fierbe ciorba din care se înfruptă naţiunea.

Ei bine, prin ianuarie 90, când au apărut la televizor, noi-nouţi, democraţii lui Iliescu, liberalii lui Câmpeanu, ţărăniştii lui Coposu, ne-am bombat piepturile de mândrie, că după 45 de ani de trai sub acelaşi stăpân cu ochii şi respiraţia roşie, suntem capabili, stimate doamne, domnişoare, stimaţi domni, să purtăm şi alte culori!

Mai erau două săptămâni până la primele votări libere, din 10 mai 1990. La leii eram! Cum îşi apără regele animalelor prada abia prinsă, aşa eram şi noi capabili să murim pentru partidul favorit… pe care, nu că-l simpatizam, puţin spus, investeam mult mai mult în el, îl iubeam necondiţionat, cu un dramatism religios, ce mai, cred că de-acolo, din lada de gunoi a istoriei în care a fost aruncat, comunismului îi sângera inima de invidie. După o astfel de iubire fanatică din partea noastră, tânjise el zeci de ani. Dar vorba aceea: Nu-i pentru cine se pregăteşte, este pentru cine se nimereşte.

La birou, numaişi numai politică. Şeful, parcă mai înalt şi mai distins după revoluţie, era liberal. Denescu, ca fost comunist ce ridica în slăvi pe vremea crizei alimentare tocăniţa din lăbuţe de iepure, era democrat de-al lui Iliescu, Popa, un înfocat ţărănist. Popa se supără rău de tot pe mine, când am anunţat victorios că eu sunt ecologist. Stoe, de frica reîntoarcerii comunismului, se declară neutru, apoi mi se alătură. Era şi el ecologist.

Nu eram oameni normali. Imaginaţi-vă nişte butelii de oxigen pe care comunismul le încărca periodic cu preţiosul gaz, dar ajungeai la puşcărie dacă umblai la robinetul de ieşire, să scapi de presiunea cumplită ce se acumulase în tine. Ţine-te frate, după revoluţie, când ne-am deschis robinetele vorbirii, eram ca nişte locomotive pe abur, un oraş întreg, un Babilon de locomotive cu sirenele pornite. Însă trebuia să-ţi alegi cu grijă locul în care să vorbeşti.

Cei mai mulţi erau democraţii lui Iliescu. De ce eram eu ecologist? Nu-i băga nimeni în seamă, era un partid ca frecţia la un picior de lemn. Dar liberalii şi ţărăniştii, dacă nu-şi ţineau gura în locuri publice şi îşi făceau propagandă, o încasau urgent. Bărbaţii ca bărbaţii, se mulţumeau să-i scuipe, dar femeile, una-două le trânteau poşetele şi plasele cu cumpărături în cap!

Era într-o miercure, abia venisem la slujbă. Afară ploua cu găleata. La sfârşitul săptămânii ne aştepta, cu toate braţele deschise, duminica votării. Eram cu toţii la birourile noastre, ne preparam cafeaua ori ceaiul. Intră în sală Popa. Ud leoară. Îşi uitase umbrela acasă şi superstiţios, nu se reîntorsese după ea. Era nedespărţit de o geantă mare, din piele, neagră. Aproape cât o valiză. Înainte de revoluţie, geanta era plină de Kent şi cafea. După revoluţie, conform cererii şi ofertei, geanta era burduşită cu deodorante şi parfumuri. Cum intră în sală, lăsând în urmă dâre de apă, merge aţă la biroul lui Denescu. Acesta, ca un copil conştiincios, senin, îşi aranja pe faţa biroului carnetul cu date de teren, calculatorul, creionul, radiera, şi într-un colţ, ziarul Adevărul, oficiosul democraţilor.

Odată ajuns lângă biroul lui Denescu, Popa se opreşte. Ziceai că de la duş ieşise. De pe basca neagră, stropii i se prelungeau pe faţă şi se adunau în vârful bărbiei, de unde cădeau cu spor pe ultimul nasture ce-i încheia cămaşa la gât.

– Comuniştilor!!! urlă Popa vânăt la faţă, şi îşi trânteşte geanta pe biroul lui Denescu.

Zboară ziarul, zboară carnetul, creionul, calculatorul însă, face numai un salt de broască până la marginea biroului şi se opreşte acolo.

– Ce ai domnule, eşti nebun?! se dezmeticeşte Denescu, şi apoi, cu o voce subţire, fragilă, ne mărturisi:

– N-am făcut un rău la nimeni. Cât am putut, am făcut bine.

Cu Popa nu te joci. Îl demască pe Denescu, strigând:

– Aţi băgat portocale în toate magazinele, să se oprească lumea pe drum şi să nu vină în Piaţă! Spânzurătoarea vă aşteaptă!

Și luându-şi geanta, ce umplu sala de mirosuri tari de parfumuri, cum atunci când o trântise, câteva sticluţe, în mod sigur se sparseră, Popa ieşi năvalnic, dar răcorit, cu nimbul liniştii pe chip.

Abia după plecarea lui, şeful îşi scoase nasul din micul lui birou. Se mulţumi să constate:

– Ţărăniştii ăştia sunt cu toţii ţâcniţi. Nici aşa ceva, domnule! Vorbeşte Lucian cu el, să se potolească. Suntem colegi, ce Dumnezeu!

– N-am ce vorbi, este supărat pe mine, că-s ecologist. Deocamdată lumea e mărginită, dar viitorul, pe verzi îi aşteaptă.

Asta a fost miercuri. Joi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eram toată trupa la birourile noastre. Pe la 10 iese şeful nedumerit din biroul lui şi ne anunţă:

– Mâine dimineaţă mergem la Orşova.

Popa se face negru. Ţipă:

– Intenţionat ne trimit, să nu votăm. Să nu intre ţărăniştii în parlament!

Se înfurie şi şeful:

– Domnule, eu sunt liberal. M-ai înţeles? Mergem la Orşova. Se poate vota oriunde în ţara asta!

Pe vineri seara, eram cu toţii în restaurantul de la parter, al hotelului Decebal, din Orşova. Singurul hotel din orăşel, şi singurul restaurant mai de Doamne ajută. Eram singurii clienţi ai hotelului. Dar restaurantul de la parter, era arhiplin cu localnici.

Cum ne-am aşezat la o masă pe care scria „ Rezervat”, conduşi solemn la ea, de către directorul hotelului, am fost ţintuiţi de privirile localnicilor.

– Bine aţi venit la noi, domnilor!

Și ca nişte marinari, ce au trecut cu bine de carantină, să nu-ţi aducă în oraş ciuma, am mai fost întrebaţi încă odată:

– Tot cu Iliescu, şi dumneavoastră, aşa-i, tot cu el?

– Cu el, îi linişti Denescu.

Veni chelnerul şi-am comandat mâncare. Şeful ne făcu cinste cu câte 50 de Alexandrion. Ni se aduseră coniacul. Pentru grătare, mai trebuia să aşteptăm. Nicio problemă. Când am ciocnit între noi, întreg restaurantul şi-a ridicat paharele către noi.

– Trăiască Iliescu! Moarte lui Coposu!

Popa nu-şi mai putea controla fizionomia. Cu un colţ al gurii, râdea. Celălat îi era lăsat în jos, ca o tăietură. O sprânceană îi era ridicată. Cealaltă îi apăsa ochiul.

Un murmur de admiraţie străbătu restaurantul. Localnicii aflară de la directorul hotelului, că suntem clujeni. Marele oraş. Clinicile. Doctorii. Universitatea. Intelectualii. Un oraş de intelectuali, cu care ne putem mândri în întreaga lume.

Oamenii aceea simpli, generoşi, ne întrebară cum arată un ţărănist. Erau curioşi. Nu să-i facă ceva. Doar să discute cu el. Ne părea rău, nu cunoşteam nici noi, aşa ceva. Dar liberalii?

– Avem doi ecologişti, le mărturisi cu modestie şeful.

Cu o lună în urmă, şeful fantomă al partidului fantomă ecologist, declarase, că pentru alegerile prezidenţiale, mergem cu Iliescu.

– Ecologişti?! Bravo! Ura! Ura! – şi tăbărâră cu toţii pe noi să ne strângă mâna.

Norocul nostru, ne veni mâncarea, şi orşovenii se aşezază la locurile lor.

Am mâncat împovărat de o tristeţe grea. O tristeţe ce avea gustul stătut al unei ape pe care ai fost obligat să o bei ritualic, toată viaţa. Scapi de ea, pentru o vreme, şi din senin, ţi se întinde iarăşi o cană cu aceeaşi apă stătută. Şedinţele cu oamenii muncii de la institut. Obsesia prezenţei. De la marele director, la Nuţa, femeia de servici. Două ceasuri de minciuni bombastice. În 45 de ani, câte milioane de oameni au ascultat neclintiţi, serioşi, bărbile trase de vorbitorii de la masa cu pânză roşie?

Un singur caz n-a fost, unul singur, un om să înnebunească subit în timpul şedinţei şi să zică:

– M-am plictisit de partidul ăsta, vreau acasă.

Încet, încet, cu trecerea anilor, această iubire pentru partide, s-a stins. Ultimul om pe care românii l-au văzut ca pe o mică divinitate, nu mare, să aibă acces la modificări de ordin cosmic, a fost Constantinescu. Carnavalul de la Rio de Janeiro să se ascundă, faţă de manifestaţiile care au avut loc în Bucureşti în noaptea când am aflat că el ne va fi preşedinte. Atunci a rostit celebrele vorbe: „Începând din momentul acesta, se sacrifică politicienii, nu poporul!” În noaptea aceea, Bucureştiul semăna cu un vulcan ce erupe curcubee, steluţe, şerpi de lumină şi muzică, multă, multă muzică, fiecare piaţă, piaţetă, intersecţie de stradă cu formaţia ei.

În locul lui Constantinescu, odată cu venirea zorilor, eu îmi dădeam demisia. Pentru că, după atâta fericire câtă s-a ars în noaptea aceea, n-avea cum să nu ne dezamăgească. Dacă îşi dădea demisia, rămânea de-a pururi cel mai iubit preşedinte al românilor!

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (6): Fularul roşu

     Finii noştri (aveau mama cu tata nişte fini de optzeci de ani!) şedeau la marginea satului, dincolo de vale. Două case erau pe câmpul de dincolo de vale. A finilor şi a lui Buşca.

   Era a treia zi de Crăciun. Pe la amiază. O zăpadă groasă de un metru.

 – Du-te, dragu mamii, la fini. Dacă nu sunt ocupaţi, le facem pe deseară o vizită. Ne primesc?

 Perfid acest „ Ne primesc?”. Înainte cu un ceas, mama îi spuse Itei (Ita, prietena, confidenta), despre intenţia de a-i vizita pe fini. O întrebă şi pe Ita:

– Oare ne primesc?

 Sunt nişte automatisme în sat. Eşti îngrijorat că nu vei fi primit într-o casă. Auzind una ca asta, interlocutorul îşi dă ochii peste cap şi strigă la tine cu indignare:

– Cum poţi gândi aşa?! Mai mare bucurie decât să le intri în casă nu le trebuie. Ca pe Dumnezeu vă aşteaptă!

 Am făcut şi eu pe prostul, în timp ce-mi trăgeam fermuarul la scurta de blană:

– Dacă vă refuză?!

– Vezi-ţi de treabă. Mi-e că nu-i găsim acasă.

   De la Crăciun până după ce se sting ecourile lui Sfântul Ion, era perioada vizitelor protocolare, ori la neamurile tale din alte sate, ori la cele ce şedeau în sat dar la o distanţă bună faţă de tine.

    Ajung la fini.

   – Mama s-a speriat că mergeţi de-acasă.

   Cei doi bătrâni, solemni, importanţi, mă liniştesc:

   – Nu mergem nicăieri. 

   Reţin. O observaţie. I-o voi spune mamei.

    – Nu s-au bucurat atât de tare cum credea Ita.

    Mănânc două prăjituri. A treia se refuză. Mai primesc de la fina un măr mare, galben. Nu rezist. Îl duc la nas şi îi sorb cu nările aroma. Fac rapid un plan.

    Numai de la podul mare mă apuc să-l mănânc.

    Finu are un câine rău. Când am venit şi-am ajuns la poartă, cât pe ce să sară gardul la mine. De spaimă, l-am văzut cu trei capete şi nenumăraţi colţi în gurile ce clănţăneau în gol. Ies din casă apărat de finu. Iar se repede câinele pe un lătrat turbat.

    – Fii liniştit, mă ascultă orbeşte.

    La cât de încet se mişcă finu, mă mir de câine. Nu realizează că finu nu-l poate prinde dacă greşeşte?

    – Taci, îi zise cu blândeţe finu şi câinele tace mofluz.

    – De ce-i câinele aşa de… supărat?

    – I-am ars câteva peste bot.

    Mă înfior. Câinele a gândit ca şi mine, şi-a încurcat-o.

    Finu mă lămureşte.

    – Azi noapte, când nu-i nimeni în sat … ( Aşa i se spune intervalului dintre unu şi patru noaptea. Când nu-i nimeni în sat. Toată lumea doarme dusă atunci, numai pricolicii şi amanţii îşi fac de lucru.)… m-au trezit lătrăturile lui şi-am auzit apoi nişte strigăte de bărbat, nişte ţipete sperioase de femeie. Le-am auzit bine. M-am crucit ale cui erau.

   – Ale cui, ale cui?! sar în sus de curiozitate.

   Finu se mulţumi ca şi Giconda, cu un surâs discret, răbdător. La noapte, după mâncare, prăjituri, lângă vin şi compot, finu va aşeza în premieră absolută pe masă, în faţa părinţilor mei, nepreţuitele strigăte şi ţipete. Peste o zi , acestea  vor ajunge multiplicate de mama în toate casele din Panticeu.

   Ies pe poartă. Râmân singur cu întinderea de zăpadă din faţa mea. Cerul este şi el alb, dar mat, cu o nuanţă de gri.

   Panticeul este înconjurat de dealuri. De aceea, câmpul alb de dincolo de vale, singurul neted ca în palmă, îl văd ca un simbol al noţiunii de împărăţie. Las casa finilor în urmă şi-mi induc un sentiment de nelinişte. Dacă începe şi ninge şi ninge încontinuu, până când satul, chiar şi turla bisericii, ajung dedesupt? Unde sap pentru a coborî la casa noastră? Sund dezamăgit. N-am cum mă rătăci. Fiecare deal din jurul satului seamănă cu spinarea unui animal diferit. Hongaşul cu cocoaşa încordată  a unui bivol, Căstăii cu a unei pisici ce se întinde după somn şi ajunge încă odată de lungă pe cât este, Vulturul împădurit cu a unui arici închis. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, văd pe fereastră Hongaşul. Dacă satul este complet acoperit de zăpadă, stau în punctul de unde văd Hongaşul exact ca din pat. Mare scofală!

   Ajung la podeţul lung de zece paşi, de peste valea îngheţată. O vale de lighean, adâncă vara numai până la ouăle picioarelor. Când am venit la finu, am venit roată, pe la puntea lui Cocău, care este deasupra casei lui Buşca. Mă opresc în faţa podeţului. Ce-ar fi s-o iau către casă pe gheaţa văii? Săptămâna trecută am încasat câteva peste cap cum am mers cu Zorel pe gheaţa văii în jos până la intrare în Dârja. Ne-a prins întunericul când am ajuns acasă şi picioarele şi mâinile îmi erau amorţite de frig, n-am reuşit să-mi descalţ singur cizmele. Faţă de Dârja, casa noastră este la o aruncătură de băţ. Oare pe unde s-o iau?

   În astfel de momente de cumpănă, îi apucă pe panticeuani o disperare înaltă, siderală.

   – Strâng fânul, aduc lemne, tai cânepa?!… Mă duc la prune?! … şi numai ce-l auzi pe câte unul strigând din curtea casei:

   – Doamne Tatăl nostru, spune-mi ce să fac!

    De unul singur nu are farmec să o iau pe gheaţa văii. Dacă o iau în sus pe la puntea lui Cocău, am prea mult de ocolit. Şi pe acolo am venit. Pe podeţul ăsta, ajung prea repede acasă. Podeţul este făcut din trei bârne lipite între ele. Faţă de o punte simplă are pe o margine la capete bătuţi doi pari şi între pari o rudă lungă, de care să te sprijini. Zece paşi.

   Când ajung pe malul celălalt, ce văd lângă cărarea,  şi ea albă, dar din zăpadă bătătorită?… Un  fular aproape transparent, roşu aprins, cu irizări specifice mătăsii, străin, ca haina pierdută de un şarpe ţinut la mare cinste, o haină rămasă în urmă ondulată, cum îi era stăpânului mersul. Îmi scot mănuşa. O pipăi. Ca o părere lunecoasă. Mă uit roată. Nici o mişcare, doar de departe, din cutia de chibrite a finului se auzeau lătrăturile neînvinse ale câinelui, lătrături la hotarul Panticeului, să nu vină peste sat hăul tăcerii totale dinspre câmpul ce continua de la finu până în Dârja. Podeţul se continua prin cărarea de zăpadă bătătorită spre casa lui Iepure. Automat, când o cărare dă de-o casă, de-acolo se transformă în drum.

     Stau în picioare lângă fular. Nimeni, nimeni. Toate casele satului sunt mai mici decât vara, pitite sub acoperişuri ca sub cuşme albe de oaie şi îşi trimit spre cerul mat cărările de fum, drept în sus. Cum urcau, dintr-o dată se termina cu ele, dar atmosfera rămânea aceeaşi, limpede, nesufocată de fum. Iau fularul în mână, incredibil, n-are greutate. La scurtă am două buzunare adânci, pot sta în cap şi nu-mi pică nimic din ele. Cu mărul galben în unul, cu fularul în celălalt o iau pe cărare spre casa lui Iepure. Când mai am câţiva paşi pe cărare pînă la drum, cine vine din faţă? Săndel Veterinarul, fiul lui Buşca de peste vale.

  – Servus  băiete, ai fost la finu-vost?

  În Panticeu, când se-ntâlnesc doi pe drum, ştiu unul de altul unde au fost şi încotro se îndreaptă.

  – Am fost. Dumneata vii din centru?

 La cei cu armata făcută şi care nu sunt neamuri cu tine li se spune dumneata.

  – Din centru. Mi-am luat ţigări.

  – Măi băiete… n-ai găsit nimic?

  – Dar dumneata… n-ai venit de-acasă peste podeţ?

  – Nu. M-am dus prin partea de sus, pe la puntea lui Cocău.

  – Ce să găsesc?

  – Ştiu eu?! râse a pagubă Săndel, ziua de ieri, bat-o s-o bată! şi-o luă din loc.

  Părinţii lui, Buşca şi Niculina, erau plecaţi în Cristorel, de-acolo era Niculina.

   Mai era în Panticeu un fenomen interesant. Nu se iscau mai multe poveşti deodată, să se suprapună. În aceeaşi seară, am fost şi la Zorel şi la Ducuţa şi la Fluieraş. În toate cele trei case i-am găsit pe cei mari şi pe nişte vecini de-ai lor, stânşi în jurul mesei. Desfăceau răbdători beţele elastice din împletitura aceleiaşi poveşti ca cea din casa noastră. Odată povestea desfăcută complet, când o împleteau la loc, fiecare grup se lăuda cu o formă de împletitură mai veridică decât originalul ce le-a fost adus.

   Ajung acasă. Îmi dau scurta jos şi o agăţ în cuier la locul ei. Mama mă urmăreşte curioasă.

   – Ei?

   – Vă aşteaptă.

   – Altceva?…  Ţi-a îngheţat limba?

   – N-am nimic.

   – Ba ai.

   Dau din umeri nedumerit.

   Vizitele solemne se fac târziu, după ce ne culcăm noi, pe la nouă, zece. Pe la cinci pică primul întuneric, dar un întuneric diferit de cel adevărat, de noapte. Este un întuneric fără conţinut, făcut numai  să-i adune pe săteni în jurul meselor.

   Când am ajuns acasă, era doi şi jumătate, avem ceas mare de perete cu pendulă. Iar când a picat întunericul cel plicticos, căruia nimeni nu-i poate ţine piept de unul singur, au intrat în casa noastră naşul cu naşa, cum ar fi aşteptat lângă uşă să bată gongul ceasului de perete, ora cinci. Ei au venit primii, pentru că stau peste drum de noi. Pe Zorel l-au lăsat acasă, să mă duc la el.  Nu trec cinci minute şi apare zâmbitoare Ita. Ultimii vin Ion Pădurarul cu Cecilia lui. Gata, masa din camera de primire este plină. La toată lumea, iarna, camera de primire se suprapune cu bucătăria şi dormitorul. Pe masă, o sticluţă de ţuică, canceul cu vin, un castron cu compot şi farfuria de sâmburi prăjiţi. Din păcate, în jurul mesei, povestea aceluiaşi porumbel pricăjit de ieri şi de alaltăseară.

   Zamfir se lăudase că soră-sa, care rămăsese din vară în Dobrogea, luase cu ea un porumbel alb. Porumbelul se întoarse de Crăciun la Zamfir cu un bilet: Sunt bine sănătoasă, staţi liniştiţi.

   Cei de la masă protestară.

   – Iarăşi porumbelul?!

   În momentul acela, gata echipat să trec drumul la Zorel, zic:

   – Mamă, eu mă duc.

  – Du-te.

  – Sărut mâna! îi salut pe toţi de la masă.

 – Servus!… Să fii sănătos!… Doamne ajută!…

 Pe când să închid uşa după mine, îmi vâr mâna în buzunarul scurtei.

 – Mamă!

 – Ce mai este?

 – Pe când am trecut podeţul către Iepure, uite ce-am găsit.

 Scot fularul aproape transparent cu văpăiele lui jucăuşe. Îl ţin de un capăt şi-mi ridic mâna în sus.  Fularul este atât de lung încât nu-i rămâne capătul de jos în aer. Se vălureşte lângă vîrfurile cizmelor mele.

  Se uită unii la alţii cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, mimând spaima.

  Adaug.

  – Cum l-am băgat în buzunar, a venit Săndel al lui Buşca din centru. El s-a dus roată în centru, pe la puntea lui Cocău. M-a întrebat dacă n-am găsit ceva. Eu i-am spus că n-am găsit nimic… La cine trebuie să-l dau?

 – Dă-l încoace.

 Mai zic odată: Sărut mâna. Nu-mi răspunde nimeni. Las în urmă şapte statui, în şapte ipostaze ala mirării. Extazul mirării.

 Ies şi trec drumul prin întunerilcul sterp la Zorel. L-am trecut având în faţa ochilor derularea în continuare a scenei din camera noastră de primire.

  Cele şapte statui se dezgheaţă rapid. Fiecare are în mână câte o lumânare şi urmează printr-un tunel întunecos un porumbel şters, tocit de-atâtea repetiţii. Deodată tunelul străluceşte mirific, luminat de fularul roşu. Cei şapte închid pentru o clipă ochii să nu orbească.

  Abia când m-am întors de la Zorel am aflat al cui este fularul. Al tinerei noastre preotese. Întregului sat îi sărise în ochi. Cel puţin jumătate din oameni sunt scârţari şi aceştia strâmbară din nas către fular, depăşea bunul simţ.

  V-am spus, Săndel rămăsese singur de sărbători. Preotul plecase şi el la părinţi, peste două dealuri, în Cubleş. Maică-sa era bolnavă şi nu mai vorbise cu fiul ei de când n-o ascultase şi se căsătorise cu frumuseţea lumii, preoteasa.

   Iarna, sătenii noştri seamănă cu nişte fierari. Fierarii dau la foale să înteţească focul în care se înroşeşte fierul. Numai că oamenii noştri suflă aer peste jar pentru potenţarea poveştilor, ducerea lor la extremă. Ţi se ridică părul măciucă în cap.

   Când m-am întors de la Zorel, în timp ce mâncam un măr de-al nostru, anemic, pe scăunelul cu trei picioare de la gura sobei, , judecătorii de la masă puneau la punct ultimele detalii ale destinelor celor trei protagonişti implicaţi în cazul „ Fularul roşu”.

   Preotul află că în lipsa lui, preoteasa şi-a făcut de cap cu Săndel. Om sensibil, nu rezistă, cade în patima beţiei. Între timp, maică-sa moare, vine tatăl lui şi-l duce la mănăstirea Nicula, unde-şi regăseşte echilibrul. Preoteasa ar fi vrut ca Săndel să o ia de nevastă, dar Săndel, totuşi au şi tehnicienii cap, îşi dă seama că nu este o femeie de calitate şi o refuză. Ea dispare. Zic unii că în Braşov. Un nume exotic pentru panticeuani. Am tot întrebat prin sat, n-a fost nimeni pe-acolo.  Săndel, fiind de-al nostru, se va căsători cu o învăţătoare bună, care încă nu a venit în Panticeu, dar sigur, trebuie să vină.

   Aşa am învăţat, din propria experienţă, că nu există inocenţi şi neştiutori. Numai roluri cu ei.

   Dar satul? Iarna…

ADRIAN MARINO de dincolo

 Viaţa unui om singur

de Adrian Marino

Iaşi, Ed. Polirom

2010

ADRIAN MARINO, moralistul

Memoriile postume ale lui Adrian Marino, publicate sub titlul Viaţa unui om singur (Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 528 p.), dezvăluie un tip uman şi civic mai puţin întâlnit în peisajul României contemporane: rebelul marginalizat care îşi transformă cu metodă neajunsurile în instrumente ale autoedificării. Valoroase şi valorizabile sub multiple aspecte, paginile mărturiei autorului merită întreaga atenţie.

Iată doar două reflecţii spicuite din context:

„Nu trebuie să ieşi din rând. Este prima regulă [a vieţii literare]. […] … Ori accepţi statutul de discipol subordonat, ori eşti chemat autoritar, chiar drastic, la ordine” (p. 44).

„… Eram tot mai convins că oricine, orice «geniu» – oricât de gigantic ar fi fost – cade inevitabil sub critică. […] Îmi spuneam, încă de pe atunci, că la Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate. Cu… «suspendare», bineînţeles. Dar condamnare, în orice caz, deoarece legile cetăţii erau în mod evident călcate. […] Oamenilor, oricât de excepţionali, nu le este îngăduit orice. Să ucidă (ca B. Cellini, ca Fr. Villon), să trădeze, să devină informatori de poliţie? Categoric nu!” (p. 48).

Moralistul Marino interesează în cel mai înalt grad şi, dincolo de accidente biografice, rândurile lui distilează un precipitat care merită întreaga atenţie.