IOAN BUDAI-DELEANU: 250 de ani de la naştere (de Ov. Pecican)

La capătul sesiunii de comunicări dedicate la Orăştie lui Ioan Budai-Deleanu, câteva maşini i-au transportat pe participanţii la întâlnire până în satul marelui poet. S-a slujit acolo un parastat în memoria celui dispărut, care a izbutit un salt incredibil: „trecerea de la graiul popei din biserică la strofa zeilor” (N. Iorga).

Emoţionant în acest ritual religios a fost felul în care părintele protopop şi ceilalţi trei preoţi greco-catolici s-au rugat pentru „părintele Ioan”. Deşi apelativul era întemeiat, în principiu, Budai-Deleanu fiind absolventul unor instituţii de învăţământ teologic de mai multe grade, unele chiar ilustre, este ştiut că, după episodul profesoratului său la Blaj, sătul de ierarhia ecleziastică dezamăgitoare din capitala greco-catolicismului românesc, a renunţat nu numai la cariera didactică, ci şi la sacerdoţiul la care era îndreptăţit să aspire, devenind, departe de casă, la Lvov, în Galiţia, un slujbaş laic al Tribunalului din această provincie imperială îndepărtată. Şi totuşi, faptul că preoţii au găsit destul temei pentru a-l asocia primei lui vocaţii, în pofida întâmplărilor vieţii, fie şi postum, a avut ceva dintr-o reparaţie istorică tacită, înfăptuită într-o manieră sui generis.

Întâlnirea a avut loc în curtea familiei Budai unde, pe locul vechii case, s-a construit căminul cultural al satului. Mai jos de ea se deschidea livada, pe care anotimpul a înflorit-o în chip fericit, de parcă poetul şi ceilalţi nouă copii ai familiei preotului Solomon Budai ne-ar fi ieşit în cale cu miresmele şi culorile proaspete ale locului.

În schimb, biserica din Cigmău a rămas în picioare de pe vremea când părintele familiei slujea în ea. Refacerea ei ar trebui să fie înscrisă pe agenda forurilor culturale ale statului nostru.

Oricum, atmosfera se dovedeşte evocatoare, dincolo de toate detaliile schimbate din vremea lui Ioan Budai-Deleanu şi până astăzi. Aceleaşi dealuri transilvane, acelaşi drum care urcă dinspre Valea Mureşului către satul Cigmău, ca şi însăşi curgerea calmă şi senină a râului sau dealurile transilvane – hunedorene – ce umplu sufletul de un soi de armonie mai uşor de evocat fotografic decât prin cuvinte.

Câte o casă părăsită şi părăginită din sat mai aminteşte ce putea însemna cu 250 de ani în urmă standardul locuirii româneşti la ţară, deşi piatra din care este făcută şi dimensiunile ei arată în mod clar că nu mai este vorba de casele din acele timpuri, făcute – multe dintre ele – din lemn ori, altele, din chirpici şi acoperite cu şindrilă sau paie. Şi totuşi, lumea amărâtă şi împilată a Ţiganiadei, despuiată de veselia şi umorul autorului, se dezvăluie retrospectiv ca un orizont mic şi apăsător, în care numai exuberanţa naturii şi frumuseţea locului puteau da speranţă şi lecui sufletul.

De fapt, probabil că peisajele arată oarecum indiferent. Ceea ce vine dincolo de ele ţine de sufletul celui care le priveşte, de ochiul care le decupează contururile şi care aşază lumina în cadru.

În ce priveşte Cigmăul familiei Budai, ceea ce pune în pagină acest blog este viziunea fotografică a Amaliei Lumei, pe care cel ce scrie nu poate decât să o confirme în cuvinte.

Aruncând o privire de jur împrejur, înţelegi ce vrea să zică expresia – referitoare la mica nobilime ardelenească – „nobil de şapte pruni”. Baza economică a acestei microaristocraţii – dintre copiii părintelui Solomon Budai numai primii doi şi-au văzut confirmat statutul de nobleţe, Ioan şi Aron – era transparentă, în cele mai multe cazuri. Nu însă şi nobleţea însăşi, care putea deveni, după caz, marca socială a verticalităţii, demnităţii şi generozităţii, ca şi a tăriei de caracter.

Nu sună rău citatul ales să străjuiască epigrafa plasată pe faţada Casei de Cultură din Cigmău, prin care poetul îndeamnă la cucerirea drepturilor şi libertăţilor poporului său cu ajutorul minţii, al inimii, dar şi al puterii braţului înarmat. Unul dintre participanţii la întâlnire mi-a atras atenţia că textul nu face decât să comenteze în versuri blazonul nobiliar al fraţilor Budai. Concedat în octombrie 1819, către sfârşitul vieţii bardului, împreună cu recunoaşterea imperială a calităţii de aristocrat, însemnul heraldic respectiv s-ar cuveni să poposească, la rândul lui, şi el, alături de inscripţia parietală dedicată unicului nostru autor de epopee dusă la bun sfârşit.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/04/20/ioan-budai-deleanu-190-de-ani-de-la-nastere-de-ov-pecican/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: