Proză: Codrina BRAN: DODI

     Aşa a fost în anul acela. Toată lumea îşi pierduse liniştea. Căposul muntean care păşise cu atenţie şi tenacitate prin viaţă cu paşii măsuraţi şi baierile traistei strânse, îşi dădu seama că de multă vreme nu mai bate cărările înguste şi pieptişe ale muntelui şi îşi permise să se relaxeze, să privească în jurul său mai cu atenţie şi să vadă oferta de femei. Fără să se mai gândească la consecinţe îşi permise să se îndrăgostească. Poate era de vină şi vârsta; se apropia de un prag critic şi, iată, nu-şi îngăduise nici un răsfăţ. Tânăra pentru care ajunsese la un pas de divorţ avea jumătate din vârsta lui şi semăna cu tinerele care se drăgosteau inconştient cu tinerii spilcuiţi de altadată, în timp ce ţărănuşul îşi refuza tot ce l-ar fi scos de pe linia sa precisă. Trupul lui rămăsese oarecum văduvit de mângâierile delicate ale suavelor blonde cărora le puteai citi prin pieliţa subţire toată încrengătura de vase fine şi pulsânde şi pe care le-ar fi strivit sub bărbăţia sa explozivă. Şi iată că acum i se oferea o astfel de piersică din pomul încărcat al vieţii chiar la vremea când ţi se pare că îţi cam fuge timpul printre degete.

          O tinereţe cuminte petrecută în studiu şi asceză, o căsnicie de aproape douăzeci de ani, iată datele suficiente pentru a face dintr-un bărbat trecut de patruzeci şi cinci să iasă din rând şi să se tăvălească prin iarba mătăsoasă şi bogată a şesului. Gata cu suişurile, cu renunţările, venise vremea voluptăţilor pe care şi le refuzase cândva. Ce ciudat, memoria frustrărilor nu se pierde, stă acolo ascunsă sub preşul numit cerebel, cortex sau encefal. Stă şi aşteaptă chiar şi o viaţă. Şi la un moment dat  izbucneşte într-o manifestare furibund-recuperatorie. Ar fi stat să analizeze dacă ar fi avut răgazul de stat, dar armata aceea vitală şi disciplinată din interiorul său rupsese zăgazurile şi năpădea din toate părţile  anulându-i cumpătarea, calculele, prudenţa şi dreapta măsură. Fiara cu pilozitate excesivă, masculinul irepresibil se pusese în mişcare şi părea că nimeni şi nimic nu o va mai putea readuce într-un perimetru controlat.

          Olivia făcu câteva vizite la Dumbrăveni pentru sfat de taină cu mama. Se închiseseră în dormitor o după-amiază întreagă, unde femeia mai tânără îşi descărcă inima în faţa mamei la ceasul de răscruce al vieţii ei. Ştiuse oarecum de la început că un astfel de moment avea să vină, învăţătură primită de acasă odată cu chilimurile şi pianul. Înţelepciunea bătrânelor din neam nu se pierdea, ci se aduna bob cu bob într-un sipet care avea să fie dat cu grijă tinerei femei care pleca la casa ei, sau oricum era ţinut la îndemână. Erau leacuri şi soluţii pentru orice eveniment. Acolo venise  Olivia să se adape. Femeile din familie aveau un benefic amestec de feminitate, umor şi cochetărie sub care se ascundeau profunzimile unei naţii cu rădăcini adânci care păreau că se adapă de la însuşi izvorul primordial. Femeile bătrâne ştiau totul despre viaţă şi chiar despre moarte. O femeie bătrână valora greutatea ei în aur; îşi extrăgeau înţelepciunea, aceste femei, din chiar filonul central, prin nişte sonde speciale. Era ceva misterios în etnia aceea care, răsădită aiurea, nu pierduse legătura cu inima pământului. Plecaţi demult în bejenie, luaseră totul cu ei, chiar şi piatra filosofală. Treptat au fost asimilaţi, dar o asimilare ciudată în care ei, factorul asimilat care trebuia să-şi piardă identitatea, venise ca o esenţă tare, concentrată, care nu se dilua, ci determina schimbări în alţii. Erau ca un catalizator.

          Olivia asculta. Asculta şi cuvintele, şi tăcerile. Cele două femei îşi petrecură ore bune la sfatul de taină, după care musafira plecă la o oră a după-amiezii din casa părintească dăruită cu dulceaţă de trandafiri, cu sufletul mai uşor şi cu nepreţuitele sfaturi materne.

          O soţie are un atu imbatabil: ea a organizat universul familiei, ea a născut copiii, ea a dat identitate bărbatului. O femeie deşteaptă nu renunţă la acest atu al ei, pe care trebuie să-l păstreze cu calm şi răbdare. Nebunia dragostei care l-a prins pe bărbat trebuie lăsată să se consume pentru că de obicei  incendiul devorează concomitent înseşi sentimentele, astfel că cei doi amanţi, după un timp, devin cenuşă, sau, mai bine zis, se scoală din cenuşă şi îşi caută reperele. Îşi caută instinctiv nordul, centrul de greutate. E greu să pui pe foc totul, întreaga ta avere, să poţi trăi apoi pe stâncă goală şi cu sentimentul ratării. Cât de mare trebuie să fie acea dragoste, sau cât de valoros acel om pentru care eşti gata să sacrifice totul, pentru ca să poţi lua totul de la zero? Nu, niciodată nu poţi lua totul de la zero. Punctul zero a fost depăşit demult, la vremea când încă nu aveai conştiinţa timpului şi acolo nu mai poţi reveni niciodată, curgerea timpului nu are decât un singur sens.

          În timpul mersului cu trenul, la reîntoarcerea acasă, privea tarlalele verzi alergând în evantai şi se gândea că la vremea secerişului totul va fi treierat, că anotimpurile duc şi aduc cu ele schimbări chiar şi în sufletul omenesc, că ceea ce trăieşti în primăvară s-ar putea să uiţi în toamnă. Pare că sufletul este o vietate cu trăiri distincte, cu aşteptări, reaşezări. Acolo în interior timpul se măsoară după un alt ceasornic, nevăzut, probabil mai adevărat şi care împărţea viaţa cu alte unităţi de măsură. Avea senzaţia că acest timp se mişcă în fiinţa ei întocmai ca şi feţii ei când se răsuceau sau se dădeau peste cap în pântecele ei devenit mare interioară.

          Acest timp interior care ascultă de porunci tainice îl rostogolea pe Augustin prin ierburile moi şi mătăsoase care aveau să devină tarla pârjolită în toamnă. Ea trebuia să aştepte ca totul să se coacă, să se consume şi el să revină firesc de unde plecase, cu aceeaşi răbdare cu care aşteptase maturarea feţilor. La urma urmelor era şi asta o sarcină… Da, aşa spusese şi mama, că nouă luni nu este un termen întâmplător, că înseamnă un ciclu nu numai pentru oul care devine om, iar mediul în care se răsucesc, se tăvălesc, la început lichid vital, se transformă după termen în otravă distrugătoare.  

(fragment)

Published in: on 25 Octombrie 2011 at 5:40 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/25/proza-codrina-bran-dodi/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. SUPERB!
    Astept cu nerabdare continuarea.

    Elena Cesar von Sachse

    • Multumesc, Elena!

  2. Mereu mi-a fost dat să aud că peisajul de câmpie nu place. Ei, mie îmi place / desi sunt de la munte. Ce-mi place? Nemărginirea lui, înspre care simți că-ți evadează sufletul, astfel că poți gândi detașat și înțelept (precum protagonista din acest fragment), fără presiunea spațiului (și timpului) asemănătoare unor versanți abrupți.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: