Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Visul generalului

Cât am stat la gherlă n-am auzit un chiriaş, de la boboc la sărătură, să spună c-a ajuns acolo pe dreptate! Nici eu n-aş fi băgat cuţitu-n amărâtu’ ăla dacă nu se lega de viaţa mea: că nu l-aş fi pontat corect pe când eram şef de echipă la CUG. Uitase că l-am iertat de vreo două ori şi că nu lucram în fabrica lu’ tata!… Să fii corect! – asta-i cel mai simplu, că de nu, n-ai pace. Să te ştie careva cu ceva, şi-ai dat-o-n bară! Mie-mi plăcea să fiu ascultat, şi eram! Puteam rămâne-n armată, şi-aş fi înaintat rapid în grad, cu şcoala pe care-o aveam şi cu disciplina pe care-o băgase tata-n noi!…

Acu’ sânt pensionar, am timp şi trebe să-mi realizez visul!

 Soţia s-a dus în lumea cealaltă, copiii prin alte ţări. Eu mai aduc pe-acasă câte-o trufanda, dar adesea mă văd depăşit de situaţie…

Dacă n-aş bea, aş fi bărbat de-o noapte, nu de-un ceas!

Dar beau.

Că nu-s mulţumit de lume.

Nici de mine.

Nu mai prea am timp… Trebe să acţionez repede, pentru a reuşi să trec de la sergent-major (gradul cu care m-am liberat) la gradele superioare, heei, până spre general!

Am găsit printr-un prieten un Regulament militar, unu’ de pe vremuri când armata era armată! Îl studiez şi înţeleg ce scrie acolo. Dacă înţeleg, mai trebuie să şi accept. Dacă accept, pot învăţa şi ţine minte!

Când mă uit la civilii ăştia mi se face scârbă. Rău a făcut Armata în ’89 că a fost  cu noi!… , adică cu ajitatorii, cu vitejii şi cu beţivii străzii. Acu’ sânt sătui de libertate: n-au servici, deci au timp liber, dar n-au ce face cu el, mai strigă din când în când lozinci până răguşesc, dar ei strigă, ei aud! ha! ha! ha!…

Ar trebui – îmi zice un prieten – să mă hotărăsc de ce armă aparţin, altfel nu poţi face carieră melitară. Are dreptate, cum de nu m-am gândit!? La husari mi-ar fi plăcut (de-aia  mi-am şi ales chipiul ăsta…), am avut un unchi acolo, dar husar fără cal… Şi de-aş avea, unde să-l ţin? Vara m-aş descurca, dar iarna…

Cum nişte curve rătăcite-ntr-o seară pe la mine mi-au şutit  actele  pe apartament – în legătură, jur!- cu bravii mei copii (cum dracu’ ţin legătura!?), în curând n-o să mai am nici unde să dorm… Cum să apelez la Lulu sau la Zâmbi, eu, cadru melitar ?! Nu se cade!

Azi am găsit pe Oser epoleţi cu trei stele mari pentru gradul de colonel plin:

– În curând ajungi general, domnu’! mi-a strigat unul. L-am băgat în pizda mă-sii, aşa din obişnuinţă, deşi m-am bucurat că uite, un străin care gândeşte logic, mă consideră capabil şi de gradul cel mai înalt!

Ăl de l-am îmbătat aseară s-a revanşat c-o insignă  SS. lucioasă, în bună stare. O s-o pun pe mâneca stângă. Ăia ofiţeri! Şi eu sânt înalt, de-aş fi fost şi blond…, oricum sânt cărunt, nu se observă.  Nemţii, oameni punctuali, disciplinaţi şi-n familie şi-n armată, şi la lucru! De-aveam norocul să trăiesc vremile alea, al lor eram!…

Trebe să mă mulţumesc cu ce am realizat; articolul dintr-un ziar cunoscut, apreciază străduinţele mele, voinţa mea, şi-mi face un mare serviciu! Într-o zi nu va mai scrie: I.B. zis Generalu’, ci Generalu’ I.B! Sunt sigur de asta!

Deşi fusese prezent la comunicarea ordinelor şi văzuse pe hartă locul unde trebuia să fie cu escadronul său în aşteptarea semnalului, colonelul nu era sigur dacă s-a postat bine; trimise soldaţi să se informeze cine se află pe cele două flancuri şi se linişti. Dacă totul va decurge cum se plănuise, şi dacă moartea-l va ocoli, atunci acesta era ultimul pas spre steaua de general!

 O rachetă roşie sfâşie ceaţa densă a ultimelor ore ale nopţii.

Pământul fremătă sub paşii soldaţilor, sub copitele cailor, sub roţile tunurilor care porniră urmând semnul. Se auziră apoi primele bubuituri de tun; gloanţele treceau în căutarea unui trup, primele vaiete răzbătură  prin întuneric şi fum.

Şarja lăsă în urmă sânge, arme, flamuri… Potopul era de nedescris, pe măsura înaintării în spaţiul controlat încă de inamic. Călăreţul parắ o lovitură atât de puternică de sabie, că de-abia se ţinu în şa. Calul se cabră, apoi ţâşni ca o săgeată. Galopa cu toată energia corpului său, şi călăreţul păru că aude:

– Fii atent Generale!

 Alergau – cal şi călăreţ – spre o lumină roşietică, un soare care creştea mereu, vulcan ce disloca linia orizontului.

– Cine strigase? Lui îi strigase? Era General?

Îl găsiră culcat. În mână avea sabia care strălucea în lumina dimineţii. Peste tot, bucăţi roşii de şmirghel cu care curăţase de rugină sabia găsită ieri la un depozit de fier vechi… 

NB. Iuliu Boroş din Cluj (în 2002 avea 64 de ani), zis Generalul (Clujeanul, martie,2002)

Proză: Gelu TEAMPĂU: BULĂ (procedeu prin care, în banda desenată, ni se revelează gândurile unui personaj) (sau nu amesteca orgasmul cu solitudinea) [2]

      Şi dârzul Evidenţiu se decise pentru a nu se ştie câta oară în viaţa lui să croiască un plan de apărare infailibil. Proiectat instantaneu, fu aplicat pe loc: se înecă în băutură. Astfel stabilindu-şi bastionul într-o bombă imundă („La Dracul Gol”, pentru cei ce nu s-au prins, trecând imprudent cu vederea apelul către diavolul frizer), Evidenţiu cel brav golea sticle şi halbe într-un ritm alert. O vreme, cei din jur mai puteau distinge vag unele forme la un lat de palmă deasupra creştetului său, contururi ce semănau izbitor cu spânzurători, cuţite, cadavre, pumni în gură şi pizduieli. După care, cum rezistenţa la alcool slăbea, nimic. Doar trei puncte în suspensie. Şi cât mai rămăsese să bea pe credit, luni de zile, la tejgheaua la care servea grasul acela păros care o făcea pe dracul cu bucile la vedere, lumea îl recunoştea după aceste trei puncte statice cu care zăcea încoronat. Şi nimeni nu intra în vorbă cu el. Distractiv era, pe vremuri, să-i pui întrebări dificile, să-l vezi cum se chinuieşte să dea răspunsuri pertinente, dându-se de gol, spre hazul tuturor, cu imaginile expuse prin gând. Acum era însă doar o scândură cu trei găuri în plus.

       Îl mai abordau uneori cei intraţi pentru prima dată în birtul cu pretenţii de restaurant (şi care, culmea, îşi sporea clienţii neverosimil), ca să se râdă. În rest, punct mort. Adică trei.

       De exemplu, o putem observa chiar acum pe această blondină rujată discret, tapată, care se pare că intră pentru prima oară aici, însoţită de o altă blondă, mai subţire, care ştie despre ce este vorba şi o îndeamnă cu gesturi conspirative înspre colţul cu trei puncte. O putem urmări cum ocoleşte mesele ornate cu beţivi şi flămânzi, cum îşi face loc pe lângă burtosul barman care serveşte pe toată lumea cu tot felul de măgării şi cum se aşează lângă Evidenţiu. Cum solicită un Shirley Temple (acceptaţi, vă rog!) cu gheaţă şi îl priveşte făţiş, vehement, impertinent.

       – Salut! îi zice, încă înainte de a fi servită. Salut! îi repetă când el nu binevoieşte a o lua în seamă. Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, nu-i nici un bai, dar să ştii că eu nu-mi bat joc de tine. Şi să mai ştii că văd trei puncte negre pe un fond alb, deasupra capului tău.

       Unica reacţie a lui Evidenţiu constă (putem constata) într-o rocadă fadă – punctul al doilea îşi schimbă locul cu cel de-al treilea.

       – Mi-ar face mare plăcere să te pot cunoaşte… sau poate ţie ţi-ar plăcea mai degrabă să spun „Mi-ar cheli să te aprofundez!”?              

       Evidenţiu se opreşte din detaşare şi dispreţ. Uită de beţie şi îşi potriveşte pupilele peste mutra blondinei plinuţe şi frumos, dar încă dată, discret, mirositoare. Da, categoric, mişto gagica.

       – Ascultă, fetiţo, mătăluţă crezi că poţi citi şi dincolo de gânduri? Japiţo, tu nu ţi-ai dat seama că şi ţie ţi se citesc gândurile?

       Ea se retrage preţ de câţiva centimetri, îngrozită. Nu, nu ştie. Corect, Evidenţiu poate, la rându-i, după mult antrenament, citi gândurile tuturor celorlalţi (mai degrabă un handicap în plus decât o compensaţie pentru imensul dezavantaj de a putea fi citit – aceasta îl plictiseşte însă şi mai mult). Instinctul ei o determină să joace puţin mai tare, să pluseze.

       – Nu, nu mi-am dat seama! îngăimă temătoare, crispată, însă hotărâtă. Şi ce anume poţi tu vedea în gândurile mele, distinse domn? face ea cu un surâs ironic, falsă marcă a invulnerabilităţii.

       – Un căcat enorm, cu alte cuvinte un vid imens care cică ar trebui să ţină loc de creier! reuşeşte Evidenţiu să fie mai scârbos decât intenţionează.

       Deloc descurajată ci întărâtată, ea se amuză:

       – Asta vezi şi dacă mă priveşti, totuşi?

       Evidenţiu N. Deghizeu, nu ştie nici el de ce, cade la învoială şi o priveşte, realmente o priveşte. Şi nu mai ştie nici de ce se simte obligat să fie sincer.

       – Nu, nu asta văd.

       – Dar ce vezi? îl atinge suflul ei cu bunătate.

       – Nu ştiu… văd… mă văd pe mine! Dar mă văd mult mai frumos decât ştiu că sunt!

       – Te vezi aşa cum eşti! (aici îşi dă şi ea seama că o replică mai banală practic nu se poate da, fapt semnalat şi în gândul ei, sub forma unei steluţe galbene ce sclipeşte intermitent, preluat şi de către Evidenţiu în gândul său sub forma unui beculeţ roşu ce luminează continuu, preluat de întreaga sală sub forma unui râgâit la unison – Trăiască La Mulţi Ani!).

       – Mă văd aşa cum mă vezi tu! corectează el inchizitorial.

       – M-am obişnuit să văd pur şi simplu ceea ce este, fără a mă obosi să filtrez prin prisma… şi aşa mai departe.

       Cum cel mai apropiat consumator se ridică şi părăseşte localul a lehamite, blonda onestă pune altfel problema:

       – De ce nu gândeşti ceva, ca să văd şi eu? Vreau să văd primul tău gând. Te rog, fă-o pentru mine!

       Evidenţiu încuviinţează numaidecât, crezând că are şansa de a bate cu asul din mânecă – se concentrează să-şi imagineze încă un banal sex oral cu interlocutoarea lui, dar rămâne convins că nu poate mai mult decât o chiflă cu susan.

       – Ce vezi? o chestionează, totuşi, nu înainte de a se fi ascuns de privirile indiscrete ale celorlalţi, oferindu-i doar ei acest prim gând de după… foarte multă vreme.

       – Văd… stai puţin… văd aşa, o… o mare dorinţă! O nevoie de mână întinsă, apoi o poftă de colţ umbros, grefată pe o lipsă acută de scutece şi perucă şi, în fine, o micuţă revoltă împotriva alergatului pe pajişti înflorite. Ascultă, dar tu cât de mult poţi să suferi fără să mi-o spui?

       Evidenţiu nu se mai poate abţine şi, ca în cazul unei ejaculări precoce, gânduri încep a i se buluci în micul perimetru localizat deasupra creştetului său. Simte o ameţeală, aproape o stare de greaţă, şi se lasă înainte, înspre ea, care-l primeşte. Îşi proptesc scăfârliile una de cealaltă şi tac (adică el plânge în gând). Abia acum reuşeşte omul care nu s-a putut niciodată camufla să le arate tuturor cu gândul său expus semnul muiei, iar ei, blondei, tot restul. Şi asta simultan. Şi un eventual voyeur ar putea distinge un al doilea semn obscen, dar mai delicat, mai alb şi mai pufos, formându-şi difuz conturul şi deasupra capului ei, de altfel foarte îngrijit.  

       Ospătarul obez vede aceasta, împinge la o parte ceaunul în care fierbe capul spart al unui fost satanist, găsit sub prima masă de lângă budă şi cum, evident, pentru cauza lui aceştia doi vor fi trecuţi la rubrica de pierderi definitive, înjură un client distrat şi iese puţin afară, adăugând sub titlul firmei „La Dracul Gol” o plăcuţă cu atenţionarea: „Accesul cuplurilor în primul an de convieţuire, strict interzis!”