Poezie: Codrina BRAN: Poeme de toamnă

 

x x x

În semiîntunericul toamnei

Început de ploaie

Creste până la ciocănituri în pervaz

Plouă

Între mine şi lume

Spaţiul continuu

Devenit discontinuu

Spaţiul se fragmentează

Se strânge în unităţi distincte

Orizontul devine retractil

Ca un cerc tangibil

Însuşi interiorul meu mai concentrat

Fiinţa mea mai densă  întoarsă înăuntru

Asemenea melcului care-şi retrage ochii înăuntru

Unde-şi vede doar propriile viscere

Aceea e starea lui de echilibru

E starea lui rotundă

Aşa cad şi eu în mine însămi

Trasând o peliculă izolatoare între mine şi lume

Cobor tot mai adânc

Acolo unde nu mai e nevoie de cuvinte

Nici de gânduri

Este doar senzaţia de unu

Şi unde te pot vedea

De câte ori mi-e dor de tine

 

x x x

Dacă n-ai putut să mori cu prima iubire

Condamnat să rămâi în vântul ambiguu

Târându-ţi făptura prin cenuşa de azi

De ieri

Şi de mâine

Mulţumind în final

Pentru fărâma amară

În loc de cuminecătura îngerilor virgini

 

x x x

La casa Julietei din Verona

Turiştii se fotografiază

cu mâna pe sânul drept al statuii

este o glumă

dar mai apoi în crepuscul

un vânt  cald mă ajunge din urmă

mă mângâie cu tandreţe

este iubirea

ce-n aer pluteşte

nu este glumă

iubire contagioasă

m-am îndrăgostit la Verona

de crepusculul ce lumina zidurile cărămizii

în timp ce clopotul bătea asfinţitul

şi cerul se boltea albastru

închizându-ne în capsula serii de vară

mediteraneeană