La decorarea lui Vasile Paraschiv, recent răposat opozant la derapajele comunist-naționaliste ale ceaușismului, am publicat într-o revistă clujeană acest text. Îl reiau acum, socotind că adevărurile – oricât de incomode – se cuvine să ajungă la cât mai mulți oameni. Îi aduc astfel, totodată, mărturia respectului meu, încă o dată, lui Vasile Paraschiv, retras întru contemplarea Absolutului. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! (O.P.)
Nu sunt dese ocaziile în care istoricul are şansa de a înregistra pe viu acţiunile protagoniştilor istoriei. De aceea, asemenea ocazii sunt preţioase, oricând survin. Cu atât mai speciale sunt prilejurile de a-i observa atât pe eroi, cât şi pe cei care, în principiu, imortalizează deopotrivă în paginile lor prestaţiile de excepţie, cu consecinţe pentru evoluţiile din societate, ca şi pe iniţiatorii lor.
Când am văzut la televizor ştirea referitoare la conferirea unei decoraţii înalte, la Cotroceni, unui grup de personalităţi ale zilei, în semn de apreciere a contribuţiei lor la dezvoltarea culturii şi a unei atmosfere de elevaţie morală şi spirituală, am privit cu justificată curiozitate la aleşii anului 2008 ai preşedinţiei. Erau acolo actorii Radu Beligan şi Marin Moraru, criticul literar Nicolae Manolescu, muziciana Mariana Nicolesco, regizorul Lucian Pintilie şi alte câteva figuri, dintre care unele la fel de cunoscute. Nu l-aş fi recunoscut însă pe Vasile Paraschiv, unul dintre puţinii care au avut curajul să lupte cu regimul Ceauşescu din interiorul ţării, aproape de unul singur, înfiinţând un sindicat liber, fiind chinuit şi hărţuit apoi de Securitate şi scăpând în Occident după ralierea lui la demersurile antitotalitare ale lui Paul Goma. Vasile Paraschiv a ajuns însă şi cu acest prilej festiv în atenţia jurnalelor de ştiri, refuzând demn şi răspicat – poate nu şi cu tact, dar asta este altceva – Steaua României în grad de cavaler. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul” – i-a spus decoratul preşedintelui Băsescu. „Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.
Cuvintele fostului opozant anticomunist mi-au atras atenţia printr-o naivitate oarecum măreaţă, ca – probabil – în toate cazurile când directeţea şi onestitatea merg la ţintă, eliberându-se de meandrele nuanţărilor şi ale retoricii pe multiple tonuri, amestecate, care ne fac să vorbim, în atâtea cazuri, de subtilitate, inteligenţă, persuasiune, dar nu şi de adevăr spus pe de-a-ntregul. Am privit, deci, cu sentimente amestecate, episodul, asociindu-l cu situaţia arhetipală a petiţionarului împilat, care în Ardealul românesc ia mereu chipul lui Horia în audienţă la împăratul Iosif al II-lea sau al lui Avram Iancu, opusul primului, refuzând demn să se înfăţişeze în faţa tânărului suveran Francisc Iosif. Am revăzut cu coada ochiului veşmântul episcopal al lui Inochentie Micu făcând anticameră la împărăteasa Maria Tereza, obstinată în a nu-l primi, şi şirul memorandiştilor în redingote, aşteptând să vină dreptatea de la Schönbrun sau Belvedere… Este, cred, şi motivul pentru care am căutat ulterior filmul ceremoniei pe câteva site-uri internet, refăcând iar şi iar parcursul de câteva clipe al intervenţiei lui Vasile Paraschiv în cursul previzibil al decernărilor de medalii oficiale.
Răspunsul lui Traian Băsescu a fost decent şi a căzut bine, distingând între nivelul personal al frustrării fostului luptător împotriva sistemului comunist şi cel oficial, unde oamenii şi gesturile devin instituţii şi simboluri. M-a frapat însă, de fiecare dată, să observ în fundalul secvenţei, siluetele familiare a doi istorici renumiţi, nu dintre cei mediocri sau slabi, Andrei Pippidi şi acad. Şerban Papacostea. Întorşi vag, pe jumătate, plecând privirile jenaţi, într-o parte, cei doi păreau să deplore ruptura de ritm, tulburarea apelor, fluieratul în biserică, pe scurt, penibilul situaţiei momentane.
Desigur, refuzul lui Vasile Paraschiv şi declararea făţişă de către acesta a dezavuării preşedintelui, ca produs al sistemului împotriva căruia luptase, nu avea cum să nu distoneze, să nu apară ca strident, în contextul dat, luând chiar chipul unei crase impoliteţi, a unei fronde nepotrivite în contrast cu protocolul momentului. Dar dincolo de asta, dintre toţi cei prezenţi, era, cred, de aşteptat ca tocmai istoricii să fie primii care să înţeleagă mai exact semnificaţia gestului şi să fie gata să îl întâmpine mai adecvat decât alţii. S-a întâmplat sau nu aşa ceva, imaginile păstrează numai gesticulaţia reţinută, dar neechivocă, a celor doi istorici, jenaţi de moment, preferând – s-ar fi zis – mai degrabă ca totul să fi decurs lin, ca întreruperea să nu se fi petrecut. Şi totuşi: atât Andrei Pippidi, cât şi Şerban Papacostea au fost şi continuă să fie unii dintre aceia care au susţinut procesul de democratizare al societăţii româneşti. Publicistica din revista 22 şi calitatea de membru al Grupului pentru Dialog Social a nepotului lui Nicolae Iorga, ori semnarea manifestului resurecţiei istoriografice alături de cei mai importanţi istorici, în decembrie 1989, şi, mai recent, curajoasa dezvăluire a plagiatului din tratatul de istorie al Academiei Române, în cazul lui Papacostea, îi recomandă pe ambii drept membri ai societăţii civile de calitatea civismului cărora nu s-ar cuveni să se îndoiască oamenii de bună credinţă. Ar fi prins bine, cred, în legătură cu momentul evocat mai sus, o ieşire la rampă în care membrii breslei istorice pomeniţi aici să desluşească raportarea lor la cele întâmplate spre a scuti interpretările inadecvate ori lectura bruiată a faptelor.
Verso, an. 4, nr. 54-55, 1 – 28 februarie 2009
A se vedea și considerațiile scriitilor: Vasile Gogea
http://antonesei.timpul.ro/2011/02/09/vasile-paraschiv-omul/
Liviu Antonesei:
http://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/04/s-a-stins-vasile-paraschiv/
Dorin Tudoran:
http://www.dorintudoran.com/2011/02/04/vasile-paraschiv-si-calutii-de-mare/
Alina Mungiu-Pippidi:
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ultima-nebunie-a-lui-vasile-paraschiv-216313.html
Ovidiupecican's Blog 
Este uluitor cum, uneori – chiar și în istoria mai îndepărtată, nu numai „recentă” – istoricii ratează șansa de a deveni martori activi, nu numai „scribi” disciplinați, ai câte unui „gest” cu valoare simbolică istorică. Nu cred că e nevoie neapărat să fii Hegel ca să recunoști când trece „istoria călare” pe sub nasul tău!
Ai dreptate, Vasile, dar, în plus, le mai și zici frumos de tot. Te poți gândi că există istorici din naștere și istorici „făcuți”. Cei care au în ascendență alți istorici, faimoși, te-ai aștepta, dintr-o prejudecată favorizantă, să fie mai agili în a detecta – a „mirosi” – momentele cheie cu care vin în contact. Și când colo, aceeași reacție ca în cazul celor ce au devenit istorici prin propriul efort autoedificant.
Nu ignor faptul că munca de istoric nu este echivalentul celei de jurnalist, nesolicitând, ca pe o condiție sine qua non, spontaneitate. Și totuși…
Mare dreptate ai!
Există partizani anticomuniști care au luptat 30 de ani cu securitatea în munți, și nimeni nu-i bagă în seamă.
Interesul este de a ataca perioada Ceaușescu, pentru a spăla minoritățile din Securitatea anilor 50.
PS: Dacă nu ați aflat, citiți raportul Tismăneanu… se spune subtil că Ana Pauker (doar un exemplu) a fost o „victimă” a stalinismului, uitând crimele acesteia de până la arestarea din 1952.
Am citit toate rapoartele și știu ce urmăresc unii domni și doamne.
Avem institute specializate în cercetarea acestei problematici – partizanii din munți, rezistența anticomunistă -, așa încât pot susține liniștit că vă înșelați. Chiar la Cluj avem, pe lângă Facultatea de Istorie, un Institutu de Istorie Orală care a publicat cărți și studii întregi pe această temă. Mă grăbesc însă să adaug că nu toți cei care erau împotriva comunismului au fost și partizani ai democrației. Personal, nu sunt încântat de totalitarismul brun ca alternativă la totalitarismul roșu. A trecut vremea alegerilor de tipul: sau cu Hitler, sau cu Stalin.
Ce are regimul Ceaușescu cu regimul Gheorghiu-Dej (sau Ana Pauker, că tot o pomeniți? Ceaușescu a făcut destule în nume propriu și a răspuns pentru ele. Anii 50-60 sunt altă mâncare de pește. Nu trebuie uitat că însuși Ceaușescu i-a cam înlocuit pe vechii staliniști și că, pasămite, a făcut din Securitate o instituție „națională”. Citiți-l pe Pacepa să vedeți ce patriotică era când lucra pentru spionajul sovietic…
Ana Pauker a făcut numeroase victime în numele stalinismului, iar după ce a fost înlăturată de la conducere, a devenit și ea, mai mult sau mai puțin, o victimă a comunismului. Dar asta s-a petrecut cu mulți militanți de extremă stângă, Partidul Unic își „devora” suporterii.
E bine că citiți rapoartele (pe lângă cel al Comisiei Tismăneanu vă referiți, probabil, și la cel al Comisiei Wiesel). Dar interpretările dvs. sunt cam unilaterale, ați putea profita mai mult lărgind un pic orizontul discuției.
În ceea ce-l privește pe Paul Goma, nimic nu ne mai surprinde că până în 1989 a fost bun, și utilizat pentru a dărâma regimul Ceaușescu, la Europa Liberă, dar după aceea este „antisemit”.
Cei care-l acuză azi că este „antisemit,” (o remarcă gratuită), să se gândească că în 1977 tovarășul Pleșiță a făcut aceleași acuze.
Câtă vreme dl. Paul Goma a apărat cauza democrației, toată lumea care prețuiește această cauză l-a susținut. Când însă a descoperit că evreii ar fi de vină pentru pierderea Basarabiei, nu a mai convins în egală măsură. Nu este nicio mare filosofie să vezi un om, într-un anumit punct al viețiiși creației lui, într-un loc, pentru a-l redescoperi mai târziu pe alte baricade.
Și cu Pleșiță nu aveți dreptate. Una e să spui asta în 1977, sub comunism, în timp ce îți pălmuiești arestatul, și cu totul alta când o spune cineva în democrație, Goma fiind liber și bine mersi la Paris, și având posibilitatea să răspundă respectivei constatări. De altfel, a și făcut-o, intentând procese. Nu le-a câștigat, deocamdată.
Da,tocmai,evreii ne declara razboi(ca natie,prin institutele lor de prin alte tari),iar noi trebuie sa fim filosemiti si sa raspundem cu flori,petale si poezii.(daca se poate sa dam si de la Buget 50 de miliarde….)
Ati auzit acuzele aduse de acesti domni ,marca ,,Shafir,,ioanid,shlomo laib lais,lya benyamin,liviu beris, ? Ati citit cifrele,ati apucat sa numarati zero-urile victimelor?(la Katin rusii au reusit sa nu ascunda cele 5000 de cadavre cu polonezi,iar romanii au incinerat peste 400 mii de evrei,plus inca 400 mii in Transnistria.Cati ani trebuie sa am,domnule Pecican sa cred asta?)
Paul Goma a fost acuzat de Plesita ca e antisemit,iar domnii acestia il acuza din nou,deci sunt pe aceiasi lungime de unda.
Sa luam ,,munca,, domnului Tismineanul:
In numele Institutului IICCR,el reuseste sa-l paraziteze si sa il faca doar memorial,nu si justitiar.
Adica scopul lui este de a apara tortionarii care inca sunt in viata,si care traiesc in Israel,iar cei morti,sa fie stersi din lista criminalilor.
Tudor Sepeanu,tortionar din cadrul Securitatii,implicat in procesul ,,reeducarii,, masacrului,torturii de la Pitesti,si a carui mama a fost evreica,este sters din analizele lui Tismaneanu.
De asemenea alt mod de a nega implicarea evreeasca in tortura si genocidul comunist din Romania,si Basarabia,este acela de a nega apartenenta etnica la evrei,a multor tortionari.
Astfel,Aaron Gershvin,nu este Gheorghe Apostol, Burah Tescovici,nu este Teohari Georgescu.Si asa mai departe.Pe de alta parte se sustine cu tarie sa fie pedepsiti ca si comunisti generalul Iulian Vlad,Stanculescu,Topliceanu,Ion Pavel,Pavel Corut, Stelian Andronic,si toti comunistii(Paunescu,Mizil,Stefan Andrei,etc),care sunt romani,nu si minoritari.Daca unii din romani au fost vinovati,nu inseamna ca toti care au avut legatura cu regimul comunist au fost criminali(4 milioane membrii PCR…se adauga si cativa morti la revolutie care faceau Armata la…Securitate,deci sunt eroi ai revolutiei)
Cum ramane cu Eduard Mezinger(Mezincescu),cu Bainer din Cluj(seful securitatii,plecat in israel),
cu Silviu Brucan,care in direct la PROTV,recunoaste ca l-ar impusca pe jurnalist,daca ar fi in anii 50.
Cum ramane cu seful securitatii din regiunea Stalin,pe numele lui Tesler Adam?
Dar cu Reismann,
Cum ramane cu fenomenul Pitesti,in care tortionarii evrei Fuchs si Steier,fug in israel?
Cum ramane cu ordinul Anei Pauker ca Ecaterina Gata,sa fie violata,i se smulg sanii,e torturata,batuta,etc,etc?
Iar acum vin niste evrei,si ne invata democratie si ne impun legi
De ce nu se vorbeste ca in timpul razboiului evreii…. cel putin in Basarabia si Cernauti,au tras in Armata Romana,care se retragea la ordinul lui Carol?
Alina Mungiu Pipidi,are inteligenta,pacat ca si-a folosit-o in a ataca Biserica,si a o compromite.
Si Europa Libera a avut emisiuni in care se mintea cu nerusinare,fara dovezi,fiind acuzat Teoctist ca a fost homosexual si ca a fost criminal de razboi in ,,rebeliunea legionara,,(care nu a fost legionara,ci o ocupatie a Wermachtului).
Vreau sa inchei astfel:
-in lagarele Dachau,Buchenwald,si altele din Reich,au murit LEGIONARI.Fratele lui Papanace,si multi altii.
Legionarii au fost arestati in Reich,si au fost internati,colegi de lagar cu ….evreii…
Deci cum ramane cu acesti Costache Oprisan,Nicolae Petrascu, Sebastian Mocanu,si asa mai departe,care au fost internati in lagarele naziste?
Si acestia sunt antisemiti,ca erau inchisi cu evreii in acelasi lagar nazist?