După doar 2 apariții sub noua ei conducere, TRIBUNA își dezvăluie liniamentele noii sale direcții culturale. Prin articolul dlui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor se poziționează în raport cu aceste evoluții.
Un editorial din nr. 6 al României Literare, p. 3
Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.
Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. „E doar menşevic”. Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.
(fragment din articolul Turma și iertarea, Adevărul, 19 februarie 2011)
http://www.adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html
Alte ecouri sosesc via email de la Cornel Mihai Ungureanu. Trimit la ele cu toată încrederea în discernământul cititorilor, mulțumindu-i autorului pentru semnalare:
Criticul literar și ambasadorul UNESCO Nicolae Manolescu este de o altă părere:
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_07_3.pdf
Vedere dinspre… Andrei Pleșu:
http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1
„Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oridecâteori miroase a „boierii minţii”. Mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui Dinu Patriciu care, într-un editorial de săptămâna trecută, propunând trei sfaturi strategice pentru o guvernare înţeleaptă, are timp să se răfuiască drastic cu „filosofeanu” (foarte fină glumiţă!). Nu cred că dl Patriciu e interesat în vreun fel de performanţa intelectuală a lui Liiceanu. Nu cred că i-a citit cărţile, nu cred că s-a ocupat de traducerile lui din Platon, Heidegger şi Schelling, nu cred că dispreţuieşte Editura Humanitas. Pentru dl Patriciu, Gabriel Liiceanu e strict un „intelectual al lui Băsescu” („scroafa urcată în copac”, cum iarăşi glumeşte sarcastic editorialistul, după ce vorbise şi de „coada sculată” a vacii). Dar mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată” n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională? „Mulţi intelectuali sunt oportunişti”, proclamă, amar, dl Patriciu. Da. Tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! Liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist”. S-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „Liiceanu se consideră elită”. Da, Dinule, şi, în domeniul lui, este. Tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină? (cum ar fi „de la coada vacii”?). De când sunt liberalii atât de „anti-elitişti”? Cât despre „Apelul către lichele”, citeşte-l totuşi! Vei vedea că felul cum l-ai rezumat e greşit. Iar la urma urmelor ţi-o spun deschis: am văzut în jurul tău oameni faţă de care, în toate privinţele, Liiceanu e un înger. Te felicit pentru resursele de „înţelegere” şi chiar afecţiune pe care le-ai mobilizat pentru a-i tolera. Mai fă un efort!” („Melancolii”, în Adevărul, 22 februarie 2011)
Altă luare de poziție a aceluiași Andrei Pleșu (a se citi și comentariile polemice dinjosul articolului):
Revenire a lui Dinu Patriciu (ei da, uneori oamenii de afaceri ajun;i politicieni pot spune și ei câte un adevăr; e cineva care are monopulul adevărului?):
http://www.adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Anti-melancolii_7_433226676.html#commentsPage-1
A se vedea și articolul lui Ovidiu Șimonca din Observator cultural, neapărat cu tot cu discuțiile care îl însoțesc, pro și contra, în comentarii: http://www.observatorcultural.ro/Vulgaritatea-lui-Dinu-Patriciu*articleID_24971-articles_details.html
La decorarea lui Vasile Paraschiv, recent răposat opozant la derapajele comunist-naționaliste ale ceaușismului, am publicat într-o revistă clujeană acest text. Îl reiau acum, socotind că adevărurile – oricât de incomode – se cuvine să ajungă la cât mai mulți oameni. Îi aduc astfel, totodată, mărturia respectului meu, încă o dată, lui Vasile Paraschiv, retras întru contemplarea Absolutului. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! (O.P.)
Nu sunt dese ocaziile în care istoricul are şansa de a înregistra pe viu acţiunile protagoniştilor istoriei. De aceea, asemenea ocazii sunt preţioase, oricând survin. Cu atât mai speciale sunt prilejurile de a-i observa atât pe eroi, cât şi pe cei care, în principiu, imortalizează deopotrivă în paginile lor prestaţiile de excepţie, cu consecinţe pentru evoluţiile din societate, ca şi pe iniţiatorii lor.
Când am văzut la televizor ştirea referitoare la conferirea unei decoraţii înalte, la Cotroceni, unui grup de personalităţi ale zilei, în semn de apreciere a contribuţiei lor la dezvoltarea culturii şi a unei atmosfere de elevaţie morală şi spirituală, am privit cu justificată curiozitate la aleşii anului 2008 ai preşedinţiei. Erau acolo actorii Radu Beligan şi Marin Moraru, criticul literar Nicolae Manolescu, muziciana Mariana Nicolesco, regizorul Lucian Pintilie şi alte câteva figuri, dintre care unele la fel de cunoscute. Nu l-aş fi recunoscut însă pe Vasile Paraschiv, unul dintre puţinii care au avut curajul să lupte cu regimul Ceauşescu din interiorul ţării, aproape de unul singur, înfiinţând un sindicat liber, fiind chinuit şi hărţuit apoi de Securitate şi scăpând în Occident după ralierea lui la demersurile antitotalitare ale lui Paul Goma. Vasile Paraschiv a ajuns însă şi cu acest prilej festiv în atenţia jurnalelor de ştiri, refuzând demn şi răspicat – poate nu şi cu tact, dar asta este altceva – Steaua României în grad de cavaler. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul” – i-a spus decoratul preşedintelui Băsescu. „Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.
Cuvintele fostului opozant anticomunist mi-au atras atenţia printr-o naivitate oarecum măreaţă, ca – probabil – în toate cazurile când directeţea şi onestitatea merg la ţintă, eliberându-se de meandrele nuanţărilor şi ale retoricii pe multiple tonuri, amestecate, care ne fac să vorbim, în atâtea cazuri, de subtilitate, inteligenţă, persuasiune, dar nu şi de adevăr spus pe de-a-ntregul. Am privit, deci, cu sentimente amestecate, episodul, asociindu-l cu situaţia arhetipală a petiţionarului împilat, care în Ardealul românesc ia mereu chipul lui Horia în audienţă la împăratul Iosif al II-lea sau al lui Avram Iancu, opusul primului, refuzând demn să se înfăţişeze în faţa tânărului suveran Francisc Iosif. Am revăzut cu coada ochiului veşmântul episcopal al lui Inochentie Micu făcând anticameră la împărăteasa Maria Tereza, obstinată în a nu-l primi, şi şirul memorandiştilor în redingote, aşteptând să vină dreptatea de la Schönbrun sau Belvedere… Este, cred, şi motivul pentru care am căutat ulterior filmul ceremoniei pe câteva site-uri internet, refăcând iar şi iar parcursul de câteva clipe al intervenţiei lui Vasile Paraschiv în cursul previzibil al decernărilor de medalii oficiale.
Răspunsul lui Traian Băsescu a fost decent şi a căzut bine, distingând între nivelul personal al frustrării fostului luptător împotriva sistemului comunist şi cel oficial, unde oamenii şi gesturile devin instituţii şi simboluri. M-a frapat însă, de fiecare dată, să observ în fundalul secvenţei, siluetele familiare a doi istorici renumiţi, nu dintre cei mediocri sau slabi, Andrei Pippidi şi acad. Şerban Papacostea. Întorşi vag, pe jumătate, plecând privirile jenaţi, într-o parte, cei doi păreau să deplore ruptura de ritm, tulburarea apelor, fluieratul în biserică, pe scurt, penibilul situaţiei momentane.
Desigur, refuzul lui Vasile Paraschiv şi declararea făţişă de către acesta a dezavuării preşedintelui, ca produs al sistemului împotriva căruia luptase, nu avea cum să nu distoneze, să nu apară ca strident, în contextul dat, luând chiar chipul unei crase impoliteţi, a unei fronde nepotrivite în contrast cu protocolul momentului. Dar dincolo de asta, dintre toţi cei prezenţi, era, cred, de aşteptat ca tocmai istoricii să fie primii care să înţeleagă mai exact semnificaţia gestului şi să fie gata să îl întâmpine mai adecvat decât alţii. S-a întâmplat sau nu aşa ceva, imaginile păstrează numai gesticulaţia reţinută, dar neechivocă, a celor doi istorici, jenaţi de moment, preferând – s-ar fi zis – mai degrabă ca totul să fi decurs lin, ca întreruperea să nu se fi petrecut. Şi totuşi: atât Andrei Pippidi, cât şi Şerban Papacostea au fost şi continuă să fie unii dintre aceia care au susţinut procesul de democratizare al societăţii româneşti. Publicistica din revista 22 şi calitatea de membru al Grupului pentru Dialog Social a nepotului lui Nicolae Iorga, ori semnarea manifestului resurecţiei istoriografice alături de cei mai importanţi istorici, în decembrie 1989, şi, mai recent, curajoasa dezvăluire a plagiatului din tratatul de istorie al Academiei Române, în cazul lui Papacostea, îi recomandă pe ambii drept membri ai societăţii civile de calitatea civismului cărora nu s-ar cuveni să se îndoiască oamenii de bună credinţă. Ar fi prins bine, cred, în legătură cu momentul evocat mai sus, o ieşire la rampă în care membrii breslei istorice pomeniţi aici să desluşească raportarea lor la cele întâmplate spre a scuti interpretările inadecvate ori lectura bruiată a faptelor.
Verso, an. 4, nr. 54-55, 1 – 28 februarie 2009
A se vedea și considerațiile scriitilor: Vasile Gogea
http://antonesei.timpul.ro/2011/02/09/vasile-paraschiv-omul/
Liviu Antonesei:
http://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/04/s-a-stins-vasile-paraschiv/
Dorin Tudoran:
http://www.dorintudoran.com/2011/02/04/vasile-paraschiv-si-calutii-de-mare/
Alina Mungiu-Pippidi:
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ultima-nebunie-a-lui-vasile-paraschiv-216313.html
Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti, sediul actual al USR. Unele de-a dreptul tendenţioase şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR, informaţi de către conducerea USR, nu mai demult decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiunea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc din frustrări explicabile, deşi nu justificabile. Spre a curma afirmaţiile fără nici un temei şi procesele de intenţie care se fac conducerii actuale a USR, vom expune în continuare situaţia exactă a Casei Monteoru, aşa cum rezultă din actele şi din informaţiile de care dispunem. Casa Monteoru, după numele primului proprietar, a fost donată în 1948 de către Elena şi Lascăr Catargiu, urmaşii legali ai lui Monteoru, Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, recent înfiinţată (ARLUS) (dosar nr. 68/Arhivele Statului-Direcţia Arhive Centrale). Actul de donaţie a fost autentificat de către Tribunalul Ilfov (Proces-verbal nr. 4929/3 mai 1949). Donaţia conţinea o sumă de clauze.
În 1954, M. Sadoveanu, care era preşedinte al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedinte la acea dată al ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită Casa Monteoru şi cedând ARLUS imobilul din str. Povernei, devenit sediul Asociaţiei de tristă amintire până la desfiinţarea ei în 1964. Schimbul s-a făcut fără perfectarea vreunui act. La desfiinţarea ARLUS în 1964, Casa Monteoru a fost trecută în proprietatea Primăriei Bucureşti şi în administrarea IAL „30 Decembrie“, devenit ICRAL „Herăstrău Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în calitate de chiriaş, pînă în 1997, cînd Primăria a dat USR folosinţa gratuită a Casei Monteoru pe o durată de 10 ani (Hotărârea Consiliului General 9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea 71/98, folosinţa gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, respectiv până la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999, Ghika Grigore şi Angelescu Monteoru Constantin au dat în judecată Ministerul Finanţelor, ca reprenzentând statul român, şi Consiliul General al Primăriei Municipiului Bucureşti (dosar nr. 2986/99 T.B., Secţia V Civilă şi de Contencios Administrativ), solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Comunicându-i-se de către Ministerul Finanţelor existenţa pe rol a procesului, USR a făcut cerere de intervenţie în interes propriu. T.B. n-a acceptat nici solicitarea de anulare a donaţiei, nici vreuna dintre solicitările USR, cea mai importantă fiind recunoaşterea dreptului USR de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Apelul Ministerului, al Primăriei şi al USR a fost respins prin decizia 192A a Curţii de Apel Bucureşti. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat, fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Legea 10/01. Aceasta era situaţia în 2005, când actuala echipă de la USR a preluat conducerea ca urmare a alegerilor. În 2010, am aflat întâmplător că moştenitorii acţionaseră, din nou, în 2006, în instanţă Ministerul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câştig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea Casei Monteoru. Nu numai că n-am fost înştiinţaţi de cele două procese, dar ni s-a refuzat de către jurista Primăriei accesul la dosar sub cuvânt că n-avem calitate procesuală, deşi aveam folosinţa imobilului, iar Ministerul pretinde că nu poate căuta acul în carul cu fân! Am putut consulta totuşi, prin eforturi proprii, dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria, din care am aflat de anularea donaţiei pe motivul stupid că ar fi fost făcută „sub ameninţarea armelor“. În realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi M. Sadoveanu, în graţia regimului şi a sovieticilor, dovadă funcţiile deţinute la ARLUS şi primirea ambilor de către însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moarte în Casa Monteoru, beneficiind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 Primarului General al Capitalei o întâmpinare (înregistrată sub nr. 713/2010) la care n-avem deocamdată nici un răspuns, în care îi atrăgeam atenţia asupra faptului că nici Primăria, nici Ministerul Finanţelor nu ridicaseră vreo obiecţie în procese, ignorând cunoaşterea problemei. Ca şi faptul că nu e vorba de o clădire oarecare, ci de una de patrimoniu, moştenitorilor necerându-li-se de către instanţă să facă dovada capacităţii de restaurare şi de întreţinere a Casei Monteoru, pentru care USR făcuse în decursul timpului nenumărate apeluri la cei îndrituiţi să conserve patrimoniul, inclusiv la ultimii doi Primari Generali, apeluri soldate cu promisiuni neonorate. Această clădire are, evident, o valoare în sine, dar şi o valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe carnetele de membru al USR. La jumătatea lui aprilie, va avea loc un nou termen de judecată în procesul dintre moştenitori şi primărie, tot în absenţa USR. Vom încerca, desigur, o cale de a ne spune cuvântul. Nu pretindem nicio favoare. Respectăm dreptul la proprietate. Ne vom supune hotărîrii organelor judiciare. Dorim însă să avem garanţia unei judecăţi corecte şi bazate pe stăpânirea documentelor. Suntem surprinşi de declaraţiile recente făcute agenţiei de presă Mediafax de către moştenitori şi de către avocata lor, pline de neadevăruri şi de procese de intenţie la adresa USR. Nu le meritam, mai ales din partea unor oameni care n-au călcat niciodată în imobilul de pe Calea Victoriei, dar au plecat urechea la bârfa publică sau au luat de bună o expertiză în care se afirmă că imobilul e nelocuit. Nici prejudecăţile de care dau dovadă, când lasă să se înţeleagă că USR ar fi o adunătură de parveniţi de tip comunist, nu le fac cinste. I-am ruga să nu uite că proprietatea cu pricina le-ar putea reveni, nu pentru vreo contribuţie personală la patrimoniul naţional, ci prin moştenirea rezultată din munca unor înaintaşi merituoşi. Suntem încă şi mai surprinşi de preluarea unora dintre acuzaţii de către membri ai USR şi de „tămbălăul“ (expresia aparţine unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviinţă să-l facă pe această temă. Nici noi, nici cei care ne-au precedat la conducerea USR n-avem vreo vină într-o cauză extrem de complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă de regimul comunist. Şi, din păcate, nu putem prevedea nici cum se va soluţiona. Îi putem asigura pe membrii USR că vom face tot ce depinde de noi, în condiţiile legii şi din convingerea că dreptul la proprietate este esenţial în toată lumea civilizată.
Nicolae Manolescu,
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România
Afiş Cafeneaua critică
Ajunsă la peste a 40-a ediţie, Cafeneaua critică iniţiată de poetul, criticul şi omul de televiziune care este – prin vocaţie – universitarul Ion Bogdan Lefter are deja în spate o istorie. Ea este un proiect de dezbateri culturale iniţiat în prima parte a anilor 1990 de către Lefter la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Seria a 2-a a a fost inaugurată în noiembrie 2008, la noul club TSC de la Casa studenţilor din Bucureşti. De la ediţia a 6-a, s-a desfăşurat la Club A. Seria a 3-a este găzduită de Club Control. La Cafeneaua critică sunt invitate personalităţi artistice şi se dezbat evenimente culturale şi teme fierbinţi ale actualităţii. Ideea ca atare putea fi întâlnită şi ca titlu al unei cărţi de Luca Piţu, La cafeneaua hermeneutică. Fireşte, ideea de a folosi cafeneaua ca spaţiu pentru schimbul de idei vine din secolul lui Voltaire şi a rămas până astăzi asociată cu un anume spirit burghez, deschis la înnoiri, specific Europei. De aceea, de mai mulţi ani, Centrul Cultural Francez organizează – la Cluj, de pildă – o manifestare cu locaţii diverse, în localuri publice care servesc cafea, frecventate intens de studenţi – Primăvara cafenelelor, propunând, la rându-i, o agendă de discuţii incitantă.
În felul ei, însă, Cafeneaua critică asumă şi continuă continuă – într-un spirit mai larg cultural şi civic – discuţiile de relevanţă actuală în peisajul creativităţii româneşti întâmpinate critic, „pe viu”, pe care, în ultimul deceniu de dictatură comunistă în România, îl întruchipau, la Bucureşti, Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, Cenaclul Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, iar în provincie, Cenaclul Echinox şi Cenaclul Napoca Universitară (la Cluj), cercurile informale de discuţii din preajma revistelor Opinia studenţească şi Dialog (la Iaşi), Cenaclul Pavel Dan, Cenaclul H. G. Wells şi Cenaclul Helion (la Timişoara). Mai recent, cu doar câţiva ani în urmă, Cenaclul Orfeu al Uniunii Scriitorilor a fost animat cu maximă implicare personală şi cu devotament de criticul Marin Mincu, în acelaşi spirit al dezbaterilor fertile. Toate acestea însă au avut în vedere mai ales, când nu exclusiv, autori, texte şi teme literare, în timp ce Cafeneaua critică preferă să alăture scriitorilor oameni de teatru, oameni de ştiinţă etc.
Invitaţii ediţiilor 2008-2011 ale Cafenelei critice: Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Costi Rogozanu (prima ediţie), Vladimir Epstein, Romelo Pervolovici, Oana Boca, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu (ediţia a 2-a), Şerban Foarţă (ediţia a 3-a), Adrian Iorgulescu şi Virgil-Ştefan Niţulescu (ediţia a 4-a), Augustin Buzura (ediţia a 5-a), Solomon Marcus (ediţia a 6-a), Alice Georgescu, Marius Stănescu, Coca Bloos, Diana Cavaliotti, Ioana Anastasia Anton, Sorin Dobrin (din echipa spectacolului Hamlet de la Teatrul Metropolis) (ediţia a 7-a), Sorin şi Nicu Ilfoveanu (ediţia a 8-a), Cătălina Buzoianu, Rodica Negrea, Mihai Dinvale, Papil Panduru, Petre Moraru, Ion Lupu, Irina Rădulescu, Alin Mihalache, Ştefan Lupu (din echipele spectacolelor Furtuna după William Shakespeare de la Teatrul Mic şi Ioana şi focul după Matei Vişniec de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 9-a), Ioana Nicolaie şi Cecilia Ştefănescu (ediţia a 10-a), Marlena Braester, Cosana Nicolae, Bogdan Ghiu, Nicolae Tzone (ediţia a 11-a), Nora Iuga (ediţia a 12-a), regizorul Alexandru Dabija, actorii Mihai Calotă, Ana Ciontea, Ioan Coman, Ioan Andrei Ionescu, Vlad Ivanov, Florentina Năstase, Răzvan Oprea, Ada Simionică, scenografii Cosmin Ardeleanu şi Laura Paraschiv şi Lucian Sabados, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti (ediţia a 13-a), Alexandru Solomon (ediţia a 14-a), Matei Vişniec, Serge Basso şi echipa de actori româno-luxembourghezo-franco-finlandeză a spectacolului Mansardă la Paris de Radu Afrim, după un text de Matei Vişniec (ediţia a 15-a), Marius Oprea (ediţia a 16-a), Gabriel Andreescu (ediţia a 17-a), Ruxandra Garofeanu, Liliana Corobca, Vladimir Bulat, Vasile Ernu, Igor Mocanu (ediţia a 18-a), Adriana Grand, Virginia Mirea, Florin Dobrovici, George Costin şi Andreea Samson (din echipa spectacolului Cîntăreaţa cheală & Lecţia de la Teatrul de Comedie) (ediţia a 19-a), Monica Spiridon, Costi Rogozanu, Nicolae Marinescu, Xenia Karo, Luminiţa Corneanu (despre Adrian Marino) (ediţia a 20-a), Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, Sofia Văcărescu, Laura Grünberg, Ana Bulai, Daniela Palade Teodorescu (co-autoare ale volumului Naşterea. Istorii trăite, 2010) şi Olivia Niţiş, Karin Cervenka, Liliana Popescu, Marilena Preda Sânc, Doris Mayer, Simona Vilău (organizatoare şi autoare ale expoziţiei româno-austriece Idila/Idyll, 2010) (ediţia a 21-a), Mihai Oroveanu, Şerban Sturdza, Virgil Scripcariu (ediţia a 22-a), Ioan Groşan, Constantin Stan, Cristian Teodorescu (ediţia a 23-a), Mircea Martin (ediţia a 24-a), Mircea Cărtărescu (ediţia a 25-a), Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Tudor Octavian, Pavel Şuşară, Cristian-Robert Velescu, Ioana Vlasiu, Ruxandra Garofeanu (ediţia a 26-a, la Centenarul naşterii lui Ion Ţuculescu), George Mihăiţă, Corina Constantinescu, Ileana Lucaciu, Sanda Manu, Victor Ioan Frunză, Ludmila Patlanjoglu, Cornelia Maria Savu (ediţia a 27-a, bilanţ festCO 2010), Constantin Chiriac, Lavinia Alexe, Adrian Tibu, Ludmila Patlanjoglu, Mircea Ghiţulescu (ediţia a 28-a, bilanţ al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2010), Principele Radu al României (ediţia a 29-a), Romelo Pervolovici, Mica Gherghescu, Adrian Guţă, Teodor Graur, Nicu Ilfoveanu, organizatori şi participanţi la Bienala Tinerilor Artişti de la Bucureşti (ediţia a 30-a), Livius Ciocârlie (ediţia a 31-a), David Esrig (ediţia a 32-a), Cristina Modreanu, Aura Corbeanu, Maria Morar, Bogdan Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Anca Eugenia Rotescu, Mihaela Michailov, David Schwartz, organizatori şi participanţi la Festivalul Naţional de Teatru 2010 (ediţia a 33-a), Norman Manea (ediţia a 34-a), Dinu Flămând (ediţia a 35-a), Florin Manolescu (ediţia a 36-a), Ciprian Ciuclea, Olivia Niţiş, Andreea Micu (staff IEEB4), Marilena Preda-Sânc, Valeriu Şchiau, Mihai Zgondoiu (expozanţi IEEB4), Magda Cârneci, Liliana Barborică (eseiste, critici de artă) (ediţia a 37-a), Ion Mureşan, Gavril Ţărmure, Luigi Bambulea (ediţia a 38-a), Petru Lucaci şi Magda Cârneci, Cătălin Davidescu, Diana Dochia, Teodor Graur, Adriana Oprea şi Aurel Vlad (despre relansarea revistei Arta) (ediţia a 39-a), Constantin Abăluţă, Constantin Stan, Florin Toma, Daniela Zeca, Cosmin Ciotloş (ediţia a 40-a), Octavian Soviany şi Sorin Gherguţ (ediţia a 41-a), Mircea Anghelescu (ediţia a 42-a), Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion, Sorin Miron, Octav Ştefan (echipa spectacolului Furtuna, produs de Centrul Cultural „Nicolae Bălceascu” din Bucureşti) şi Cătălina Buzoianu, Ileana Lucaciu, Ludmila Patlanjoglu, Crenguţa Manea, Nicolae Prelipceanu, Mircea M. Ionescu, George Volceanov (ediţia a 43-a).
Spiritul rector al Cafenelei critice este şi continuă să fie acelaşi Ion Bogdan Lefter, iniţiatorul şi conducătorul revistei A(l)titudini, dovedind un spirit constructor şi o tenacitate apreciabile, cu bune rezultate în coagularea unei atmosfere propice analizelor de pe poziţiile unui liberalism flexibil şi neîngrădit.
Ovidiupecican's Blog 