Paul Goma | Ovidiupecican's Blog

F. M. DOSTOIEVSKI: Un portret

O spun deschis: Stepan Trofimovici a jucat mereu, printre noi, un rol anumit, cum să spun, civic, și-i plăcea la nebunie rolul acesta, așa încât, cel puțin așa mi se pare mie, nici nu putea exista fără el. (…)

De exemplu, îi plăcea în mod deosebit poziția de „persecutat” și, cum să spun, de „exilat”. În aceste două cuvințele este un fel de strălucire clasică, și care-l ademenise pentru toată viața; această situație l-a ridicat treptat în propriii ochi, timp de atât de mulți ani, l-a urcat în cele din urmă pe un fel de piedestal destul de înalt și de plăcut pentru amorul-propriu. (…)

… Activitatea lui Stepan Trofimovici se încheie chiar în clipa în care tocmai începuse, cum să spun, „din cauza vârtejului iscat de un concurs de împrejurări”. Și ce să vezi? Nu numai „vârtejul”, dar chiar și „concursul de împrejurări” se dovediră până la urmă a nu fi existat, cel puțin în acest caz. Numai acum, zilele acestea, am aflat, spre marea mea uimire, dar din surse cu totul sigure, că Stepan Trofimovici trăise în mijlocul nostru, în gubernia noastră, nu numai fără a fi exilat, așa cum obișnuiam noi să credem, dar nici măcar nu se afla sub supraveghere. Ca să vedeți, după toate acestea, până unde te poate împinge forța imaginației! A crezut cu sinceritate toată viața sa că în anumite sfere unii se tem de el, că pașii lui sunt cunoscuți în permanență și sunt numărați și că fiecare dintre cei trei guvernatori ai noștri care se succedaseră, venind aici să conducă gubernia, era deja stăpânit de un gând anumit și tulburător referitor la el, care i se insuflase de mai sus și mai ales cu prilejul instalării în fruntea acestei gubernii. Dacă atunci cineva ar fi încercat să-i demonstreze respectabilului Stepan Trofimovici, prin dovezi incontestabile, că nu avea deloc de ce să se teamă, cu siguranță că el s-ar fi supărat. Dar, de fapt, era un om foarte înzestrat, cum să spun, chiar un om de știință, deși, de fapt, în domeniul științei… ei, într-un cuvânt, în domeniul științei nu făcuse așa de multe și, se pare, chiar nimic. Dar cam așa se întâmplă la tot pasul în Rusia cu oamenii de știință”.

(F.M. Dostoievski, Demonii, traducere de Antoaneta-Liliana Olteanu, vol. I, București, Ed. Adevărul Holding, 2011pp. 11-13)

Published in:

Polis

on 10 martie 2012 at 2:03 pm Comments (3)
Tags: Adevărul, antoaneta-liliana olteanu, blog, Bucuresti, demonii, F. M. Dostoievski, holding, Ovidiu Pecican, Paul Goma, stepan trofimovici

Ovidiu PECICAN:Eroi şi istorici martori

La decorarea lui Vasile Paraschiv, recent răposat opozant la derapajele comunist-naționaliste ale ceaușismului, am publicat într-o revistă clujeană acest text. Îl reiau acum, socotind că adevărurile – oricât de incomode – se cuvine să ajungă la cât mai mulți oameni. Îi aduc astfel, totodată, mărturia respectului meu, încă o dată, lui Vasile Paraschiv, retras întru contemplarea Absolutului. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească! (O.P.)

Nu sunt dese ocaziile în care istoricul are şansa de a înregistra pe viu acţiunile protagoniştilor istoriei. De aceea, asemenea ocazii sunt preţioase, oricând survin. Cu atât mai speciale sunt prilejurile de a-i observa atât pe eroi, cât şi pe cei care, în principiu, imortalizează deopotrivă în paginile lor prestaţiile de excepţie, cu consecinţe pentru evoluţiile din societate, ca şi pe iniţiatorii lor.

Când am văzut la televizor ştirea referitoare la conferirea unei decoraţii înalte, la Cotroceni, unui grup de personalităţi ale zilei, în semn de apreciere a contribuţiei lor la dezvoltarea culturii şi a unei atmosfere de elevaţie morală şi spirituală, am privit cu justificată curiozitate la aleşii anului 2008 ai preşedinţiei. Erau acolo actorii Radu Beligan şi Marin Moraru, criticul literar Nicolae Manolescu, muziciana Mariana Nicolesco, regizorul Lucian Pintilie şi alte câteva figuri, dintre care unele la fel de cunoscute. Nu l-aş fi recunoscut însă pe Vasile Paraschiv, unul dintre puţinii care au avut curajul să lupte cu regimul Ceauşescu din interiorul ţării, aproape de unul singur, înfiinţând un sindicat liber, fiind chinuit şi hărţuit apoi de Securitate şi scăpând în Occident după ralierea lui la demersurile antitotalitare ale lui Paul Goma. Vasile Paraschiv a ajuns însă şi cu acest prilej festiv în atenţia jurnalelor de ştiri, refuzând demn şi răspicat – poate nu şi cu tact, dar asta este altceva – Steaua României în grad de cavaler. „Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul” – i-a spus decoratul preşedintelui Băsescu. „Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.

Cuvintele fostului opozant anticomunist mi-au atras atenţia printr-o naivitate oarecum măreaţă, ca – probabil – în toate cazurile când directeţea şi onestitatea merg la ţintă, eliberându-se de meandrele nuanţărilor şi ale retoricii pe multiple tonuri, amestecate, care ne fac să vorbim, în atâtea cazuri, de subtilitate, inteligenţă, persuasiune, dar nu şi de adevăr spus pe de-a-ntregul. Am privit, deci, cu sentimente amestecate, episodul, asociindu-l cu situaţia arhetipală a petiţionarului împilat, care în Ardealul românesc ia mereu chipul lui Horia în audienţă la împăratul Iosif al II-lea sau al lui Avram Iancu, opusul primului, refuzând demn să se înfăţişeze în faţa tânărului suveran Francisc Iosif. Am revăzut cu coada ochiului veşmântul episcopal al lui Inochentie Micu făcând anticameră la împărăteasa Maria Tereza, obstinată în a nu-l primi, şi şirul memorandiştilor în redingote, aşteptând să vină dreptatea de la Schönbrun sau Belvedere… Este, cred, şi motivul pentru care am căutat ulterior filmul ceremoniei pe câteva site-uri internet, refăcând iar şi iar parcursul de câteva clipe al intervenţiei lui Vasile Paraschiv în cursul previzibil al decernărilor de medalii oficiale.

Răspunsul lui Traian Băsescu a fost decent şi a căzut bine, distingând între nivelul personal al frustrării fostului luptător împotriva sistemului comunist şi cel oficial, unde oamenii şi gesturile devin instituţii şi simboluri. M-a frapat însă, de fiecare dată, să observ în fundalul secvenţei, siluetele familiare a doi istorici renumiţi, nu dintre cei mediocri sau slabi, Andrei Pippidi şi acad. Şerban Papacostea. Întorşi vag, pe jumătate, plecând privirile jenaţi, într-o parte, cei doi păreau să deplore ruptura de ritm, tulburarea apelor, fluieratul în biserică, pe scurt, penibilul situaţiei momentane.

Desigur, refuzul lui Vasile Paraschiv şi declararea făţişă de către acesta a dezavuării preşedintelui, ca produs al sistemului împotriva căruia luptase, nu avea cum să nu distoneze, să nu apară ca strident, în contextul dat, luând chiar chipul unei crase impoliteţi, a unei fronde nepotrivite în contrast cu protocolul momentului. Dar dincolo de asta, dintre toţi cei prezenţi, era, cred, de aşteptat ca tocmai istoricii să fie primii care să înţeleagă mai exact semnificaţia gestului şi să fie gata să îl întâmpine mai adecvat decât alţii. S-a întâmplat sau nu aşa ceva, imaginile păstrează numai gesticulaţia reţinută, dar neechivocă, a celor doi istorici, jenaţi de moment, preferând – s-ar fi zis – mai degrabă ca totul să fi decurs lin, ca întreruperea să nu se fi petrecut. Şi totuşi: atât Andrei Pippidi, cât şi Şerban Papacostea au fost şi continuă să fie unii dintre aceia care au susţinut procesul de democratizare al societăţii româneşti. Publicistica din revista 22 şi calitatea de membru al Grupului pentru Dialog Social a nepotului lui Nicolae Iorga, ori semnarea manifestului resurecţiei istoriografice alături de cei mai importanţi istorici, în decembrie 1989, şi, mai recent, curajoasa dezvăluire a plagiatului din tratatul de istorie al Academiei Române, în cazul lui Papacostea, îi recomandă pe ambii drept membri ai societăţii civile de calitatea civismului cărora nu s-ar cuveni să se îndoiască oamenii de bună credinţă. Ar fi prins bine, cred, în legătură cu momentul evocat mai sus, o ieşire la rampă în care membrii breslei istorice pomeniţi aici să desluşească raportarea lor la cele întâmplate spre a scuti interpretările inadecvate ori lectura bruiată a faptelor.