PROZĂ: Elena CESAR von SACHSE: GHINIONUL (2)

(urmare)

Anete rămase preocupată tot restul zilei de discuţia pe care o avusese cu soţul ei. Ideea cu divorţul îi scăpase pe neașteptate chiar și pentru ea însăși.
– De ce am stat atâta timp cu acest om, ținută mereu la distanță, ca un lucru nefolositor?! Simplu -, îşi răspunse tot ea. – L-am iubit şi orice moment de apropiere m-a făcut de aceea fericită. Am încercat să înfrumuseţez pustiul care se întindea încetul cu încetul între noi, şi am ignorat răceala şi superioritatea lui voită. Am devenit un clovn care-şi ascundea lacrimile în ghiduşii şi glume, crezând că aşa voi putea să-l apropii de mine. El însă nu a vrut niciodată să se lase furat de puterea pasiunii mele, motiv pentru care nu am reuşit să trec de zidul rece strecurat între noi, oprindu-mă întotdeauna la mijloc de drum. A fost mereu un observator critic, eu însă i-am găsit mereu scuze. Îmi ziceam că e mai degrabă o fire interiorizată, decât lipsită de sentimente.
– Anete, dragă, ai ajuns să vorbeşti de una singură?
– Aşa se pare -, îi răspunse ea, colegei dar şi celei mai bună prietenă, ce o ajunse din urmă, urcând împreună treptele teatrului spre cabina de machiaj.
– Ce-i cu tine? Te preocupă ceva?
– Da! Azi am hotărât să-mi schimb viaţa.
Cealaltă făcu o grimasă, cum că n-ar crede, dar nu puse nici o întrebare.
Intrate în atelier, Anete îşi conduse prietena spre un scaun, spunându-i cu o voce misterioasă:
– Miriam, te rog aşează-te şi ascultă ce discuţie am avut cu Harry.
Aceasta o privi întrebător, ascultându-i cu atenţie destăinuirea. După ce află din fir în păr toată întâmplarea matinală a cuplului Werner, întrebă prudentă:
– Şi chiar doreşti să divorţezi, aşa, tam-nesam?
– Nu ţi se pare că la douăzeci și șapte de ani am pierdut destul timp într-o relaţie soră-frate?
– Doamne, nu pot să cred! Scuză-mă, dar eşti singură vinovată. Ce ai aşteptat atâta timp? Nu aveţi copii. Fiecare are contul lui. Eşti o femeie independentă, plăcută, elegantă, bună gospodină… E absurd să accepţi o astfel de relaţie -, îşi dădu cu părerea Miriam, privind-o neîncrezătoare.
– Cândva… l-am iubit foarte mult.
– Înţeleg! În numele iubirii ai sperat… Oare ce?
– Nu cred că am sperat ceva anume. Îl iubeam și asta mi-era de ajuns.
– Aha! Te-ai mulţumit cu firimituri! Sunt sigură, că el n-a făcut ca tine.
Miriam se întreba dacă poate să-și continue ideea, sau ar fi mai bine să tacă.
– Știu! A avut câteva aventuri.
– Foarte frumos! Atunci nu o să te șochez dacă-ți spun că în ultimul timp l-am văzut în restaurantul „Prezident” cu o brunetă, stil Cleopatra.
– Aha! Deci asta era -, spuse cealaltă, mai mult pentru ea.
Apoi, zâmbind oarecum împăcată, adăugă:
– Bănuiam…
– Şi accepți situaţia?
– Dacă o accept sau nu, acum nu mai are importanță. Se pare că uneori lucrurile se aranjează de la sine. Azi, pur și simplu, hotărârea de-a divorța, mi-a alunecat din gură, ca un măr răscopt.
Miriam o privi nemulțumită, spunându-i revoltată:
– Nu înțeleg de ce ai tolerat atâția ani viața asta de preoteasă?
– Pur și simplu n-am putut să-l părăsesc. Apoi am fost absorbită de munca în salonul de cosmetică, apoi preocupată de cele două buticuri din centru, astfel încât seara cădeam moartă de oboseală… Și uite așa a trecut timpul.
– Experiența asta te-a costat câțiva ani din viață…
– Așa-i! -, îi răspunse Anete cu o privire resemnată.
Totuși curiozitatea o făcu să întrebe:
– Cum arăta fata cu care l-ai văzut? Bănuiesc că era o tânără domnişoară. Nu-i așa?
– Într-adevăr, o fetişcană, doar că nu părea deloc nevinovată. Din contră, o persoană care ştie exact ce vrea. Recunosc, era frumuşică şi foarte elegantă. M-au impresionat ochii ei verzi, de panteră, și părul ei bogat și negru, lung până la brâu. Cred că bretonul îţi dădea impresia că seamănă cu vestita regină egipteană.
Anete părea preocupată de un gând anume. Mai apoi, însă, întrebă:
– Totuși nu înțeleg de ce a fost atât de lovit când i-am spus că vreau să divorţez.
– A jucat teatru!
– Niciodată! Pur şi simplu am crezut că face infarct. A fost surprins, speriat, copleşit…
– Poate vestea l-a făcut să priceapă că încă te iubeşte.
– În niciun caz!
– Atunci are un secret pe care va trebui să-l descoperim!
– Cum?
– Foarte simplu. Ne vom deghiza. Tu îţi pui barbă, ochelarii de soare, costumul gri al fratelui meu, iar eu voi deveni o blondă veselă care te va însoţi. Vom lua Opelul lui Daniel şi-l vom urmări, să aflăm ce se ascunde în spaima lui faţă de divorţ, cu toate că are o relaţie extraconjugală.
Anete părea dintr-o dată interesată de ideea prietenei ei.
– Şi ce crezi că o să aflăm? -, întrebă ea.
– Habar nu am, o să vedem pe urmă.
Și amândouă începură să râdă cu poftă.
– Tentantă perspectivă, numai că nu sunt genul de femeie care se furişează să afle secretele soţului ca pe urmă să se folosească de ele. Recunosc, în perioada în care încă îl iubeam, gelozia m-a ispitit să-mi caut un detectiv particular, dar la ce mi-ar fi folosit? Când iubeşti, preferi o minciună frumoasă decât un adevăr dureros.
– Soţul tău, într-adevăr, e un bărbat bine, manierat şi curtenitor. Se îmbracă impecabil, la patru ace. Sunteţi o pereche minunată. Nu pot pricepe de ce aţi ajuns aici… -, se întrebă Miriam privindu-şi prietena cercetător.
Negăsind nici un răspuns, spuse nemulţumită:
– Viaţa e uneori nedreaptă.
Anete nu reacţionă la vorbele celeilalte, deoarece îşi privi verigheta, furată de amintiri. Oftând uşor, spuse cu părere de rău:
– Deci totul s-a terminat.
Apoi ridicându-se de pe scaunul pe care şezuse, mărturisi:
– Am satisfacţia că, pentru prima oara în viaţa mea, Harry nu şi-a putut ascunde sentimentele când a auzit de hotărârea mea spontană.
Miriam o privi cu compasiune. Dorind să împrăştie sentimentul de tristeţe ce o cuprinsese pe cealaltă, întoarse vorba:
– Dar recunoaşte că ideea de-a ne deghiza ar fi fost grozavă, cu atât mai mult cu cât ne-am fi verificat talentul profesional.
– Cred că ai uitat că în două săptămâni mergem la carnavalul din Veneţia. Acolo putem să ne lăsăm furate de fantezia machiajului dar şi de gustul pentru mister, savurând aerul medieval al vechiului oraş, într-o gondolă aurită.
– Plec! Fug! -, spuse Miriam, îndreptându-se grăbită spre ușă.
– Unde pleci? -, o întrebă Anete mirată.
– Să-mi fac imediat bagajele. Nici nu știi cu câtă bucurie aștept acest moment -, îi răspunse cealaltă râzând cu poftă de gluma ce-o făcuse.
– Ce bine-i de tine că nu-ţi faci probleme din nimic…
……………………………………………………

Published in: on 21 Ianuarie 2013 at 2:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2013/01/21/proza-elena-cesar-von-sachse-ghinionul-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: