Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (II)

(urmare)

    Am stat în curte, pentru eventualele explicaţii, până când satul se scufundă într-un albastru greu, bătând spre negru, al uitării. Noaptea, curiozitatea dispare, nimeni nu mai întreabă nimic. Cu sentimentul datoriei împlinite, mă duc în spatele casei. Aveam acolo o magazie din scânduri, cu acoperiş din gudron ondulat. Prin spatele casei noastre, până la vale, ca şi hotar, trece un gard viu şi des de mălini, înalt de trei metri, des, că vara, nu vezi prin el, nici cât prin gaura cheii.  Iar de-a lungul văii, asemenea, un zid verde, puternic, maiestos, de răchiţi şi acăţi lăsaţi să crească în voie, pentru a întări malul mereu încercat de două, trei ori pe an, de ape umflate, galbene, dezlănţuite.

În magazie, tata, unchiul Nechita şi Cioca, la lumina unui felinar.  Din câteva scânduri, cei trei încropiră două mese lungi, aşezate pe nişte butuci necrăpaţi. Iar pe cele două mese, porţii de carne, fiecare conţinând, os, muşchi, coaste, carne de toate felurile, perfect echilibrate, datorită talentului unic al unchiului Cioca. Odată munca terminată, cei trei stăteau acuma la taclale, lângă un păhărel de ţuică. Nu se dădea de băut unui băiat care nu a făcut armata. M-am uitat curios, cu respect, la porţiile de carne înşirate pe cele două mese, şi indirect, să-l laud pe unchiul Cioca, l-am întrebat:

       – Sunt egale, ca şi greutate?

       – Uite aici, cântarul. Verifică. Te rog, verifică. La miligram!…

       Și, cum eram la liceu, mă întrebă neştiutor:

       – Măi nepoate… aţi învăţat acolo, la Cluj, cum a apărut prima ţigară?

       – Nu,  unchiule.

       – Atunci, să te lămuresc. Robinson Crusoe, un om aruncat de furtună pe o insulă, mergea pe-acolo, să-şi dea seama unde nimerise. Deodată, trase în nări un miros plăcut, ce îi da tărie şi curaj. Urmând mirosul acela frumos, ajunse într-un lan de tutun. Îşi rulă dintr-o frunză, o ţigară, şi după ce o fumă cu sete, mai înotând, mai mergând pe picioare, unde apa era mică, ajunse pe continent. Se grăbi pe continent să povestească despre acest nou medicament şi cum se foloseşte…

      În puşcărie auzise unchiul Cioca povestea lui Robinson Crusoe. A făcut trei ani la Gherla, după ce apăruse legea lui Ceauşescu, privitoare la interzicerea tăierii viţeilor.

     Cam până pe la miezul nopţii circulă o lume normală pe uliţele satului, după aceea, bântuie doar vârcolacii și  câte un beţiv, cu cântecele lui lălăite. M-am retras în camera mea, urmau, la adăpostul nopţii, ca la o sărbătoare secretă, să vină la noi, după porţiile de carne, câteva dintre neamurile, prietenii şi mărimile satului,  trecuţi pe o listă riguros întocmită de tata şi de unchiul Nechita.

   Operaţiune dusă la bun sfârşit!

   … Dar a doua zi, pe la amiază, vine în galop şi se opreşte la poarta noastră, căruţa cu Şumi, calul alb, încordat ca un arc.

   Cociş ciobanul.  Dracul aranjase ca exact în momentul în care tata, unchiul Nechita şi Todor urcau viţelul în căruţă, aproape de scenă, la un colţ al pădurii Jeilor, să se găsească şi ciobanul Cociş. Ciobanul se pregătea să-şi treacă turma peste deal, către câmpu Jeilor, pentru că toate formele de relief din afara acelei părţi de sat, se numeau Jei, cu specificaţie, pădurea Jeilor, dealul mic al Jeilor, şesul Jeilor, stâncăria Jeilor, păpurişul Jeilor, de unde se tăiase cu secera papura cu care se umplu căruţa. Ciobanul îi văzu pe cei trei ce făceau.

   În satul vecin, era un miliţian amarnic, bătut în cap, ce avea cinci oi în turma lui Cociş. Miliţianul din satul nostru, era una cu tata şi unchiul Nechita, n-aveai ce veni cu reclamaţii împotriva lor.

   Însemna că ciobanul se va duce în satul vecin, la miliţianul cel rău, şi turbat de furie, pe lângă Todor, cu care avea ce avea, îl va reclama şi pe tata, pe unchiul Nechita şi pe unchiul Cioca. Atunci am auzit pentru prima dată rostit, cuvântul „recidivist” şi ce însemna el. Unchiul Cioca, fiind recidivist, urma să primească dublu.

     Tata îl temperă pe unchiul Nechita, care venise ca o furtună la casa noastră.

     – Stai așa. Cui i-a spus aseară că ne-a văzut pe toți trei cînd încărcam vițelul?

     – Lui unchiu-so, lui Bălu!

     Și a specificat:

     – Unchiule Bălu, acuma pot, pe Todor din Jei, să-l înfund în pușcărie pe veci!

     Repede, tata cu unchiul Nechita se suiră în căruță, și pe-aci ți-e drumul, o luară către genericul Jeilor, unde era Cociș cu turma.

   Când Cociș auzi pentru ce temeri groaznice veniră la el tata cu unchiul Nechita, se mâhni, cu niște ochi reci ca piatra. 

   – Măi Pali, măi Nechita, apoi eu sunt un pârâcios? Așa mă știți? Mai bine îmi tai limba. Nu suntem noi prieteni? Nu tu, Pali, ai vindecat-o pe Nina mea?!  

   – I-ai spus lui Bălu, că-l înfunzi pe Todor în pușcărie! Cu vițelul!

   Cociș râse măriminos. Încântat.

   – Precistea mă-sii de prost, să tremure că-l bag iar la țuhaus, uită-te dragă Pali, sunt înțepenit, nu mă pot apleca din șale, de când m-a lăsat leșinat în poieniță!

   În vreme ce tata cu unchiul Nechita îi dădeau perfectă dreptate și îl asigurau că Dumnezeu vede tot, cântărește tot, turma, ca un ceas elvețian, își urma traseul, avându-l în față pe dulăul Breazu și în spate, să nu dezerteze ceva oaie, pe Tărcatu.

SFÂRȘIT

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (3)

(urmare)

            În cameră se lasă tăcerea, o tăcere încremenită şi austeră. Cei doi bărbaţi aşezaţi pe canapea continuă să privească în gol, pe chipul lor, frapant de asemănător, nu se poate citi nimic, ochii nu lasă ferestre deschise prin care ai putea vedea în sufletul lor, al oamenilor, fireşte. Doamna aruncă priviri iscoditoare spre cel interogat, acesta, după ce constată, fără nicio noimă, că pasărea nu şi-a schimbat poziţia avută încă de la intrarea lui în apartament, lasă capul în pământ, copleşit de dialogul purtat şi răscolit de întrebările, de posibilele răspunsuri, de certitudinile şi supoziţiile ce-i inundă mintea, ce vor, de ce l-au vizitat, cine sunt cu adevărat, cum se va finaliza totul, ce le va spune despre zbor, a fost real sau nu, chiar l-a văzut zburând şi această cucoană în roşu, ştiu cumva, ea şi însoţitorii ei sobri şi misterioşi, dacă a ieşit la rampă sau nu, dacă a mai interpretat balada, vor fi vrând să afle cum e cu putinţă să zbori, poate fac cercetări despre levitaţie, la repetiţie prezenţa asistenţilor a fost justificată, aveau o misiune precisă, clară, să-l asculte şi să hotărască dacă va intra sau nu piesa lui în spectacol, dar acum, acum ce misiune au cei trei, cine i-a trimis, cu ce scop, ce se va întâmpla cu el, ce se petrece cu tovarăşa lui de apartament, de ce nu zboară, de ce nu fluieră sau ţipă, de ce nu mişcă, de unde această tăcere sinistră aşternută nefiresc peste ei şi peste lucruri. Toate acestea se învârt ameţitor în capul său, iureşul gândurilor fiindu-i oprit brusc de cuvintele interogative ale femeii ce se aud ca o pleznitură de bici în liniştea apăsătoare, Dar zborul, l-ai conştientizat. Tânărul meditează preţ de câteva clipe, apoi, ridicându-şi privirea şi uitându-se direct în ochii interlocutoarei, rosteşte senin, uşurat parcă de povara îndoielii, Da, l-am conştientizat, m-aţi văzut zburând, Desigur, nu toţi au observat plutirea ta deasupra mulţimii, dar cei cu capacităţi paranormale te-au văzut, bineînţeles, Adică, vreţi să spuneţi că pentru toţi ceilalţi lipsiţi de aceste însuşiri eu eram acolo, pe scenă, Presupun că da, Presupuneţi doar, Aşa cum ai auzit, pentru mine erai prezent în aer, pentru ceilalţi, bănuiesc, pe scenă, Vreţi să cred că e vorba de o evadare a spiritului din trup, Nu, nu puteai fi în două locuri deodată, sufletul în aer, iar trupul pe pământ, mai exact, pe scenă, revin, acest lucru e posibil, dar nu aşa, fără spirit carnea este moartă sau adormită, or tu îţi vedeai mai departe de arcuş şi de vioară, umplând de bucurie inimile spectatorilor, n-ai fi putut interpreta partitura dacă sufletul ar fi părăsit corpul, Nu mai înţeleg nimic, Nici noi nu înţelegem prea multe, ştim doar pentru ce ne găsim aici, Pentru ce, o întrerupe violonistul oarecum încurcat de gafă, firesc ar fi fost să nu intervină cu întrebarea, s-o lase pe musafiră să-şi justifice prezenţa, aşadar, se vede obligat să lase capul în pământ, ruşinându-se de greşeala comisă, Ne interesează capacitatea şi dispoziţia umană de a învinge gravitaţia, practic nu pe noi ne preocupă, ci pe cel de sus, răspunde femeia făcând un gest scurt cu capul şi indicând, astfel, o poziţie înaltă în ierarhia socială, Cât de sus, îşi exprimă curiozitatea gazda, fără a-şi masca uimirea, şi pentru ce, Tocmai la vârf, pentru ce e lesne de priceput, cine deţine acest control poate controla pe alţii, Aha, se dumireşte interlocutorul.

            În jur, nicio schimbare de atmosferă, poate doar lumina să mai fi pierdut din consistenţă, dând mână liberă semiobscurităţii să-şi sporească intensitatea în spatele obiectelor. Simt nevoia să beau un pahar cu apă, mai vrea cineva, întreabă violonistul, cum nimeni nu zice nimic, se ridică, iese în hol, intră în bucătărie, clăteşte paharul cu urme şi cu miros de votcă sub jetul de apă de la robinet, îl umple şi-l soarbe pe nerăsuflate, apoi revine şi-şi reia locul pe scaun. Să înţeleg că dumneavoastră, se adresează el femeii, aveţi aceste capacităţi paranormale, Să zicem, Dacă-i aşa, îmi puteţi spune, şi chiar vă rog, dacă am ieşit la rampă sau dacă am mai interpretat balada, La toate vei primi un răspuns, nu va fi întrebare nesatisfăcută, dar nu acum şi nu aici, acum va trebui să ne însoţeşti, Unde, întreabă compozitorul cu voce aproape răstită, glasul şi înfăţişarea trădându-i teama, Nu te speria, nu ai motive, te asigur că nimic rău nu ţi se va întâmpla, mergem doar pentru câteva ore la sediu, pentru a lărgi şi a aprofunda discuţia de până acum, atât şi nimic mai mult, În regulă, aş vrea, dacă se poate, să mă schimb, Nu-i nevoie, îl întrerupe conlocutoarea, în frac e foarte bine, un compozitor şi un interpret de talia ta, aflat la începutul unei lungi cariere de succes, e bine să fie văzut şi pe stradă în ţinuta de spectacol, spre a fi mai lesne recunoscut, şi în frac, permite-mi, te rog, acest mic compliment, arăţi mai elegant decât într-un costum oarecare, iar unde mergem vestimentaţia elegantă e prevăzută de etichetă, să nu uiţi vioara şi arcuşul, fără ele n-am făcut nimic.

            Câteva minute mai târziu, tânărul compozitor şi interpret se înghesuie între cei doi bărbaţi pe bancheta din spate a unui automobil negru, pe scaunul din faţă, în dreapta, stă doamna în roşu, având centura de siguranţă pusă, în vreme ce şoferul, un domn într-un costum gri-petrol şi cu ochelari fumurii pe nas, conduce cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta pe schimbătorul de viteze. Înscrisă în trafic şi rulând cu viteză redusă, maşina o ia pe străzi şi pe străduţe cunoscute violonistului, opreşte în intersecţii la semafor, coteşte la stânga sau la dreapta, după cum îi dictează şoferului traseul spre sediu. La un moment dat, tânărul observă prin geamul din faţă, la nici o sută de metri, chioşcul cu dulciuri şi sucuri răcoritoare, unde, înainte de concert, s-a oprit pentru a-şi astâmpăra setea şi a-şi alunga emoţiile cu un pahar de apă minerală. Îşi aminteşte de frumoasa domnişoară ce s-a lăsat cucerită de ochii lui mari, oferindu-i gratis un pahar cu sifon, el, drept mulţumire, a invitat-o la spectacol, iar fata, scuzându-se că lucrează până seara târziu, l-a refuzat politicos, numai că i-a făcut o plăcută surpriză, cumva o fi aranjat cu şeful ei sau cu vreo colegă de a reuşit să ajungă la spectacol şi să prindă un loc în ultimul rând. El nu ar fi avut cum s-o zărească în semiîntunericul sălii dacă nu şi-ar fi luat zborul, dar aşa, ridicându-se în aer şi plutind pe deasupra capetelor spectatorilor, a văzut-o aşezată în rând, alături de alţi iubitori de muzică, surâzând veselă şi aplaudând entuziasmată. Dacă s-a întors cumva la serviciul ei monoton, acum e o bună ocazie să-i mulţumească pentru prezenţa la concert, fireşte, numai dacă şefa de maşină aprobă. O încercare nu strică, şi îndrăzneşte, Aş putea avea o rugăminte, convinsă că numai ei i se putea adresa, doamna în roşu îşi iţeşte capul de după perna scaunului şi-l priveşte curioasă, aşteptând să audă doleanţa, Dacă nu încurc, aş vrea să cobor doar pentru trei minute la chioşcul cu acoperiş verde, din faţă, de pe dreapta, Doreşti un suc, întreabă aceasta, arătându-şi disponibilitatea de a da curs cererii tânărului, poate coborî colegul din dreapta să-ţi aducă, Nu, nu pentru asta, o cunosc pe vânzătoare, e o fată drăguţă ce şi-a făcut timp să mă onoreze cu prezenţa la spectacol, şi vreau să-i mulţumesc, Doar pentru atât, desigur, opreşte, te rog, în dreptul chioşcului, îi spune şoferului pe un ton alb, fără inflexiuni.

            Tânăra, cu ochi albaştri, visători, şi cu părul castaniu, împletit într-o coadă adusă pe umărul stâng, îşi caută de lucru la aparatul de cafea, în faţa tejghelei nu se află nimeni, violonistul, uşor jenat, cu obrajii înroşiţi de emoţia revederii, îşi aşază coatele pe tăblia de metal, acoperită cu o muşama marmorată, şi, privind-o din profil, i se adresează fetei cu voce scăzută, caldă şi mângâietoare, Dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru strădanie, domnişoară, vânzătoarea îşi întoarce capul, îl priveşte contrariată, dar şi încântată să-l revadă, Ce strădanie, nu înţeleg, dacă te referi la paharul de sifon e bine să ştii că mi-a făcut plăcere să ţi-l ofer, Nu, nu despre asta e vorba, îţi sunt recunoscător că m-ai onorat cu prezenţa la concert, Unde, întreabă nedumerită vânzătoarea, La concert, astăzi, Când, Astăzi, în urmă cu câteva ore, te-ai scuzat că nu poţi veni, însă ţi-ai găsit timp să-mi faci o surpriză plăcută cu prezenţa ta agreabilă, te-am văzut, erai în ultimul rând, aproape la mijloc, Eu, întreabă aceasta uluită, eu, stimate domn, nu am părăsit o clipă chioşcul, cum aş fi îndrăznit să-mi abandonez serviciul, Dar erai acolo, nu aveam cum să te confund, te-am văzut de aproape, de sus, mă aflam chiar deasupra ta, în aer, pluteam peste mulţime, te-am văzut la fel de clar cum te văd acum. Vânzătoarea face un pas în spate, înfricoşată de-a binelea, prinde cu mâna mânerul uşii, pregătindu-se să iasă din chioşc şi s-o ia la sănătoasa dacă tânărul în frac mai spune o vorbă şi dacă bărbatul în negru ce tocmai se apropie are de gând să i se adreseze. Tânărul poate că ar fi insistat, dar o mână fermă îl prinde de braţ şi-l trage deoparte, e unul dintre domnii de pe bancheta automobilului, care, apoi, îl conduce spre maşină, împingându-l uşor din spate. Pe scaunul din faţă, învăluindu-l cu privirea ei întunecată şi scormonitoare, doamna în roşu surâde amar, cu compasiune.

            Maşina pleacă de pe loc, iar violonistul, uitându-se spre chioşc, reuşeşte să surprindă pentru câteva fracţiuni de secundă chipul fetei cu ochi albaştri, visători, de această dată cuprinşi de o spaimă nestăvilită.

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (1)

Lui Radu Ţuculescu

 

             Copleşit de cele întâmplate, violonistul intră pe uşa apartamentului, aducând cu el, în stofa fracului, mirosul încărcat de felurite exalaţii ale sălii de spectacol, iar în urechi, sunetele prelungi, sfâşietoare, ale ultimelor trăsături de arcuş din partea a doua a concertului, acoperite de zgomotul frenetic al aplauzelor. Un fapt neobişnuit îl aşteaptă încă de la intrare, papagalul, o femelă cât un pumn de copil, cu penajul viu colorat, nu-l întâmpină aşezându-i-se pe umăr şi înclinându-şi graţios capul într-o parte, aşa cum au obiceiul femeile pentru a capta atenţia şi duioşia partenerului, de această dată preferă să rămână aşezat pe micul trapez ce ţine loc de balansoar, în colivie, privindu-l lung, din mărgeluţele ochilor radiind contrarietate şi suspiciune. Nu înţelegi nici tu, cum nu înţeleg nici eu cele petrecute, îi justifică reticenţa violonistul în timp ce-şi lasă vioara şi arcuşul pe scaunul tapiţat din faţa oglinzii. Sub privirile atente şi iscoditoare ale păsării, tânărul deschide debaraua, ia de pe poliţă o sticlă pe jumătate plină cu votcă, toarnă din lichid cam de două degete într-un pahar ce leneveşte pe tăblia mesei şi bea conţinutul din două înghiţituri, făcând o scurtă pauză între ele, spre a savura gustul şi a simţi cum focul băuturii îi arde gâtlejul. Aştepţi o explicaţie, o bagă din nou în seamă pe micuţa zburătoare, şi eu la fel, dar cine să ne-o dea, nimeni nu a înţeles bizareria petrecută, nici măcar eu care am fost protagonistul ei, de la grimase şi înclinări ale corpului, de la mutarea inconştientă dintr-un loc în altul şi până la zbor nu a fost decât un sunet, ca să zic aşa, ceva nefiresc se produce, ia să-ţi adresez o întrebare, notele lungi, lente şi înălţătoare pot face posibilă plutirea în aer, tu ai putea şti mai bine, doar zborul este fireasca ta deplasare prin spaţiu, dar ce zic eu, chiar dacă îţi sunt cunoscute acestea, statutul tău de fiinţă necuvântătoare nu-ţi permite comunicarea verbală, cu toate că, dacă ai pricepe cuvintele mele, n-am cum şti asta, ai putea să-mi faci un semn, o clipire din ochi sau o scurtă înclinare a capului. Papagalul continuă să stea ghemuit pe bara de lemn, groasă cât un creion, cu capul îngropat în pene şi cu privirea atentă la mişcările proprietarului casei. În mica bucătărie îşi duc veacul un aragaz pătat din abundenţă cu urme de grăsime şi de ulei încins, un frigider minuscul, aşezat pe o comodă de lemn lăcuit în interiorul căreia odihnesc în dezordine tacâmuri, farfurii, pahare şi cratiţe, o masă pătrată mărginită pe două laturi de câte un scaun fără spătar, o floare de cactus ale cărei frunze, prăfuite din belşug, încearcă să supravieţuiască în lumina puţină, filtrată de perdeaua groasă şi murdară, pe un perete atârnă o etajeră improvizată ce susţine o farfurie şi două oale de lut, iar pe altul, cuşca micuţă, din vergele de metal, a păsării. Apartamentul mai are o încăpere mobilată cu un dulap de haine, câteva rafturi răstignite pe un perete ce gem sub greutatea cărţilor vechi şi noi, îndeosebi literatură, dar şi volume de ştiinţă a artelor, muzicologie, mai ales, o canapea ponosită, două scaune tapiţate, un birou de lucru, cu un scaun rotativ, şi stativul pentru partituri, un hol, o baie, o debara doldora de haine şi încălţăminte, cele mai multe vechituri, pe care beneficiarul lor le-a păstrat doar din apatie şi indolenţă, şi un balconaş la camera de zi, şi de noapte, totodată, al cărui spaţiu strâmt este şi mai redus din pricina unor cutii de lemn şi de carton, pline cu nimicuri, stivuite una peste alta, într-o ordine aleatoare.

            După ce îngurgitează încă o doză de votcă, violonistul iese din bucătărie, traversează din trei paşi holul îngust şi pătrunde în camera de lucru şi de somn, ia hainele aruncate pe canapea şi le agaţă de spătarul unuia dintre scaune, se întinde epuizat pe salteaua de burete învelit în pânză de pluş, fără a ţine cont că este îmbrăcat în frac, dacă se şifonează fier de călcat are, bunăvoinţă şi chef nu prea, dar până mâine, când trebuie să-l returneze firmei de închirieri, e timp suficient, un efort în acest sens tot va face, dacă nu azi, atunci mâine-dimineaţă. Uşor ameţit, cu palma dreaptă aşezată pe fruntea caldă, e în aşteptarea somnului care, deşi chemat cu insistenţă de moliciunea şi încălzirea trupului, nu-i dă târcoale, e ţinut la distanţă de mintea chinuită de întrebări şi avidă de răspunsuri. Până când aţipeala îl va îmbrăţişa cu dragoste şi apetenţă, ia să treacă el în revistă evenimentele ultimelor zile. Totul a început acum două săptămâni la una dintre repetiţii. Instrumentiştii, zgribuliţi de frig din pricina caloriferelor reci, programul centralei termice nu coincide în niciun an cu cel al iernii, manifestau nerăbdare şi nervozitate, suflând nu în instrumente, ci în degete, spre a şi le dezmorţi, dar erau mai puţin nervoşi ca în alte dăţi, reţinerile fiindu-le dictate de prezenţa persoanelor din rândul zece venite anume să asculte concertul, pentru a-şi exprima o părere autorizată şi decisivă asupra ţinerii sau nu a acestuia la data prevăzută. Dintre toţi membrii orchestrei doar el părea lipsit de emoţie, entuziasmat şi în afara oricăror influenţe ale aerului rece din sală, singura stânjeneală ce l-a încercat a fost atunci când i s-a cerut să-şi explice grimasele feţei şi înclinările trupului din timpul părţii a doua a concertului, ba nu, a mai fost cuprins de sfială chiar la început, după ce a ajuns pe scenă, în faţa colegilor şi în stânga dirijorului, când s-a gândit din nou, roşindu-se până în vârful urechilor, la hainele sale prea largi ce stăteau pe el ca agăţate pe un umeraş, dându-i un aspect caraghios, şi la părul lui tuns scurt, ştrengăreşte, în totală discordanţă cu înfăţişarea unui violonist, pletele fiind o componentă principală şi definitorie a unui chip transfigurat de notele adânci şi ameţitoare scoase de arcuşul tras patetic peste corzile viorii. La acea repetiţie, toate cele trei părţi au fost executate cu măiestrie, dar partea din mijloc s-a bucurat de o interpretare impecabilă, epitetul are susţinere în reacţia dirijorului, aceea de a-i trage cu ochiul, satisfăcut, şi în exprimările lipsite de echivoc şi de grandilocvenţă ale asistenţilor din rândul zece. Din discuţia avută cu aceştia, a reţinut aprecierile laudative, sincere, la adresa compoziţiei muzicale şi a interpretării, în special cele referitoare la partea a doua, care, mai mult ca sigur, au înclinat balanţa în favoarea lui şi a influenţat hotărâtor decizia finală, concertul va avea loc la data şi la ora stabilite, desigur, fără acele grimase şi mişcări necontrolate, de care violonistul, prin antrenamente susţinute în faţa oglinzii, se poate uşor debarasa. Aşa că, ajuns acasă, a demontat oglinda din baie, singura din toată locuinţa, a rezemat-o şi a montat-o pe stativ în poziţie oblică, şi a trecut la exersare, nu muzica îl interesa, fiind compoziţie proprie şi repetând-o la nesfârşit, interpretarea îi ieşea de fiecare dată fără cusur, ci îl preocupau mişcările trupului, cele ascunse, mai bine zis involuntare, neconştientizate, numite de unul dintre bărbaţii veniţi la repetiţie strâmbături ale gurii şi balansări exagerate ale corpului, odată oglinda montată, a început exersările, zi de zi, de dimineaţa până seara, timp de două săptămâni, s-a concentrat asupra gesturilor, încercând de fiecare dată să ţină ochii larg deschişi spre a le putea urmări şi controla, însă, atunci când sunetele stranii, celeste, sfâşietoare din finalul părţii a doua îl chemau să le urmeze într-o plutire lină, în ritmul liniei melodice, pleoapele îi cădeau grele, şi se trezea, cuprins de o beatitudine paradoxală, alături, în afara oglinzii în care, încântat de noua pasăre multicoloră descoperită în magia lumii de sticlă reflectorizantă, doar papagalul continua a-şi oglindi imaginea. Dacă toate acestea par bizare, zborul său din timpul concertului rămâne mai mult decât straniu, asupra lui insistă a privi cu ochii minţii, spre a-i surprinde toate detaliile desfăşurării, încercând a repera în străfundurile memoriei elementele ce l-ar putea face să discearnă dacă a fost o simplă fantezie, o iluzie, sau pur şi simplu un fapt real, inexplicabil, dar real. Când a atacat primele măsuri ale părţii cu pricina, trupul i s-a subţiat şi s-a lungit ca un fir, apoi, în ritmul acordurilor divine, a început să plutească, întâi pe deasupra capetelor membrilor orchestrei, care îşi vedeau mai departe de cântat, ulterior, peste mulţimea ce umplea până la refuz sala, zbura lin peste frizuri îngrijite şi peste cocuri fistichii sau elegante, observând în semiîntunericul dimprejur feţele transpuse, prinse, înduioşate, transfigurate, încântate ale spectatorilor, în câmpul său vizual, dată fiind înălţimea zborului, intrând şi chipurile animate de aceleaşi sentimente ale persoanelor instalate confortabil în loji, cu toţii privind cu atenţie la scenă, puţini ochi, patru la cinci perechi, urmărindu-i deplasarea lentă prin aer, dar şi aceia cu indiferenţă şi pentru scurt timp. Abia acum, când se forţează să reconstituie zborul, îşi aminteşte că în spatele sălii, pe ultimul rând, a observat-o pe fata de la chioşcul cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, care, cu privirea fixă la orchestră şi cu urechile ciulite la sunetele tânguitoare scoase de mişcarea arcuşului, nu l-a observat, nici pe el, nici gestul lui de mulţumire pentru zbaterea ei de a fi prezentă la spectacol, gest făcut prin ducerea mâinii drepte la inimă, cum la fel de bine îşi aduce aminte că în loja a doua stăteau femeia şi doi dintre bărbaţii prezenţi la repetiţie, doar ea urmărindu-i cu luare-aminte şi îngăduinţă plutirea. Însă momentul revenirii sale pe scenă, oricât efort mintal ar face, nu-l poate repera, se revede speriat, buimac, cu privirea rătăcită, căutându-şi chipul în oglindă, şi fâstâcit când, conştientizând prezenţa lui ca protagonist al concertului, a tresărit la ropotul de aplauze prelungi, sincere şi dăruite cu bucurie şi mulţumire nespusă de întreaga sală. A urmat, firesc, partea a treia, cea săltăreaţă şi veselă, pe urmă, deşi trebuia să iasă la rampă la chemarea insistentă a mulţimii, nu a mai făcut asta, nici măcar nu a interpretat celebra baladă, ca răsplată pentru aplauzele furibunde ale spectatorilor, chiar dacă se concentrează la maxim, nu descoperă decât un gol în minte, filmul s-a rupt odată cu retragerea sa în culise şi a reînceput din momentul intrării lui în apartament. A fost vis sau realitate zborul, iată întrebarea zilei, dacă nu chiar a vieţii sale.

(va urma)

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

Proză: Elena CESAR von SACHSE: BEŢIA (IV)

(urmare)

***

            Zilele treceau, dar de fiecare dată soarele îmi zâmbea, prin zâmbetul fetei de lângă mine. Totul era în casă la locul lui, dar „ceva” aparte, invizibil şi personal, accentua gustul şi hărnicia Mariei. Pot să spun că am trecut cu uşurinţă acel prag atât de greu de trecut, jurându-mi să nu mai apelez niciodată la licorile blestemate… Uneori, în întunericul unde lumina veiozei nu ajungea, mai căutam ochii verzi ai Evei. Însă ei n-au mai apărut. Prezenţa Mariei, cu felul ei dur, ca de granit, şi totuşi suav, mi-a devenit pe nesimţite indispensabilă.

            A găsit destule nereguli în conturi şi în actele de care se ocupase Cristian. Într-o zi, fără să mă întrebe ceva, l-a sunat la telefon din sufragerie, lăsând totuşi uşa deschisă spre terasă, să aud ce vorbeşte. Discuţia a fost scurtă.

– Domnule Cristian, vorbesc în numele domnului Andrei. Doresc să vă comunic că în urma controlului efectuat asupra situaţiei finaciare pe care aţi condus-o, am constatat că aţi retras fraudulos sume din contul dumnealui, înşelându-i bunacredinţă şi prietenia pe care i-aţi arătat-o. Pentru că nu a primit în scris o explicaţie rezonabilă din partea dumneavoastră, domnul Andrei vă destituie şi vă aşteaptă demisia, mâine, cu poşta de dimineaţă. A, era să uit. Am mai descoperit un secret interesant… Ştiţi la ce mă refer, nu?! Aha… Aveţi ceva de spus? Nu?… Perfect. Atunci, la revedere!

După câteva minute a apărut în faţa mea, explicându-mi:

– Mama dumneavoastră a insistat să procedez astfel. L-a bănuit de mult că e necinstit, lucru pe care am şi reuşit să-l demonstrez. Oricum, a avut noroc. Altul l-ar fi înfundat în puşcărie… Dar dacă asta a fost dorinţa dumneavoastră, înţeleg… Am vorbit eu în numele dumneavoastră doar din dorinţa de-a vă scuti de o convorbire neplăcută.

Am privit-o scurt, simţind că cu acest ultim demers a reuşit să şteargă tot trecutul în care m-am zbătut, scoţându-mă către un orizont deschis. Am luat poziţia unui om de afaceri, ascunzându-mi în acest fel bucuria unui gând care mi-a încolţit în acel moment în minte, şi i-am spus:

– Data viitoare, vă rog să mă anunţaţi în prealabil ce hotărâţi în privinţa mea, pentru că…

– Da, domnule Andrei. Aveţi dreptate. Aşa e corect, ţinând cont că dumneavoastră mă plătiţi şi sunteţi şeful meu.

A vrut să plece, dar, zâmbindu-mi, a mai adăugat:

            – Eu cred că în scurt timp misiunea mea va lua sfârşit. Amândoi am dat o luptă şi amândoi am ieşit învingători. E o mare bucurie pentru mine că nu mi-aţi fost duşman, ci un aliat blând şi înţelegător…

După aceea a ieşit.

– Hmm -, mi-am spus eu, zâmbind, în urma ei.- Parcă am avut altă soluţie cu tine?… Oare cum a ajuns fata asta în casa, în viaţa şi-n afacerile mele? Asta numai mama ştie…

Şi pentru că nu am reuşit să-i comunic hotărârea ce-o luasem, am sunat-o din nou, iar ea a apărut, ca de obicei, surâzătoare.

Am privit-o câteva clipe, spre a cântări şansele pe care le am cu această persoană interesantă, dar pentru că i-am simţit o uşoară roşeaţă în obraz, m-am simţit eu însumi stânjenit şi m-am grăbit s-o întreb:

– Bănuiesc că ştiţi cu cât l-am plătit pe managerul meu?

– Da! Dar pentru cât îşi mai lua el în plus, consider că l-aţi plătit chiar foarte mult pe acest… scuzaţi-mă, dar nu rezist să nu-l numesc porc de câine…

Fără s-o privesc, mi-am amintit amuzat că la început m-a onorat şi pe mine cu acest titlu nobiliar, tot la al doilea cuvânt… Deci i-am vorbit pe un ton grav:

– Nu pentru că aţi câştigat încrederea mamei mele, ci pentru că eu însumi doresc, observând că sunteţi foarte pricepută şi în acte, dar şi în felul în care puneţi problema în relaţiile oficiale, vă întreb dacă acceptaţi să deveniţi managera mea. Acum nu mai am nevoie de o menajeră specială. Sau… totuşi? –, o întreb eu, făcând o glumă.

– O, nu! Demult nu mai era nevoie de mine, dar recunosc, încă nu mi-am găsit de lucru ceva mai potrivit.

Faţa Mariei strălucea de bucurie. Am simţit cum se abţine să nu mă îmbrăţişeze. Mi-a mulţumit şi întorcându-se pe călcâie, aproape că a fugit din cameră.

Simţeam că face parte dintre acei oameni pentru care sentimentele explodează înafară, ca apa unui izvor de munte, şi asta pentru că se dăruia cu tot sufletul şi nu ţinea nimic pentru ea. După o oră a revenit ca să mă anunţe:

– Domnule Andrei, interviul de la televiziune începe peste o oră. V-am pregătit hainele cu care aţi dorit să vă îmbrăcaţi.

M-am ridicat de pe scaun surprins de aspectul ei. Era îmveşmântată într-un costumaş mov cu o mică bordură albă la guler. Jacheta îi marca supleţea, iar fusta scurtă, puţin deasupra genunchilor, lăsa să i se vadă nişte picioare superbe. Pentru prima dată îi vedeam părul lung şi bogat, de culoarea spicului în miezul verii, lăsat într-o frizură lejeră pe spate. Arăta ca un model. Ce transformare miraculoasă s-a petrecut în scurt timp cu femeia de lângă mine?… Nu aş fi bănuit-o niciodată în stare de o aşa metamorfoză. De când o ştiu avea părul prins într-o agrafă în vârful capului şi o bluză cu pantaloni albaştri, ca în spitale… Şi pentru că eu o admiram mai departe, ea, ca orice femeie, a intuit efectul care îl avea asupra mea. Mi-a zâmbit fericită, dar şi puţin intimidată de propriul aspect îndrăzneţ.

– După cum m-aţi anunţat, devenind managerul dumneavoastră, trebuie să apar într-o nouă postură.

– Într-adevăr, aşa este, şi mă bucur că aţi aceptat să mă reprezentaţi atât de strălucitor…

Aducându-mi însă aminte de convorbirea telefonică o întreb:

– Ce secret i-aţi descoperit lui Cristian?

– Doriţi, într-adevăr, să ştiţi?

Eu am aşteptat să-mi răspundă, zîmbindu-i.

– Cristian şi Eva au fost împreună ani de zile şi au rămas şi după ce v-aţi mutat cu ea aici.

Eu o priveam calm, lovit de o paralizie verbală, aşa că ea a continuat:

– Şi nu numai atât. Împreună au scos sume mari din contul dumneavoastră personal, lucru care putea să vă ruineze dacă fata nu murea pe neaşteptate.

Auzind-o, am început să râd ca de o glumă bună…

– De multe ori o lovitură anihilează durerea. Mi-am dat seama că a fost o mare pasiune, adăugă Maria, căutând să mă liniştească.

Apropiindu-mă, i-am mărturisit:

– Întotdeauna omul vede doar „partea luminată a lunii”, dar e o minune să trăieşti „beţia” misterului ei nedezvăluit. Da! Ai dreptate! A fost o mare dragoste sau poate doar un foc de artificii pe un cer înstelat? Cine poate şti? Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de dureros… Totuşi, într-un mod ciudat, această femeie a fost singura care a ştiut să-mi făurească o lume, în care să mă simt fericit…

Maria a rămas tăcută, răspunzându-mi printr-un zâmbet, iar eu m-am lăsat fascinat de intensitatea privirii ei, ce mi-a trecut prin inimă ca un fulger. Şi doar atunci am observat cu uimire că ochii Mariei aveau aceeaşi culoare de smarald ca ai Evei…

 SFÂRŞIT

Proza: Elena CESAR von SACHSE: BETIA (III)

(urmare)

***

După o săptămână s-a înseninat. Vântul n-a mai bătut atât de puternic.

Dimineaţa, Maria mi-a spus să mă îmbrac şi am început să facem zilnic jogging. După dejun m-a trimis pur şi simplu să exersez în studio sau să fac mişcare în sala de gimnastică.

După prânz m-a lăsat singur, să fac ce vreau. I-am urmat programul, mai în glumă mai în serios… De fapt, eram perfect conştient că trebuie să mă pun pe picioare.

– Am aşteptat doi prieteni să mă viziteze între orele 11 şi 12. N-au venit?-, am întrebat-o eu curios.

– Marcus şi Cristian? -, mă întrebă, ridicând o sprânceană.

– Chiar ei! -, i-am răspuns bucuros.

– I-am dat pe uşă afară şi le-am spus să nu mai vină pe aici, că le rup picioarele. Să ştiţi că nu a lipsit mult ca Marcus să încaseze pe merit una de la mine. Dar s-a oprit la timp…

– Cum adică să nu mai vină? – am întrebat-o, crezând că nu aud bine.

– Erau amândoi cu o sticlă de coniac în mână. Şi cu aşa ceva nu se intră aici, numai peste cadavrul meu. Un prieten adevărat nu-ţi laudă nebuniile, ci îţi deschide ochii atunci când eşti în cumpănă. Ăştia nu v-au fost prieteni, ci duşmani… Nu aţi pierde nimic dacă nu i-aţi mai vedea deloc. Auzi drăcovenia naibii, să vină ei aici cu băutură, în loc să vă ajute să vă lăsaţi de ea…

– Dar Cristian e managerul meu…

– Ştiu! Chiar de aceea l-am anunţat să vă aducă toate actele şi contractele pe care le aveţi în viitor, să le controlez!

– Cum adică să le controlaţi? -, o întreb eu din ce în ce mai uimit. – Cine te-a rugat să faci acest lucru? Şi, la urma urmelor, nu văd cum te-ai descurca în ele…

– Mama dumitale m-a rugat… Iar de descurcat, fiţi liniştit, mă descurc foarte bine. Am terminat managementul de doi ani de zile.

Fata mă uimea în fiecare zi cu ceva.

– Aţi terminat facultatea de ştiinţe economice? – am rămas stupefiat şi am întrebat-o curios: – Şi de ce nu lucraţi în meseria dumeavoastră?

– Ca menajeră specială câştig bine şi nu întâmpin niciun risc. Iar ca manager nu mi-am găsit de lucru. Noroc că am multă energie. O investesc bucuroasă într-o cauză dreaptă. De fapt munca mea e o luptă prin care încerc să smulg un om din ghearele alcoolului. Iar atunci când reuşesc, am o mare satisfacţie.

– Chiar bine aţi spus că smulgeţi. Cred că în asta constă specialitatea cu care vă lăudaţi, nu? Nu cumva era mai nimerit să fiţi dentistă? -, i-am spus pe un ton ironic, aducându-mi aminte de felul în care procedase cu mine.

– Nu mă laud, deşi trebuie să recunoaşteţi că e foarte greu să lupţi împotriva acestui drog. I-am dat dreptate în gândul meu şi trebuie să recunosc că, datorită programului încărcat de sport, cu mâncare hrănitoare, într-o atmosferă plăcută, am început să lucrez deja în studio, anunţând un nou album pentru primăvară.

În ochii Mariei, aşa cum mi-a prezis mama, mi-am redobândit respectul. Am remarcat la ea mult bun simţ şi o anumită intimitate. Ţinea la ea mult şi, la rândul ei, mi-o respecta şi mie cu sfinţenie. În fiecare după-masă se retrăgea în camera ei şi nu o mai vedeam decât a doua zi.

(va urma)

Proza: Maria V. CROITORU: Cu dosoiul in cap

         Floarea se întorcea grăbită de la magazin. Răspundea automat la întrebarea „Undea-i fost”, pusă de cei cu care se întâlnea.

         Intră  pe la Măria, vecina ei, strigând de la poartă:

         – Acasă eşti tu, Mărie?
         – Ia, aicè-s în şură! Da’ care-i baiu’?

         Floarea nu răspunde. Când ajunge în şură, începe să vorbească repede:

         – Tu, amu vin de la coparativă. Mâine bagă ăştia combina în mălaiu’ de După Tău şi nu dau nimic, dacă nu-l culegem noi. Merem astară să ne-aducem batăr pântru galiţă? Ş-am auzât că badea Iuăn îi beteag. A sta şi el acasă la noapte, n-a bate hotaru’.

         – Bine, merem! Pă la zăce?

         – La zăce-s la tine. Să nu uiţi să te muruieşti pă faţă cu funinjine şi să-ţi iei nădraji.

         – Şi tu să nu-ţi iei sac mare, să trebuiască să goleşti din el.

         Floarea pleacă mulţumită. Ajunge acasă. Îs multe de făcut şi trebuie să le isprăvească iute: să adape vaca, s-o mulgă, să dea la porci… Când termină, se uită la ceas. Era numai opt şi jumătate. Până la zece mai este. E singură acasă. Bărbatul ei e la lucru, în schimbul de noapte, iar copiii-s la internat.

         Dă drumul la televizor. Se aşează pe pat şi face cipcă. Nu-i place ce este la televizor şi-l închide: „Iară-s ăştia! Tăt umblă prin lume!” Continuă să facă cipcă. Cască. Se uită la ceas. Se ridică. Trage pe ea nişte pantaloni răi. Ia funingine de la sobă şi se mânjeşte pe faţă. În cap îşi pune un clop peste năframă. Ia sacul. „Da să ieu şi un dosoi? Oi pune săcuţul în el şi-oi vini mai uşor”. Închide uşa.

         Măria o aştepta la poartă. Pe drum nu-i nimeni. E lună, se vede bine. Nu vorbesc. Ajung la calea ferată. Dincolo este tarlaua de porumb a ceapeului. De pe calea ferată se uită-n stânga, se uită-n dreapta. Nicio mişcare, e linişte. Intră în tarla şi încep să culeagă porumb. Îl culeg curăţat. Nu vorbesc. Din când în când se opresc şi ascultă. Nimic.

         – Gata eşti, Mărie? întreabă în şoaptă Floarea.

         – Gata! Hai să merem!

         O voce groasă le îngheaţă inima:

         – V-am prins! Puneţi sacii jos! În temniţă vă bag!

         E şeful de post. L-au recunoscut. Floarea lasă dosoiul şi sacul jos. Ia dosoiul şi-l desface, în timp ce miliţianul le înjura de mama focului şi le ameninţa cu puşcăria.

         – Ia să văd eu cam câte kile aveţi! Şi se pleacă să ridice un sac. Câte kile, atâtea luni o să luaţi!

         N-apucă să pună mâna pe sac, că Floarea îi aruncă dosoiul în cap şi peste mâini. Măria sare şi ea şi-o ajută. Îl trântesc şi-l lovesc , în timp ce el înjura mereu. Cu dosoiul în cap şi tras peste mâini, trântit cu faţa în jos, abia putea respira.

         – Dă-i una-n coaie, cât îl ţin eu, şi s-o ştergem.

         Măria îl loveşte şi acesta urlă de durere. Ele o iau la fugă. Îl aud strigând:

         – Mama voastră, vă prind eu! O să înfundaţi puşcăria pe viaţă!…

         Au trecut calea ferată. Fug în continuare.

         – Să n-aprinzi lumina, când ajungi acasă! zice Măria intrând în curte.

         Ajunge şi Floarea acasă. Se spală pe întuneric, se schimbă şi se culcă. Mintenaş vine trenul de doişpe de la Baie şi-i vine bărbatul.

         Dimineaţa, Floarea duce vaca la gule. La pod, în crucile drumului, şefa de echipă povesteşte cu Viorica. O vede pe Floarea:

         – Ai auzât?

         – Ce s-aud?

         – Nişte femei îmbrăcate cu nădraji l-o bătut pe şefu’ de post.

         N-am auzât nimic. Asară m-am culcat devreme. Da’ cum o făcut?

         – I-o pus dosoiu-n cap şi l-o trântit jos. Da nici nu-i sigur dac-o fost femei ori bărbaţi, numa o voce i-o părunt că-i de femeie. Brigadira zâce c-o fost băut, aşè că n-a şti în veci cine-o fost.

         Floarea se duce cu vaca mai departe, murmurând:

                                                         „Colectivu’ nost îi mare,

                                                         Cine fură ăla are!”

………………………………………………………………..

 

                O întâmplare adevărată, auzită şi povestită de M.V.C.

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (II)

(urmare)

***

 

– Domnule Andrei! Andrei!… Sculaţi-vă!… am auzit un glas necunoscut.

– Unde sunt? Am murit? – am întrebat derutat, trezindu-mă. Explozia de lumină ce intra prin ferestrele larg deschise pur şi simplu mă orbea… Simţeam cum îmi vâjâie urechile. Capul mi-era greu, încercam să evit orice mişcare, de teamă ca durerea surdă pe care o simţeam ca pe o ameninţare să nu se amplifice şi mai tare şi să-mi amplifice chinul. În plus, mi-era o greaţă îngrozitoare…

– Dacă aţi murit? Da, în ultimul timp, în fiecare zi, cel puţin o dată. Am fost informată că aşa încercaţi să vă înecaţi necazul. Numai că nu în apă, ci în alcool. După aspectul general, într-adevăr, sunteţi mort de beat.

Am văzut ca printr-o ceaţă deasă doi ochi mari care mă sfredeleau cu o mustrare întipărită într-o cută ce se adâncea între sprâncene. Încă nu mi-am dat seama unde mă aflam… Persoana ce arăta o neînduplecare totală îşi oprise un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Mă gândesc că cel mai bun lucru, dacă încă nu sunt mort, e să fac pe mortul. Şi am închis ochii să scap de Judecata de Apoi. Dar ţi-ai găsit. Cu un ton apăsat, Marele Inchizitor îşi dădea ultimul verdict:

– Dar de azi, s-a terminat. Să nu-mi spui pe nume dacă nu te voi vindeca. I-am promis solemn mamei dumitale. Şi ce spune Maria, e spus!

Mă concentrez să pot descoperi figura persoanei care-mi vorbeşte cu aşa neobrăzare. În faţa mea, bine înfiptă în pământ, stă o femeie cu o figură hotărâtă, care mă priveşte nemulţumită. Deşi faţa ei e acceptabilă, privirea ei critică şi nemulţumită mă face să cred că am în faţă propriul călău. Ca să şterg această impresie, fac pe victima şi scâncesc:

– Mi-e rău, mi-e greaţă… ce să fac?

– Păi, scuzaţi-mă, domnule Andrei, dar aţi băut ca un porc, drept urmare aşa vă şi simţiţi. Bine vă stă! Uitaţi-vă în oglindă, să vedeţi în ce hal fără de hal aţi ajuns. Dacă v-ar vedea admiratoarele, s-ar sinucide cu siguranţă, decepţionate că le-aţi înşelat aşteptările. Şi ce tip grozav aţi fost şi cât de frumos cântaţi cîntecul “Îţi mai aminteşti?”! Doamne, Doamne…

A urmat un moment de linişte binefăcătoare, în care ea, probabil, suferea privind o imagine demolată, căzută de pe piedestalul pe care mă aflasem cândva, aşa cum m-a asigurat.

– Bine că mă lasă-n pace. În rest, mi-e indiferent ce spune despre mine.

Dar bucuria a fost de scurtă durată, pentru că vocea ei ajunse din nou în urechile mele prea sensibile datorită stării în care mă aflam.

– Ţi-ai pus în cap să crapi? -, începu ea să mă tutuiască, considerând probabil că a fost destul cât m-a dezmierdat cu un respect pe care nu-l mai merit din moment ce am devenit un porc.

Şi avea dreptate. Din punctul ei de vedere, ţinând cont de tot ce am înghiţit în ultimul timp, s-ar părea că am decăzut destul de mult în iadul în care am vrut să ajung. Dar mama, draga de ea, se pare că mi-a găsit exact drăcoaica postată la uşa acestui infern spre a mă cântări dacă sunt destul de păcătos ca să pot intra… Aşa că simt cum mă ridică cu forţă de pe canapea, ca să mă târască spre baie, continuându-şi predica.

– Ce să-ţi spun, ce tragedie ar fi fost dacă ai fi murit… Un beţivan mai puţin în lume. Pe cine ar interesa moartea ta? Să zicem că ar interesa… Ei, atunci ar apărea un anunţ la rubrica evenimentele zilei cam aşa: „Cel care a cântat atât de minunat dragostea eternă, a crăpat pe veci, datorită unui exploziv înghiţit într-un pahar de coniac Napoleon”. Sau cine mai ştie cum…

M-a pus în genunchi în faţa toaletei, explicându-mi foarte clar:

– Vâră-ţi degetele în gură şi încearcă să dai afară tot ce ai băut…

Aşa mă susţinea distinsa persoană, iar vocabularul cu care mă onora m-a lovit ca un par în moalele capului. Pentru că eram încă buimac, mă încuraja mai departe, foarte afectuos:

– De nu faci ce-ţi spun? Să ştii că am să îţi vâr apă caldă cu sare pe gât şi atunci precis vei borî.

Când am auzit ce metode dibace are femeia de lângă mine mi-a fost destul, aşa că am scutit-o de oboseală, rezolvând problema pe loc, fără ajutorul ei.

Dar tratamentul nu s-a terminat aici şi, deşi mă simţeam ca o cârpă, aşa a şi procedat mai departe cu mine. M-a vârât în vană, unde apa era deja pregătită, după care a ieşit val-vârtej neuitând să-mi mai spună, cu o privire şi pe un ton care nu sufereau împotrivire:

– Aici să rămâi până mă întorc. Mă duc să aerisesc şi să strâng prin casă. Dacă vrei ceva, sună.

Şi-mi puse în mână un clopoţel. Eu, buimăcit, n-am spus nici „mâc”.

După un sfert de oră s-a întors:

– Păi nici nu mă mir că arăţi ca un descreierat. Cu sticlele goale pe care le-ai împrăştiat prin cameră, puteai să îmbeţi un batalion întreg. Ce ţi-e cu artiştii! Dragoste, lacrimi, beţii… Am văzut că te-a apucat plimbatul… Ai încălţat pantofi de vară pe aşa un potop?… Mă întreb ce-ai căutat afară?! Ai avut călduri? Mă şi mir că ai găsit casa să te întorci… De fapt, se spune că şi beţivanii au îngerii lor păzitori… Te-o fi condus unul şi te-a vârât gol puşcă sub pături…

Şi uite aşa îi turuia gura fără oprire şi fiecare cuvânt era ca un ciocan care îmi lovea tâmplele.

A ieşit în sfârşit şi m-a lăsat în plata Domnului singur… dar a reapărut cu o altă idee diabolică… Mi-a vârât pe gât un pahar cu lapte, cică mă ajută, după care am crezut că-mi voi vărsa stomacul însuşi. A avut răbdare şi chiar o anumită blândeţe, că doar nu ei îi era rău, ci mie… M-a ajutat să mă şterg, să mă îmbrac în pijama şi m-a pus în pat. Eram ca o marionetă în mâinile ei puternice şi îndemânatice, timp în care nu înceta să mă descânte, nici măcar un minut. M-a făcut cu ou şi cu oţet. Şi, deşi eram într-o stare de semi-trezie, au fost destule cuvinte care m-au durut, pentru că avea dreptate să-mi reproşeze toate cele… Aşa că nu-i de mirare că ajuns în patul curat şi-n camera aerisită, am adormit pe loc.

Când mi-am revenit, mă simţeam cu mult mai bine. Ea terminase curăţenia şi aerisitul camerelor. A venit lângă patul meu cu o supă de pui şi mi-a spus pe un ton aparte:

– Poftă bună!

Eu numai poftă nu aveam, dar la un aşa îndemn mi-am dat toată silinţa să înghit câteva linguri. Nu a comentat nimic şi am fost mirat de transformarea omenoasă din glasul şi privirea ei. Mi s-a părut dintr-o dată că diavolul îşi luase pentru scurt timp chipul unui înger blând, cu o privire caldă şi încurajatoare. Şi, pentru că m-am simţit deja demn de a vorbi cu ea, am întrebat-o:

– Am înţeles că vă numiţi Maria!

– Da, aşa mă numesc.

– Dar de fapt nu ne cunoaştem. Sau da? – am întrebat eu derutat. Cum aţi ajuns în casa mea?

– M-a angajat mama dumneavoastră, disperată de stadiul în care aţi ajuns.

– Ce profesie aveţi?

– Menajeră de specialitate…

– Există aşa ceva? – m-am mirat de unul singur. Şi ce specialitate aveţi?

– Alcoolicii! – răspunse ea pe un ton care nu suferea controverse.

– A, bineînţeles, trebuia să-mi dau seama.

– Doriţi ceva special? Vreţi să vă deschid televizorul?

– Nu, mulţumesc! Puteţi să-mi aduceţi telefonul?

Mi l-a dat şi a ieşit din dormitor, respectuoasă. Ardeam de nerăbdare s-o găsesc pe mama.

– Bine, mamă, dar ce-ţi veni să mă cadoriseşti cu aşa o menajeră?

-A, tu eşti, Andrei? Nu te-am cadorisit, fii liniştit. Am angajat-o în numele tău, aşa că o vei plăti lunar cu 2.000 de euro. Va dormi în camera de oaspeţi. Şi se va ocupa de tine îndeaproape. De fapt, poţi fi mulţumit. E singura care nu te va părăsi, cum te-au părăsit celelalte pe rând, la câte-o demonstraţie pe bază alcoolică. Trebuie să te informez că are alergie la băutură şi reacţionează brutal. A avut o viaţă grea. Soţul ei a fost alcoolic şi a murit într-un accident. Deci încearcă să-ţi revii, spre binele tău. În ea mi-am pus toată nădejdea.

– Să plătesc 2.000 de euro şi să trăiesc cu propriul meu călău în casă? Cel puţin ştii cum îmi vorbeşte şi mă pune la punct?

– Dragul meu, i-am dat mână liberă cu condiţia să te pună pe picioare. Iar dacă vrei să te respecte, comportă-te ca atare. Încearcă, fiule. E spre binele tău. 

 (va urma)

Proza: Codrina BRAN: Iubire

            Pechinezul  gras cu blăniţa moale şi ochi exoftalmici pufăie sacadat pe nasul scurt şi umed. O picătură atârnă din nara dreaptă şi o cataractă vizibilă umbreşte uşor ochii  negri şi afectuoşi. Vârsta lui înaintată este trădată de mersul nesigur şi de faptul că se izbeşte frecvent de picioarele scaunelor mai greu vizibile pentru ochii lui obturaţi. Unicul dinte care-l mai are şi care urmează să cadă şi el se apleacă înafară ieşindu-i din botişorul din care se iveşte limbuţa la fel de roşie şi fină ca o petală de trandafir proaspăt. Din când în când scutură din cap. Este şi surd. L-au năpădit toate necazurile bătrâneţii. Încearcă să se caţere pe divanul scund pe care stăpâna l-a aranjat cu două perne moi, culcuşul lui la care revine tot mai des, dar nu mai poate singur, aşa că stăpâna îl ajută împingându-l de funduleţul gras. Odată instalat îşi roteşte ochii de la una la alta, îşi scutură urechile şi începe să plângă.

            – Să-l vezi cum plânge noaptea! Trebuie  să-l ţin în braţe că altfel nu tace. L-am dus la doctor să-l rog să-i facă injecţia. Ce să fac cu el când eu abia mă mişc? Ce ne facem? El bătrân, eu bătrână, cine ştie câte zile mai avem! Taci mă, şi nu mai plânge!

            Oprit o clipă, căţelul se puse iar pe plâns, într-un alt registru, un plâns înduioşător de om.

            – Îl doare. Uite aşa m-am dus cu el la doctor. L-am pus într-o sacoşă şi greu-greu, cu bastonul în cealaltă mână abia ne-am dus. Mă tot opream să-mi trag sufletul. N-am să mai pot încă odată, nu mă mai ţin picioarele şi nici inima.

            Mă uitam la braţele ei subţiri, la spatele cocârjat şi mă gândeam că fragilitatea aceea se poate frânge oricând.

            – Închipuie-ţi că doctorul a refuzat să-l eutanasieze. Zicea că nu-i bolnav şi încă mai are vitalitate. Dar ce, bătrâneţea nu e şi ea o boală? Trebuie să am grijă să nu intre în cameră. Se scapă peste tot. El care era atât de curat şi făcea numai pe ziar în baie.

            Am întrebat-o despre motanul Alicuţă.

            – Îl aştept. De două zile a plecat şi încă nu s-a întors.

            Ieşim pe o terasă  comună. Fluieră, îl strigă pe nume.

            – Alicuţă, hai la mama! Numai mama te iubeşte! Dacă l-a omorât cineva?

            Acoperişuri roşii, diverse, mai joase, mai înalte, case vechi în centrul istoric văzute de sus par un cu totul alt oraş. Mai departe cupola bisericii. La etajele inferioare leandri înfloriţi, cerul de un albastru pal, prăfos şi aerul cald,totul în cuptorul uriaş al lui iulie. Acoperişurile proptite unul în altul păreau de aici de sus un joc de cuburi de copii.

            – Vezi, venea pe acoperişurile acelea când îmi auzea fluieratul. Uf, mi-a căzut un dinte şi nu mai pot fluiera. Fluieră slab. Mai mult şuieră.

            Pe acoperişuri nu se zăreşte nici o mişcare.

            – El e prietenos şi se tăvăleşte la picioarele oamenilor. L-o fi călcat cineva pe cap şi i-a zdrobit ţeasta. Am văzut aşa pe cineva omorând o pisică. Animalul îi dădea semne de iubire, iar omul i-a zdrobit capul. Ce mă fac acum? Căţelul se stinge sub ochii mei în chinurile neputinţelor bătrâneţii, iar motanul tânăr, puternic, iubitor, zace undeva cu creierii împrăştiaţi. Mi se pare câteodată că-l aud la uşă chemându-mă: Ma-Ma! Alerg la uşă, dar nu-i nimeni.

            – Poate l-a luat cineva şi l-a dus undeva departe, încerc eu un alt scenariu. Am auzit eu de pisici care s-au întors acasă de la mari depărtări.

            – Poate. Stăpâna se mai înviorează. Poate vine spre casă prelingându-se pe lângă pereţi. Vine, vine spre casă prin oraşul aglomerat, speriat de maşini, cu blăniţa zdrenţuită, vine la mama unde ştie că îl aşteaptă bunătăţi şi mângâieri. Dacă era bătrân nu pleca nicăieri. Stătea aici cu mine şi cu Noni. Oare-i bine să fii tânăr? Te pasc atâtea pericole. Dacă eşti bătrân un singur pericol te mai paşte, moartea, pe care o aştepţi acasă ca pe poştaş.

            Noni a murit după câteva zile în braţele stăpânei. Pe Alicuţă îl mai aşteaptă şi acum. Iese pe terasă şi îl cheamă. Când e prea slăbită îl cheamă din casă. Mai mult şopteşte:

            – Alicuţă, hai la mama!

             Închide ochii şi i se pare că o strigă de undeva: Ma!  Îl vede prelingându-se pe lângă ziduri, căutând drumul spre casă condus de instinctul sigur al pisicilor.

Proza: Elena CESAR von SACHSE: Betia (I)

Se întunecase de-a binelea. În liniştea ciudată care plutea în jurul meu, doar ticăitul mecanic al ceasornicului încerca să spargă tăcerea care devenise din ce în ce mai apăsătoare.

De câteva zile ploaia şiroia fără-ncetare. Stropi mari şi grei loveau geamurile aburite ale camerei mele în ritmul semnalelor Morse.

Plictisit, mă ridic să privesc pe fereastră şi constat apatic cum rarii trecători se afundau până-n glezne în bălţile apărute de-a lungul străzii, deoarece canalele erau pur şi simplu sugrumate de abundenţa apei.

Vântul şuieră prelung, împotrivindu-se tuturor celor care s-au încumetat să iasă pe un aşa potop.

Întunecimea rece şi umedă de afară m-a făcut să mă întorc din nou în patul îmbietor şi cald. Am luat cu mine încă o sticlă de coniac şi m-am lăsat furat de iuţeala focului din cămin, care proiecta umbre şi lumini vălurite pe peretele din dreapta mea. Cu toată ameţeala pe care o simţeam că mă cuprindea încetul cu încetul, nu am reuşit să-mi alung nemulţumirea ce mă apăsa.

Amintirile mă pândeau din colţurile întunecate al încăperii, luând forma unui păianjen ce, metodic şi precis, încearcă să ţeasă din păreri de rău o plasă din care să nu mai pot scăpa.

Doream să-mi fac curaj împotriva reproşurilor cu care mă învinovăţeam singur, ajungând să beau ca un apucat din elixirul inventat cândva de un francez.

– Bun băiat -, mi-am spus încântat de gustul lichidului care-mi aluneca pe gât.

Simţeam deja că-mi pierd echilibrul şi că plutesc ca un halucinat. O palpitaţie neplăcută m-a avertizat că n-ar fi rău să ies la aer.

– Poate răceala de afară, în bătaia vântului şi-a ploii, o să-mi facă bine, mi-am spus, şi în acelaşi timp m-am întrebat: – Şi cu asta ce-am rezolvat? Ce doresc de fapt? Să dispar sau să-mi revin?

Neliniştit, mă plimb de-a lungul şi de-a latul încăperii, cu băutura după mine, vorbind de unul singur:

– Recunosc, sunt slab. Remuşcările mă termină… Îmi pare atât de rău că nu i-am arătat mai multă afecţiune, că nu i-am dăruit mai mult din timpul meu…

Şi, ca un blestem, în mintea mea, zâmbetul, vocea, drăgălăşenia ei erau mai vii acum ca niciodată…

– Oh, Doamne. Mi-ai dat o fericire mult prea scurtă. Iar eu, ca nebunul, am jucat-o pe o carte. Muzica, compoziţii, turnee… Am şi reuşit… Atunci de ce mă simt nefericit şi singur fără ea?

Din nou mi s-a părut că văd ochii păianjenului, cum mă fixau, hipnotizându-mă. M-am revoltat şi am strigat ca un apucat:

– Târâtura asta vrea să-mi paralizeze şi ultima dorinţa de-a ieşi din hău… Degeaba îţi întinzi firele lipicioase. N-am să cad în plasa ta!

Şi pentru că doream să-mi demonstrez acest lucru, am aruncat cu sticla aproape goală, să strivesc monstrul făţarnic. Apoi am ieşit din casă.

Pe strada pustie a oraşului, vântul sufla supărat, dar eu l-am înfruntat cu bucuria luptătorului care acceptă provocarea. Am renunţat şi la umbrelă. Nu-mi folosea la nimic. Viforniţa mi-a răsucit-o în sens invers. M-am amuzat când am observat că, luând nişte pantofi la întâmplare, apa pătrunsese prin găurile modelului, iar acum ieşea în bulbuci noroioşi pe deasupra ciorapilor. Totuşi, duşul rece de noiembrie m-a înviorat, aşa că am hotărât să mă întorc. Dar, ca un făcut, farurile unei maşini m-au orbit şi m-am trezit stropit de sus până jos. I-am auzit frânele, iar conducătorul ei a coborât ameninţător spre mine, strigându-mi supărat:

– Idiotule, vrei să te sinucizi? Aruncă-te de la etaj, dar nu sări sub roţile maşinii mele. Nu vreau să fac puşcărie pentru un beţivan.

Eu îl priveam prosteşte, de fapt era singura expresie pe care o aveam la îndemână în acel moment. O voce de femeie l-a strigat pe înfuriatul din faţa mea şi, în timp ce acesta s-a aşezat din nou la volan, am auzit:

– Alex, lasă-l cu Dumnezeu. E Andrei Bak… Cum cine?… Cântăreţul…

– De rock, am strigat după maşina care pornise deja.

Şi pentru că incidentul m-a trezit la realitatea umedă şi rece, am început să dârdâi ca un apucat. Dar frigul m-a făcut inventiv, dansez şi cânt în ploaie, vestita melodie I’m singing in the rain.

Sigur că m-am bucurat când am constatat că sunt din nou în faţa porţii casei mele. De data asta am deschis-o ca un cuceritor, deşi întunericul care domina locuinţa îmi dădea o senzaţie de pustietate. Doar focul din sobă mocnea firav, cu o ultimă speranţă…

– Ai sosit? – mă întâmpină lumina slabă a veiozei, învăluindu-mă prietenoasă în lumina ei slabă şi încercând să ascundă în colţuri de umbre, resturi dintr-o viaţă dezordonată şi haotică.

M-am dezbrăcat de hainele jilave şi reci cu o bucurie renăscută. Aveam o dorinţă ispititoare de-a schimba ceva în decorul prăfuit al camerei mele şi chiar atunci, din jarul pe care-l crezusem mort, din ultima scânteie, a izbucnit o flacără prelungă, îmbrăţişând lemnele într-o lungă sărutare.

– Te-am aşteptat, iubitule.

Ştiam că şoapta ei e o provocare, dar nu am mai putut opri scânteia pornită din dragoste de viaţă, şi am strigat bucuros:

– M-aş bucura să fii din nou cu mine…

După un timp mi-am auzit propriul glas:

– Dar ştiu că-i prea târziu…

Trecusem criza. Tristeţea devenise resemnare şi-n clipa următoare mi-am recăpătat din nou liniştea. Nu mai eram supărat nici pe mine, nici pe soartă, de aceea am acceptat intimitatea ivită din moliciunea păturii în care m-am învelit. Am închis ochii, cuibărindu-mă-n fotoliul de lângă cămin şi mi-am întins picioarele reci spre căldură, acceptând sărutul muşcător al focului ce-mi ardea tălpile.

Am deschis televizorul din obişnuinţă. Dar ceva m-a făcut să-i închid sonorul şi să urmăresc mai departe jocul flăcărilor pe lemnul de brad, ce risipea scântei la fel ca focurile de artificii împrăştiate pe cerul grădinii mele, cu un an în urmă. M-am lăsat furat de un dans ameţitor şi viu, în care m-a împins fantezia.

Şi parcă din jarul încins a apărut Eva, ca o părere. O invit la dans, atras de frumuseţea ei bizară şi aspectul ei delicat. Zâmbetul copilăresc m-a făcut să o cuprind cu teamă, pe după talia firavă. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am atins-o cu un sărut pe frunte. A încercat să fugă prin mulţimea de invitaţi, lăsând în urma ei doar fâşâitul rochiei de tafta şi mireasma unui parfum suav, speriată probabil că timiditatea a trădat-o, roşindu-i obrajii palizi.

Dar am strigat-o:

– Opreşte-te! Nu pleca…

Şi s-a oprit, cuminte, zâmbitoare şi tăcută, acceptând tot tumultul vieţii mele agitate, complicate, de compozitor şi cântăreţ, dăruindu-mi doar o clipă… dintr-o întreagă fericire, pentru ca într-o zi să se ridice, în albastrul unei dimineţi de vară…

Ciudat, dar în ultimul timp, culoarea ochilor ei verzi mă urmărea dintr-un ungher îndepărtat al camerei, făcându-mă să cred că, de fapt, ea nu m-a părăsit cu adevărat niciodată, ci a rămas în continuare în preajma mea, vrând probabil să aducă echilibru şi stabilitate în viaţa-mi dezordonată şi nebună.

Lumina mişcătoare a televizorului m-a făcut să mă întorc spre el, în timp ce o şoaptă mă îndemna:

– Priveşte… priveşte…

Am dat sonorul mai tare chiar când prezentatoarea anunţa:

– Dragi telespectatori, azi se împlineşte un an de la moartea cântăreţului rock Freddie Mercury. Vă invităm să vizionaţi ultimul lui spectacol.

Anunţul m-a trezit din moleşeala în care căzusem, înfăptuind o teribilă metamorfoză care m-a ridicat din umbra amintirilor, ca un rege neîncoronat, dar proslăvit şi aplaudat de o mare de oameni. Simţeam cum sufletul mi se umple din nou de beţia succesului.

Visam sau, printr-o plăsmuire a minţii mele, mă identificam cu el? Nu-mi dădeam seama prin ce fel eram eu şi el în acelaşi timp. Ne dăruiam publicului fără rezervă, din tot sufletul, emanând prin muzica noastră, puterea unor trăiri intense, pline de viaţă. Cântam şi publicul cânta cu noi.

Deodată el a început să alerge pe scena vastă, într-un dans leonin, cu o atitudine dârză, măreaţă, princiară. Era aclamat, aplaudat! Vocea lui puternică, plină şi gravă îi vrăjea pe toţi şi-i făcea să-l recunoască pentru ultima oară ca învingător.

Melodiile lui vechi le-a reînviat pe clapele unui pian, doar scurt timp, ca să nu se bănuiască că ar avea slăbiciuni, chiar acum când se pregătea de plecare… În vocea lui a apărut o notă de nostalgie abia schiţată, care s-a revărsat voalată după fiecare cuvânt, după fiecare ton cântat. În aplauzele şi aclamaţiile fără sfârşit ale publicului, el trăia împlinirea destinului său, şi-şi cânta de fapt „cântecul de lebădă”.

Şi, ca întotdeauna la sfârşitul spectacolului, surâzător, cu mersul solemn şi nepăsător, a urcat scările eternităţii încoronat ca un adevărat REGE, purtându-şi pe umeri mantia roşie cu hermină şi având microfonul ca sceptru.

Luptând cu toropeala care mă cuprinsese încetul cu încetul, îi eram recunoscător că muzica lui m-a făcut să-mi retrăiesc într-un fel propriul destin. L-am văzut ca prin ceaţă cum coboară de pe scenă. Ajuns lângă mine mi-a şoptit:

– Viaţa mea a fost o clipă…

– Dar ce clipă! – îi răspund eu cu admiraţie. – Scăldată în culorile reflectoarelor şi încărcată de dragostea admiratorilor.

– E adevărat, dar sub blazonul de husar s-au ascuns multă muncă şi încercări, frământări şi îndoieli, sucese şi lacrimi, zâmbete şi durere, răzvrătiri şi mulţumiri. Am fost trădat, înşelat şi pierdut, invidiat, urât şi bârfit. Dar şi iubit! -, îl mai aud eu, cu ultimul pâlpâit al focului din cămin.

Spectacolul s-a terminat. Nu mai simţeam nici căldură, nici frig. În schimb, auzeam foarte clar cum vântul sufla ca un nebun, în timp ce picăturile de ploaie loveau geamurile aburite ale camerei mele, ticăind ca un pendul nemilos. Şi dintr-o dată m-am simţit uşor ca un abur, chemat de zâmbetul cuiva de undeva de sus. Şi-apoi… nimic mai mult.

(va urma)