Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (2)

(urmare)

          Problema cea mai anevoioasă a fost nu strângerea paralelor, nu aducerea materialelor şi a cunoscătorilor în ridicat case pentru smintiţi, nu stabilirea rândului la pază şi a prescripţiilor pentru străjeri, nu înălţarea căsoaiei ce până la urmă s-a dovedit a fi un ditamai castel, înconjurat din toate părţile de ziduri uriaşe peste care nu puteai să treci cum nu puteai să treci peste Muntele cel Mare, nu aducerea actelor doveditoare, gata ştampilate şi parafate, cum că ceea ce fac ei e bine şi nu e împotriva rânduielilor înstăpânite în ţară, ci marea greutate a fost prinderea nebunilor care, ca un făcut, tocmai atunci nu mai puteau fi amăgiţi cu zaharicale şi cu fel de fel de dode ce le luau ochii, că minţile cum să le mai ia, de parcă, printr-un înţeles de neînţeles pentru cei ce mai aveau puterea de a înţelege, şi-ar fi dat seama că sunt amăgiţi şi atraşi spre cetatea de piatră, şi în învălmăşeala minţii lor cu siguranţă că ceva se întâmpla de fugeau rupându-şi picioarele, numai de zidurile castelului să nu dea cu ochii.

          Treaba s-a văzut a fi tare încâlcită şi încurcată, că, dacă înainte nu-ţi venea să ieşi din casă de teama de-a nu da piept cu bolunzii, acum nu mai găseai unul să-l prinzi şi să-l arunci dincolo de zidurile înalte cât cerul, ba la un moment dat s-a pus problema de a se muta chiar ei, oameni cu minţile acasă, în castel, că doar nu era să-l lase să se părăginească fără ai da o folosinţă, numai că cei care au venit cu ideea erau cât pe ce să fie trecuţi în rândul idioţilor, cum adică, ei să ajungă la ospiciu, nu vă grăbiţi, cu siguranţă că, nu după multă vreme, vor apărea de prin văgăunile pe unde s-au pitit, răbdare să fie numai, că aşa va fi, şi aşa a şi fost, din motive nelămurite de cei ce ar fi putut să le lămurească, ţicniţii au început să iasă la iveală, câte unul, câte doi, numai bine pentru a fi prinşi cu uşurinţă şi închişi pentru totdeauna în cetate.

          Când prindeau câte unul rătăcit prin pădure sau pe tăpşanele de la poalele munţilor, îl legau fedeleş cu sârmă şi cu sfori purtate de oameni tot timpul asupra lor, legate în jurul trupurilor, deasupra chimirelor, devenind astfel părţi nepreţuite ale portului popular, dar şi însemne ale curajului şi vitejiei, că mult curaj şi vitejie trebuia să ai ca să te apropii de sălbăticiune, s-o hârjoneşti şi s-o struneşti, s-o prinzi şi s-o legi fără să te alegi cu muşcături sau cu zgârieturi ce te-ar pune în situaţia de a fi tu, la rândul tău, urmărit şi hăituit, iar după ce îl legau, îi puneau un căluş în gură, făcut din ghemotoace de cârpe pe care le aveau burduşite în buzunarele sumanelor şi ale iţarilor, şi-l duceau pe sus, legat cu mâinile şi cu picioarele de un par, până la casa de nebuni, în vreme ce toată suflarea satului se aduna ca la potop, cânta de bucurie şi ţipa de plăcere că, în sfârşit, a mai fost prins unul. Prinderea descreieraţilor, aşa cum s-a dovedit nu după mult timp, era o treabă mai mult decât anevoioasă, care îţi lua şi timp, şi putere, şi curaj şi, mai ales, îţi dădea bătaie de cap. În ceea ce priveşte durata acestei dandanale, s-a ajuns la concluzia că răul va fi stăpânit cândva, nu se ştie când, deoarece numărul căpiaţilor creştea cu fiecare zi, prin urmare, se cerea cu prisosinţă o mai bună îndrumare a luptei, că era o luptă nu mai încape discuţie, mai multă dibăcie, şi asta cu atât mai mult, cu cât cei fără de minte păreau în toate minţile, o dată ce găseau cu cale să se ascundă ca să nu fie prinşi, să se strângă laolaltă şi să atace împreună, astfel încât, privit din afară, totul părea un joc de-a hoţii şi vardiştii, dar un joc tot atât de periculos precum războiul care l-a generat. Aşa stând lucrurile, cei cu capul rămas bun de pus la contribuţie au ajuns să stabilească felurite planuri de bătaie, puse la punct până în cele mai mici amănunte, ba au ajuns să facă întreceri cine stabileşte cel mai bun plan de acţiune, încât până la urmă era mai important să gândeşti un fel practic de aducere a zănaticilor în palatul de pe buboi, decât aducerea lor de fapt. Era o vânătoare continuă, în care vânătorul putea ajunge vânat, iar vânaţii, cu priceperea născută dintr-o minte atât de drăcească, încât putea naşte idei diavoleşti, îi vânau şi ei, la rândul lor, pe vânători, lucrurile petrecându-se aşa multă vreme, încât, de la un moment anume, singurul rost de a fi al sătenilor era acela de a scăpa cât mai repede, dar şi cât mai năstruşnic posibil, de cei cu socoteala rătăcită, iar ceea ce a fost odată această aşezare omenească acum nu mai era, toate cutumele şi obiceiurile fiind date peste cap, cu alte cuvinte nimeni nu mai avea vreme de lucru la câmp, de lucru la pădure, de lucru în bătătură, de nunţi, botezuri sau înmormântări, zi de zi, de dimineaţa şi până noaptea târziu, localnicii, adunaţi în cete şi organizaţi ca pentru un adevărat război, hălăduiau pe toate coclaurile în căutarea nebunilor, iar când prindeau vreunul se bucurau ca nişte nebuni şi, după ce-l azvârleau dincolo de zidurile cele înalte şi albe ale castelului, o luau de la capăt, până ce întunericul le tăia pornirea şi pofta de căutat chiar şi în gaură de şarpe, apoi se adunau în faţa bisericii şi, la lumina lunii care până şi ea părea prinsă în acest joc nebunesc, îşi făceau socoteala, câţi au fost prinşi şi câţi au mai rămas de prins, ceea ce era foarte greu de stabilit, câţi dintre ei nu mai sunt printre ei, ci au trecut, e drept, fără voia lor, în tabăra vrăjmaşă, cum trebuia dusă lupta în ziua următoare, cine are cel mai bun plan de bătaie pentru a fi pus în aplicare, cine câştigă trofeul Cel mai bun prinzător de nebuni, câţi au mai trecut prin sat să se intereseze de isteria ce i-a cuprins, cam ce necazuri au paznicii nebunilor, batăr că nu mai avea niciun  rost să-i păzească, deoarece nu au fost încercări de evadare din cetate, cine strică rânduiala şi s-a apucat de altceva decât de vânat bolunzi, şi câte şi mai câte, de-i apuca miezul nopţii la taifas şi abia de mai prindeau câteva jumătăţi de ceas cu pleoapele trase peste vedere, într-un somn ce numai somn nu era, că războiul continua şi pe tărâmul viselor, dar cu alte forţe şi cu alte măiestrii, iar dimineaţa când încă nu se crăpa de ziuă, o luau de la capăt, că vânătoarea, ca orice vânătoare ce se vrea o reuşită, trebuie începută cu noaptea în cap şi terminată cu noaptea în picioare. Greu le era şi străjerilor cu apărarea porţilor azilului de nebuni, nu că paza acestora le-ar fi încercat prea mult curajul, atenţia şi iscusinţa, deoarece, porţile odată închise, nimeni nu mai avea cum să mai iasă de acolo, şi, ca un făcut, cel ce era aruncat dincolo de ele nu dădea niciun  semn că i-ar fi trecut prin gândul idiot să vrea să iasă afară, de parcă ar fi intrat în cine ştie ce rai, dar le era greu că trebuiau, în anumite zile, să sufere ore în şir lătrăturile, mugetele, miorlăiturile, orăcăielile celor închişi, iar toate acestea erau atât de nefireşti, încât îi băgau în toate boalele şi-i puneau pe dezmorţit picioarele prin fugă, însă nu şi le dezmorţeau prea departe, că misiunea era misiune, şi dacă nu de voie, cel puţin de nevoie făceau ce făceau, Sfatul bătrânilor stabilind drept pedeapsă pentru cei ce-şi părăsesc postul de străjer nimic altceva decât aruncarea celui în cauză dincolo de ziduri, în mijlocul acelor sălbăticiuni, iar pedeapsă mai mare ca asta nici că-ţi trebuia. E drept că erau zile la rând când de dincolo nu venea nici cel mai mic zgomot, fapt ce-i punea pe gânduri pe străjeri, dându-le prilejul de a face fel de fel de presupuneri, una mai năstruşnică decât alta, fie că sălbaticii s-au mâncat unii pe alţi, fie că a dat o altă molimă în ei şi s-au prăpădit cu toţii, fie că de atâta urlat li s-au uscat limba şi gâtlejul şi de bună seamă nu mai au cu ce urla, fie că ce-au avut de împărţit au împărţit şi nu mai e cazul să se certe, însă, nu după multă vreme, lucrurile reintrau în normal, dacă normal este să te perpeleşti toată ziua şi toată noaptea în acel vacarm asurzitor ce-ţi răscolea întreaga făptură şi-ţi punea pe jăratec toată neînfricarea şi toată dorinţa de a nu-ţi fi teamă şi de a nu le băga în seamă.

          Cât a durat toată această vânătoare nu se ştie, că nu a avut nimeni vreme de stat şi de numărat anotimpurile sau anii de răfuială, războiul care le-a adus pe cap acest blestem şi le-a dat de lucru, poate pentru tot restul vieţii, fusese dat cu totul uitării, dar nu au fost uitate măiestriile învăţate în luptă, pentru că ele trebuiau folosite în actualul război ce se desfăşura din plin în împrejurimile satului, mai mare război ca acela dintre oameni şi neoameni nici că puteai găsi, oricum, de-a lungul anilor, au obosit şi unii, şi alţii, pândarii înţelegând în cele din urmă că bătălia poate dura o veşnicie, pentru că, deşi tot mai mulţi dintre sălbăticiţi erau ferecaţi în ospiciu, la fel de mulţi dintre ei treceau de cealaltă parte, iar această oboseală ce le-a marcat sufletele şi trupurile era pusă pe seama neputinţei de a sfârşi odată cu acest balamuc.

          Ceea ce era însă şi mai grav şi i-a făcut să se gândească cu mai multă luare-aminte asupra coşmarului prin care treceau era că răzbunările mocnite şi adormite în oameni ani la rând au început să se trezească şi să prindă viaţă, ura dintre săteni, pricinuită de te miri ce neînţelegere sau lucru rămas rezolvat în pierdere, a dat la iveală mârşăvia din oameni, cei mai mulţi dintre ei socotind că, în sfârşit, a sosit vremea socotelilor şi a răfuielilor, aşa că se organizau în cete separate şi porneau o vânătoare cruntă împotriva celor ce le-au stat ani în şir ca un ghimpe în coastă, îi prindeau şi, după ce-i legau butuc şi le înfundau gura cu cârpe, îi cărau de-a lungul satului spre palat, strigând în gura mare că au prins un căpiat, mulţimea mai puţin ştiutoare răsufla uşurată, cea bănuitoare privea mirată neînţelegând sau înţelegând prea bine ce se întâmplă, ştiind că bolundul legat cu frânghii şi  cu sârme s-ar putea să nu fie bolund, dar avea cineva curaj să se apropie de năpăstuit şi să verifice, dacă muşcă, dacă zgârie, dacă nu muşcă şi nu zgârie a doua zi aveai de-a face cu vânătorii răzbunători, aşa că, decât să ajungi tu însuţi la balamuc, mai bine laşi lucrurile să meargă de la sine, ceea ce şi făceau, încercând pe cât posibil să se ferească fiecare de duşmanii avuţi de-o viaţă. Lucrurile s-au încurcat într-atât, încât bătăliile se purtau mai mult între cete de oameni întregi la minte, dacă se poate spune că cei ce urmăresc să-şi răzbune nedreptăţile ce li s-au făcut sau numai li s-au părut că li se fac au mintea întreagă, acum sosind vremea răfuielilor, fiecare răzbunându-se pe fiecare, pentru o simplă uitătură peste gardul vecinului la vecina ori pentru cea mai neînsemnată vorbă spusă când şi unde nu trebuie sau cine ştie pentru orice altceva, te pomeneai prins şi băgat în palatul cu tâmpiţi.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Anunțuri

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/23/proza-grapini-cetatea-cu-nebuni-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: