(urmare)
Tema romanului este lumea satului românesc cu schimbările dramatice din timpul comunismului şi din timpul tranziţiei. Aceasta este tema principală, căci mai putem distinge şi aspecte de viaţă particulare, cum ar fi cea ai insului neadaptat la un mod de viaţă şi-şi caută refugiul în lumea mult mai liniştită a satului copilăriei.
Ideea de bază ce se desprinde din conţinutul celor 68 de fragmente alcătuitoare este că, în comparaţie cu imaginea ancestrală a satului, cunoscută de scriitorul-narator din copilărie, imaginea de astăzi este una hidoasă. Satul nu mai arată nici pe departe cum arăta. La fel oamenii lui.Satul s-a retras de pe uliţele noroioase şi s-a aranjat pe marginile şoselei, cât mai aproape de carosabil. Din vechile gospodării au rămas doar livezile îmbătrânite. Motivaţia stârneşte râsul: „Aşa, ca să aibă faţadă. Să vezi maşinile pe geam, să vezi când se deschide prăvălia. S-au adunat ca pilitura de fier în jurul unui magnet liniar” (Sărind peste un secol, p. 6). Iar în altă parte, ne prezintă casele noi cu scările de beton „care crapă de carcă ar vrea să divorţeze de edificiu”. În faţa lor apar bătrâni dezorientaţi, îmbrăcaţi ca pentru un grotesc bal mascat: „satul pare vacant, o colonie de bătrâni în care abia îmi recunosc foştii consăteni” (p. 22). În copilărie, îşi aminteşte cu nostalgie autorul: „fetele mai mărişoare se luau de braţ coardă şi se plimbau până afară din localitate în această formaţiune ciudată. Miroseau frumos, a săpun de casă şi a mătase pârlită cu fierul de călcat” (p. 7). În antiteză, scriitorul pune situaţia de astăzi: tinerii îşi anunţă prezenţa în sat prin boxele scoase în curte pentru ca manelele să se audă până departe sau prin maşinile second hand care produc panică pe uliţe şi din care răsună glasul plângăcios al lui Florin Salam (într-o zi, autorul strică o casetă cu manele a unui tânăr tuciuriu pe care în luase în maşină! E lesne de înţeles de ce!). Copiii şi tinerii crescuţi în atmosfera jocurilor pe calculator şi a desenelor animate sunt agresivi şi teribilişti. Prin urmare, modul de viaţă tradiţional este pe cale să noară definitiv sub loviturile postmodernităţii. Întrebarea scriitorului „ce lipseşte?” primeşte un răspuns fără echivoc din partea acestuia: „Răcnetul vitelor seara, când veneau de la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântatul cocoşilor înainte de a se crăpa de ziuă, scârţâitul cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele unui mecanism în stare de funcţionare. Ori sentimentul că toate lucrurile sunt în cursul timpului , nu în afara lui?”
Ei, dar toate acestea s-au dus, s-au pierdut. Ce s-a câştigat? Este o întrebare firească pe care ne-o punem, dar şi-a pus-o şi autorul. Din păcate, nimic, răspunde el şi ne convinge şi pe noi, cititorii. Totul a fost pervertit, vechiul sat a dispărut, iar în locul lui s-a născut o realitate hidoasă, pe care scriitorul o descrie sugestiv şi ne determină să ne dăm uşor seama de dimensiunea dezastruluiu: „Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-handurile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria mea cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”.
Subiectul. După cum spuneam, romanul nu are un subiect organizat pe cunoscutele momente ale acţiunii. Dintre acestea, doar intriga centrală a romanului o putem determina: reîntoarcerea naratorului-personaj în spaţiul natal, intrarea acestuia în posesia unei case batrâneşti în satul în care a copilărit, fapt care îi dă posibilitatea să facă o analiză trecut-prezent a vieţii satului, să reînvie amintiri etc. Secvenţele aparent scindate spaţio-temporal ne pun în contact cu o realitate cvasicunoscută: pe de o parte, radiografia României şi a schimbărilor prin care trece ţara şi mai ales locuitorii ei, în contextul integrării în Uniunea Europeană, şi pe de altă parte ideea alterităţii, a străinului care nu poate fi acceptat pe deplin şi integrat în comunitatea rurală. (În treacăt fie spus, autorul acestor consideraţii trăieşte într-un sat de aproape 53 de ani, lucrând ca profesor, învăţând copiii oamenilor, construind şcoală, făcând satul şi pe oamenii lui cunoscuţi în ţară şi peste hotare prin cărţile sale, salvându-le de la pieire cultura materială şi spirituală, obiceiurile, tradiţiile, graiul, iar ei îl consideră venetic şi astăzi!).
Redăm câteva dintre aspectele prezentate în secvenţele componente, nerespectând o ordine anume: casa bătrânească în care se stabileşte fusese luată în primire de păsări; vecinul; ciobanul care vorbeşte la mobil; beţivii satului şi obiceiurile lor; speculanţi care îşi zic investitori strategici; obiceiuri tradiţionale – Boboteaza vacilor; birocraţia noastră; diferenţe faţă de Vest – deşeurile; coşurile de gunoaie aduse de olandez vor fi folosite în alte scopuri; români care nu sunt primiţi pe vase; vecinii care intră în grădina lui; hoţii; în sat vin străini; taxele care trebuie plătite; pădurea, dealurile, văile; ciobanul care pleacă în Spania etc. Nu le înşirăm pe toate şi nu le comentăm, deoarece nu vrem să-l privăm pe cititor de plăcerea de a le descoperi singur. Şi-l asigurăm că merită, fiindcă scriitorul le prezintă atât de atractiv, încât te determină să nu laşi cartea din mână.
Personajele. Personajul central al cărţii este naratorul, care este şi personaj. Celelalte personaje ale romanului, cele mai multe dintre ele apar când intră în contact cu naratorul şi dispar. Doar baba Florica, ţiganul Costan, Artistul devin eroi, protagonişti ai unei lumi care nu îşi mai găseşte ordinea internă. Considerăm nepotrivită orice încercare de caracterizare, oricât de sumară, a personajelor cărţii, lipsind cititorul de posibilitatea de a extrage singur trăsăturile caracteristice ale acestora. Cartea trebuie citită neapărat şi pentru a face cunoştinţă cu personaje din lumea satului de astăzi.
Realizarea artistică. Cu privire la realizarea artistică, oricine poate remarca, în primul rând, modurile de expunere:
Naraţiunea este modul de expunere de bază folosit de autor. Naraţiunea este când subiectivă, axată pe confesiune, pe implicarea naratorului şi folosind verbul la persoana I, când obiectivă, bazată pe observaţie, pe detaşarea naratorului, verbul este utilizat la persoana a III-a. În funcţie de atmosfera creată, naraţiunea este realistă, bazată pe fapte şi întâmplări reale sau posibile, dar şi memorialistică, axată pe evocări.
Alexandru Vlad narează într-un stil simplu şi concis, romanul lui fiind impregnat şi de date autobiografice, amintind de paginile unui jurnal.
Dialogul este folosit extrem de puţin, dar este folosit cu pricepere, având darul de a înviora acţiunea.
Descrierea. Prin descriere, scriitorul realizează sumare portrete ale unor personaje şi câteva imagini memorabile de natură. Dăm şi noi o astfel de descriere: „începeau să cânte greierii şi dealurile parcă se înălţară pe orizont ca nişte decoruri traforate, luminate de undeva, de dincolo. Norii mici, ultimii pe cer, aveau ceva de cenuşă stinsă. L a câţiva coţi deasupra pădurii ardea în fiecare seară o stea timpurie, mare cât o nucă. M-am obişnuit greu cu ea: la început, mi s-apărut a fi un avion încremenit, cu luminile aprinse, în drumul lui spre aeroportul care totuşi nu era prea departe, apoi un OZN sau ceva de genul acesta, şi până la urmă nu mi-am mai pus problema. Dispărea, de altfel, destul de devreme dincolo de orizont sau se pierdea printre celelalte stele, pe măsură ce apăreau, tot mai multe, pe cerul încă fosforescent” (Florica II, p. 174).
Frumoasă, nu? Remarcăm câteva figuri de stil extrem de sugestive. Şi, fiind vorba de figuri de stil, trebuie să spunem că Alexandru Vlad a deşertat fără zgârcenie din sacul său plin în textele componente ale romanului. Am scos o listă întreagă, unele de o rară frumuseţe, dintre care transcriem şi aici câteva: „Camioanele lungi şi rapide ca nişte trenuri”; „iarba virgină”; „cumuluşii orbitori”; (şerpii) „trupul lor atât de lung şi subţire, fluid ca mercurul”; „apa neclintită ca oglinda”; „stă locului, ca o panglică într-o desfăşurare infinită”;”s-au destrămat pur şi simplu, de parcă ar fi fost bombardate de undeva de neutroni”, „sunt puţin circumspecţi cu mine, de parcă m-ar suspecta de gripă aviară”; „norocul cel frate cu românul”; „mai murdare, mai sălbatice şi aparţin, practic, altui secol”; „muzica făcea colbul să vibreze”; „cu faţa ca o lună plină”, „părintele Preda, bărbat frumos şi crai comunitar”; „bivolii negri ieşeau ca nişte balauri din grajd”; „pe răzoare apăreau bănuţii galbeni ai florilor de podbal”; „găoacea izvorului”; din fortul izvor „mai rămăsese rana aceea noroioasă”; (Fata) era frumoasă, bine îmbrăcată, cu genunchii lipiţi ca nişte fructe gemene”; „Fata aceea mă fermecase cu genunchii ei de culoarea grâului copt”; „lumina gri”; „libelulele filigranate ca nişte glabonţuri vii”; „apa are culoarea mierii”; „stelele, greieri luminoşi pe orbitele lor”; (greierul) „începe iar, ca un ceasornic de argint tras la nesfârşit”; „Şiria lui Slavici, cu cetatea ei priponită pe culme”; „pădurea începe să ruginească şi are culoarea pisicii turbate”.
Dacă gândiţi că am transcris prea multe, de vină este numai dărnicia nemăsurată a scriitorului Alexandru Vlad. Mărturisesc că a trebuit să renunţ la altele la fel de frumoase.
În concluzie, CARTEA lui ALEXANDRU VLAD, sugestiv intitulată CURCUBEUL DUBLU, după ce o termini de citit, este ca un curcubeu care îţi încântă ochiul şi-ţi linişteşte sufletul, după o ploaie torenţială, vestind calmul şi bucuria ce vor urma.
Aluniş, 15 decembrie 2011
Ovidiupecican's Blog 