Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (3)

– Halo! Halo! Poliţia? -, auzi poliţistul de serviciu o voce agitată de femeie.

– Da, doamnă! Ce doriţi?

– Veniţi imediat pe strada Fischbach numărul 16. În apartamentul vecinilor se aude mare gălăgie. Iar îşi bate alcoolicul ăsta nevasta. Mi-e să n-o omoare, nemernicul. Femeia are o fetiţă de cinci anişori. Nu pot să accept aşa o barbarie -, completă aceeaşi voce foarte agitată.

– Liniştiţi-vă, doamnă. Trimitem imediat doi poliţişti.

– Vă mulţumesc! -, mai spuse femeia cu o voce abătută.

Într-adevăr poliţia a ajuns în câteva minute. În apartament se auzea din când în când vocea răstită a unui bărbat. Poliţiştii au apăsat pe sonerie apartamentului.

– Poliţia! Vă rog să deschideţi uşa.

Uşa se deschise încet şi un bărbat destul de înalt, cu o faţă buhăită de alcool, se postă în faţa lor şi întrebă nemulţumit:

– Ce doriţi?

Fără să-i răspundă, poliţiştii intrară pe lângă el în apartament. O femeie tânără ce-și ținea protector fetiţa lipită de trup îi privea speriată dintr-un colţ al camerei. Cioburi de farfurii şi pahare erau pretutindeni pe covor.   

– Cum vă numiţi? – întrebă sergentul, întorcându-se, în sfârșit, către cel care le deschisese.

– Dittmar Iosef -, răspunse bărbatul.

– Pe numele cui este înscris apartamentul?

– Pe al meu!

În acel moment sergentului îi sună telefonul, timp în care celălalt polițist le ceru bărbatului și femeii actele.

Femeia intră în cealaltă cameră să-şi aducă paşaportul, în timp ce bărbatul îşi scoase buletinul din portmoneul de pe masă.

– Până când aveţi drept de şedere în Germania? -, o întrebă poliţistul pe femeie, ale cărei vânătăi de pe mâini şi de pe faţă dovedeau de ce viaţă are parte.

– Până anul viitor.

Terminând discuţia telefonică, sergentul îl întrebă pe bărbat:

– Domnule Dittmar, aţi fost aseară la barul cazinoului?

În loc să răspundă, acesta întrebă, la rândul lui, ironic:

– De ce? E interzis?

– Nu, însă va trebui să ne urmaţi, spre a da o declaraţie. Aseară între orele 12 și 2 noaptea a dipărut un colier valoros, iar dumeata ai fost în acest timp în bar. Trebuie să verificăm toate persoanele care au fost prezente în incinta hotelului, în acel timp. Am primit informaţia de curând, de la colegii mei, dar, de fapt, noi am fost chemaţi acum câteva minute de vecinii dumneavoastră, pentru că deranjaţi prea des liniştea colocatarilor. După cum văd, doamna a fost brutalizată. Puteţi să-mi spuneţi de ce?

– Nu aveţi niciun drept să vă amestecaţi în casa omului. E treaba mea de ce am lovit-o. Ştie ea ce a făcut, ţăranca dracului. Să-mi cauţi treaba aia, că de nu, te omor, fir-ar ai dracului -, îi spuse cu duşmănie bărbatul şi făcu un gest amenințător către femeie gata, parcă, să o lovească, fără nici o jenă faţă de oamenii autorităţii.

Cel mai în vârstă dintre poliţişti îi imobiliză atât de repede mâinile la spate, punându-i cătuşele, încât soțul rămase pentru o clipă blocat. Nu mai scoase nici un cuvânt. Mai apoi, împins spre uşă, deveni dintr-o dată docil şi îmblânzit.

Poliţistul mai tânăr rămase în cameră cu femeia. Îi înapoie paşaportul şi o întrebă:

– De unde a pornit cearta?

– Prietenul meu a ajuns acasă după ora 2 noapte şi a dormit până pe la ora prânzului. Când s-a trezit, a început să caute o cheie pe care zicea că a lăsat-o pe masă. Eu am lucrat de la ora 8 dimineața până la 12 şi, când am ajuns acasă, m-am grăbit să gătesc. Doamne fereşte să mă ating de ceva ce-i al lui. Fiica mea a dormit în camera ei, aşa că nu avea cine să-i fure ceva. Probabil a pierdut-o singur.

– Nu v-a spus de unde era cheia?

– Nu!

– Dacă vă simţiţi în pericol, vă dau adresa Casei Femeilor, unde sunteți ocrotită de lege. Aveţi un copil care merită să cunoască o altă viaţă, iar dumneavoastră, la fel.

Pe femeie o podidiră lacrimele, recunoscând că de mult a vrut să-l părăsească, dar nu avea unde merge.

– Luaţi-vă lucrurile de care aveţi nevoie. Am să sun un coleg să vă ia cu maşina. Adresa este secretă, primiţi o cameră şi, cu timpul, veţi primi şi locuinţă.

– Dar el ştie unde lucrez. Dacă mă urmăreşte?

– Să îndrăznească. O să-l lămurim noi să nu o facă. Oricum, până mâine, sigur nu va ajunge acasă.

– Vă mulţumesc din suflet. Imediat îmi fac bagajul. Elise ia-ţi sveterul şi păpuşica. Plecăm!

– La bunici? -, întrebă fetiţa.

– Încă nu -, îi răspunse tânăra femeie, zâmbindu-i.

…………………………………………………………………………………………………………….

În holul hotelului câţiva ziarişti o aşteptau pe Agathe Kelly. Aceasta apăru în scurt timp, surâzătoare și bine dispusă. Părul platinat îi era tuns scurt, dându-i un aer tineresc. Era îmbrăcată într-un costum cu pantaloni de culoare roşie. Vioaie și cu o privire prietenoasă, făcea o impresie bună. Vorbea foarte bine limba germană, iar societatea locală o privea cu simpatie.

– Doamnă Kelly, puteți să ne destăinuiți valoarea aproximativă  a colierului? -, a fost prima întrebare pusă de un ziarist din dreapta

– Câteva milioane de dolari.

Pentru că nimeni nu se aşteptase la un asemenea răspuns, se făcu pe moment tăcere, dar apoi fu întreruptă de o tânără ziaristă, vizibil emoționată:

– Aș dori să știu dacă bijuteria, înafară de valoarea reală, a avut și o însemnătate sentimentală pentru dumneavoastră…

Agathe începu să râdă amuzată, aducându-și aminte de mărturisirea făcută nepotului.

– A fost cadou de logodnă -, răspunse ea rapid.

– Înțeleg -, mărturisi mulțumită ziarista.

Agathe se gândi că fata nu avea cum să înțeleagă ce a însemnat pentru ea această bijuterie. În orice caz, nu ce credea fata. S-a căsătorit la optsprezece ani, iubindu-și soțul din tot sufletul. Totuși, cu toată poziția ei de prințesă, s-a simțit mereu ca într-o gară, în care Jeck cobora dintr-un tren și dispărea în altul. Tânjea după prezența lui, după dragostea lui, dar oricât a încercat să-l rețină, nu a reușit. Când a devenit alcoolic, femeile au devenit o altă preocupare pentru el. Cu toate astea nu a putut să-l părăsească. Abia după ce-a făcut infarct și-a dat seama că lupta ei a fost inutilă și lipsită de sens. „- Mi-am risipit viața fără rost” -, își spuse în gând Agathe, trezită din visare.

– Doamnă Kelly, bijuteria a fost asigurată? -, o întrebă mai departe o roşcată minionă.

– Desigur! Apropo, aş dori să menţionaţi în ziare că asigurările plătesc celui care găsește colierul o recompensă de zece procente din valoarea reală.

– Nu cred că cel care ar fi în posesia unui obiect atât de valoros, în loc să-l vândă, l-ar restitui în favoarea recompensei -, îşi dădu cu părerea o altă ziaristă, ce lupta vizibil cu emoţia, care-i îmbujorase brusc obrajii.

– Nu se ştie niciodată domnişoară. Poate se găsesc în lumea asta și oameni care ar face-o. Și apoi, acest colier nu se poate vinde atât de uşor. Un cumpărător cu mulți bani e greu de găsit. La revedere! -, salută ea pe nepusă masă, retrăgându-se cu acelaşi zâmbet fermecător cu care venise, îndreptându-se grăbită spre ieşirea hotelului, unde familia Rosetti o aștepta lângă un taximetru în care urcară cu toți.

În urma ei ziariștii vociferau, nemulţumiţi de timpul mult prea scurt acordat interviului.

……………………………………………………………………………………………………………..  

 (Va urma)

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (2)

La scurt timp după ce-i plecă nepotul, Agathe auzi o bătaie scurtă în uşă. Un bărbat tânăr intră hotărât în încăpere.

– Stimată doamnă, mă numesc Müller.

– Sunteţi detectivul hotelului?

– Întocmai!

– Vă rog să luaţi loc. Serviţi o cafea?, îl întrebă ea.

– Vă mulţumesc, nu doresc nimic -, îi răspunse acesta, zâmbindu-i amabil. În timp ce se aşeza în fotoliu, îşi scoase un carneţel cu un pix.

– Aş dori să-mi spuneţi tot ce vă amintiţi…..

Agathe aproape că nu-l lăsă să-şi termine vorba şi începu:

– Tinere domn, aseară m-am reîntors de la Cazino mai repede ca de obicei. Obişnuiesc să-mi pun bijuteriile imediat în seif. Ieri însă, spre ghinionul meu, nu am făcut acest lucru. Mă durea capul şi mă simţeam obosită, aşa că l-am aşezat… ori pe măsuţa oglinzii din dormitor, ori pe noptieră, ori pe etajera din baie, când am intrat să-mi iau o aspirină. În orice caz, l-am avut la mine când am intrat în apartament.

– V-a însoţit cineva de la Cazino până la hotel?

– Doamna şi domnul Rosset. Nu mai ştiu însă dacă au intrat la mine sau m-au însoţit doar până la uşă. De obicei servim un păhărel de coniac înainte de-a ne culca.

– De unde cunoaşteţi familia Rosset? Locuiește în acest hotel?

– I-am cunoscut de câţiva ani buni în Cazino. Sunt italieni. Apartamentul meu e lipit de a lor.

– Aha! -, spuse tânărul detectiv, notându-şi ceva cu un scris mărunt.

– Cine a intrat azi la dumneavoastă în cameră?

– Pe la ora 8 am comandat o stică de şampanie. Ştiţi cum e, „cui pe cui scoate”.

– Aşa-i -, încuviinţă celălalt, zâmbind. – Cunoaşteţi chelnerul care v-a adus comanda?

– Da! Mereu aceiaşi. Dacă nu e Peter, e Michael.

– Dar azi care dintre ei a fost?

– Nu ştiu. Aveam ochii acoperiţi cu o mască de catifea pe care o folosec uneori, să pot adormi.

– V-a lăsat căruciorul cu comanda în această cameră?

– Nu! L-am rugat să mi-l aducă lângă pat.

– A mai venit în această dimineaţa cineva la dumneavoastă?

– Maseuza!

– Pe la ce oră?

– Cam pe la 8 şi 30 de minute.

– Unde vă face masajul?

– În dormitor!

– În baie a fost?

– Da! Am rugat-o să-mi lase apă în vană. Înainte de-a pleca ea, a venit nepotul meu să mă anunţe că tatăl lui, adică fratele meu, ajunge pe la ora prânzului în oraş.

– El în ce cameră a fost ?

– Se mişcă peste tot. Nu are astâmpăr niciodată.

– Pricep!

– Până aţi descoperit dispariţia colierului v-a mai vizitat cineva?

– Nu! Când am remarcat dispariţia lui, l-am sunat imediat pe directorul hotelului. A venit imediat la mine. La câteva minute după plecarea lui, a revenit nepotul meu Crist.

– Dar când exact aţi remarcat că vă lipseşte prețiosul obiect?

– Azi dimineaţă, înainte de-a intra în baie.

Cineva a bătut uşor la uşă, dar Agathe, dusă pe gânduri, nu a auzit. Uşa se deschise încet, în timp ce capul cameristei se strecură pe lângă uşă.

– Mă scuzaţi -, spuse surprinsă.

– Tu eşti Suzane?

– Da! -, şi vru să iasă.

– Un moment, domnişoară. Ce căutaţi?

Fata se roşi până în vârful urechilor, dar răspunse cu o voce calmă.

– Am venit să fac curat.

– Dar nu aţi fost chemată.

– Vin nechemată, domnule. Noi lucrăm când clienţii nu mai sunt în camere.  

– Păi nu aţi observat că doamna nu a coborât încă?

– Nu! Colega mea m-a chemat să preiau prosoapele, şi până am urcat cu liftul din pivniță a trecut jumătate de oră. Doamna ia micul dejun întotdeauna la ora zece şi, după cum vedeţi, acum e zece şi jumătate.

– Vă mulţumesc. Puteţi pleca -, încuviinţă Müller.

Fata ieşi ca o furtună pe uşă. Detectivul se ridică, scuzându-se.

– Nu vreau să vă mai reţin. Voi analiza filmele de la camerele de luat vederi, iar mâine voi veni să tragem concluzii, avându-i pe toţi protagoniştii de faţă. Deocamdată vă multumesc. La revedere, doamnă Agathe!

– La revedere, domnule Müller.

Îndreptându-se spre ușă, tânărul detectiv adăugă:

– După ce coborâţi la micul dejun va trebui să fac o mică retrospectivă prin apartament, în speranţa că aș putea găsi anumite indicii care să ne ajute în acţiunea noastră.

– Bineînţeles, domnule Müller. Vă rog să faceţi tot ce e de făcut -, acceptă Agathe propunerea

…………………………………………………………………………………………………..

 (Va urma)