ÎNTÂMPINĂRI CRITICE: Grigore M. CROITORU: O carte care nu trebuie ocolită. CURCUBEUL DUBLU de Alexandru VLAD (1)

Inaugurez aici o nouă rubrică a prezentului blog destinată discutării producției culturale. Primul semnatar al ei este prozatorul, lexicograful și, acum criticul literar Grigore M. CROITORU ale cărui începuturi memorabile într-ale literaturii sunt o etapă de-acum arsă, chiar dacă ele s-au produs într-un moment al vieții care pentru alții înseamnă începutul bilanțurilor.  Proaspătul membru al Uniunii Scriitorilor își desfășoară amplu vocația culturală exersată, multă vreme, exclusiv de la catedră, prilejuind mereu surprize și savori consumatorilor de cultură vie românească. (O.P.)

 

         Trăind la sat de când mă ştiu, mărturisesc sincer că uneori tânjesc după plăcerile oraşului. Spunând plăceri, mă gândesc la un film bun, văzut într-o sală de cinematograf plină de spectatori, la un specatcol de teatru, de operă (Doamne, de când n-am mai văzut!), la o expoziţie de pictură, la o lansare de carte, la un meci de fotbal, la intrarea într-o librărie, să iau la rând rafturile pline cu cărţi sau pur şi simplu la o plimbare pe stradă, care, de multe ori îţi oferă satisfacţii nebănuite. Cum ar fi, de pildă, frumuseţea unei femei care îţi dă ameţeli. Păşind pe stradă, trupul său face aerul să vibreze    într-un fel nemaintâlnit, muzical. Atunci, mergi în urma ei şi asculţi melodiile lăsate de trupul său, cum zice într-o carte recentă Gabriel Chifu.

         Este lesne de înţeles că noutăţile de orice fel ajung greu până la mine. Aşa s-a întâmplat şi cu cartea lui Alexandru Vlad Curcubeul dublu (Polirom, Iaşi, 2008), pe care mi-a adus-o scriitorul Flavius Lucăcel, cel care asigură legătura mea cu lumea civilizată şi-mi face, periodic, câte o surpriză, pentru care ţin să-i mulţumesc şi cu această ocazie.

         Ştiam câte ceva despre prozatorul, eseistul, poetul, traducătorul şi publicistul Alexandru Vlad, născut în anul 1950, la Suceagu, judeţul Cluj, de pe Internet. I-am văzut şi pozele. Privindu-le atent, mi-a atras atenţia privirea pătrunzătoare, care străpunge până în esenţa lucrurilor. Nu i-am luat în seamă părul bogat şi barba, podoabe la care şi alţi scriitori ţin mult. Impresia finală a fost: tipul este un om inteligent şi ştie multe despre lumea înconjurătoare. Şi pipa. Era să uit pipa, obiect care face parte din existenţa lui zilnică, de care nu se desparte nicio clipă.

         Am întors cartea pe o parte şi pe alta. Mi-a plăcut coperta I, de fapt supracoperta, dar n-am încercat nicio concluzie, considerând că n-a realizat-o el. Dar titlul? îmi sare în cap întrebarea. Ei, titlul da. Dar de ce curcubeul? Şi de ce dublu? Întrebări la care trebuia să găsesc răspuns.

         Ştiam despre simbolistica curcubeului din Biblie, din credinţele populare şi din folclor, dar ce l-o fi determinat pe Alexandru Vlad să-l folosească drept titlu? Ca să aflu răspunsul, nu exista decât o singură cale: să citesc cartea.

         Şi am citit-o. Nu numai cu interes, ci şi cu plăcere. Cu interes, pentru că vorbea despre sat, satul natal, în care revine după un număr de ani petrecuţi la Cluj, satul în care a copilărit, sat supus tranziţiei. N-am cunoscut satul natal al scriitorului, dar cunosc foarte bine satul românesc tradiţional din această parte a Transilvaniei şi ce a devenit el călcat de tăvălugul civilizaţiei, al tranziţiei, în care îmi duc viaţa de peste 50 de ani, precum şi satul natal din Oltenia, în care m-am născut şi am trăit până la vîrsta de 20 de ani. Cu o singură deosebire esenţială: scriitorul Alexandru Vlad revine în mediul rural din mediul orăşenesc şi face şi o competentă analiză paradigmatică oraş / sat, precum şi trecut / prezent. Avantaj pentru el, dezavantaj pentru mine. Oriunde s-a aflat, satul a suportat însă aceleaşi transformări. Poate că transformări nu este cuvântul cel mai potrivit, dacă ţinem seamă de sensul distructiv al acestuia: satul tradiţionat a fost distrus şi adus în pragul pieirii. Scriitorul chiar pomeneşte despre un sat din apropiere rămas pustiu, în care s-au aciuat hoţi şi diferiţi oameni certaţi cu legea. Nici satul în care a revenit nu mai este ceea ce a fost, constată cu durere autorul.

         După ce am citit cartea, după obicei, am pus-o deoparte, să mă gândesc la ea, să cristalizez câteva idei care să reprezinte cartea şi s-o susţină.

         Iată gândurile sincere despre o carte bună, scrisă de un scriitor dăruit de Dumnezeu cu har, mult har, pe care nu l-am văzut niciodată de aproape şi nu-l cunosc.  

         Curcubeul dublu, de Alexandru Vlad este un roman, un roman de factură puţin obişnuită de cea a romanului clasic. Vor fi existând şi dintre cei care îi neagă apartenenţa la această specie literară, fiind obişnuiţi cu naraţiuni ample, care se desfăşoară liniar, pe unul sau mai multe planuri, având o expoziţiune, o intrigă, o desfăşurare a acţiunii uşor de urmărit, care urcă spre un punct culminant şi are un deznodământ etc., etc. Acest roman nu rspectă cu stricteţe aceste reguli, dar putem determina lesne caracteristicile de bază care definesc specia. Este alcătuit din 68 de secvenţe, aparent scindate spaţio-temporal, dar unite printr-un fir roşu. Au dreptate cei care îl consideră un experiment textual, dispunerea secţiunilor care îl compun fiind o tenie textuală. Romanul este dispus concentric, autorul este plasat în centru, ca un Ianus privind în trecut şi în prezent, în sufletul celorlalţi şi al său. Mai trebuie să ţinem seamă şi de faptul că romanul este o specie literară mai permisivă şi neîncorsetată în reguli foarte rigide.

         Titlul romanului îl găsim într-un text, cel mai lung dintre toate cele 68 de texte alcătuitoare, intitulat Curcubeul dublu (proces-verbal), p. 136 – 160.

         În acest text se precizează: „În lipsa mea, în sat se mutase un domn profesor care scrie şi el cărţi, vorbeşte ca un filosof şi poartă o barbă căruntă” (p. 139).

         Era Ioan Horotan, profesor de filosofie la un liceu cunoscut, probabil proaspăt pensionar. Autorului îi explică astfel alegerea satului: „…ştii de ce m-am oprit tocmai în satul ăsta dintre toate? Nu ştiam că eşti pe aici. Nu vreau să deranjez. Dar am colindat câteva dintre satele mai apropiate de oraş, ca să găsesc un loc. Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică.Îţi venea să intri prin el că printr-un arc de triumf. Aşa ceva nu văzusem în viaţa mea. Ca în fraţii Limbourg. Mă uitam la curcubeu şi a trecut un beţiv care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi în sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie…”(p.141).

         Fără îndoială, profesorul de filosofie cunoştea simbolistica curcubeului. Arcul multicolor ivit după o ploaie caldă de vară este unul din cele mai optimiste şi mai vechi simboluri ale omenirii, fiind punte de legătură dintre cer şi pământ şi un semn al armonie cosmice. Chiar în Biblie, curcubeul este semnul legământului veşnic dintre om şi Dumnezeu. În Geneza, 9, 12-13, Dumnezeu i se adresează lui Noe: „Iată semnul legământului meu pe care îl fac între mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci; curcubeul meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre mine şi pământ.”

         În culturile arhaice este văzut ca un sorb sau punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, le transportă în cer de unde ele se revarsă asupra pământului sub forma ploii binefăcătoare. În credinţele populare, curcubeul este semnul belşugului. Pronosticurile privind recoltele se fac în funcţie de predominanţa sau relevanţa culorilor sale. Astfel, când în spectrul arcului ceresc predomină verdele, se crede că va fi belşug general; roşul prevesteşte ploaia şi recolta bogată de struguri; galbenul – rod bogat de grâu şi porumb ( I. Muşlea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului, 153).

         Folclorul copiilor păstrează o incantaţie magică arhaică menită să stimuleze apariţia curcubeului pe cer: „Curcubeu, beu, / Bea apă din tău, / Curcubiţă, biţă, / Bea apă din din viţă” (Ov. Densusianu, Graiul din Tara Haţegului, 285).

         În reprezenatarea curcubeului poate fi găsit simbolul cercului, un pod între pământ şi ceruri. Curcubeul este tronul lui Dumnezeu, dar şi reprezentarea zeiţei Isis, mesagera zeilor.

         Profesorul de filosofie ştia, ca şi autorul de altfel, că tot ce ne înconjoară are o culoare, un parfum sau un sunet. Culorile sunt magice. Ele ne îmbogăţesc viaţa şi ne încântă ochiul. Fiecare culoare a curcubeului are o semnificaţie pentru suflet şi contribuie într-un fel sau altul la descătuşarea emoţională, spirituală şi chiar la vindecarea unor afecţiuni.

         Acestea fiind zise, ne dăm uşor seama de ce Alexandru Vlad a pus titlul Curcubeul dublu romanului său. Numai că, profesorul de filosofie intuind că locul ales este potrivit pentru intenţiile sale, n-a fost urmărit şi de noroc. Sătenii l-au privit ca pe un străin, nu l-au acceptat, ci l-au marginalizat. Profesorul moare în scurt timp după mutarea în sat din cauza unui atac de apoplexie, iar curând mama sa este violată şi omorâtă de fostul proprietar al casei. În jurul acestei morţi se aşterne o tăcere copleşitoare, ca un văl sufocant.  

Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (5)

(urmare)

– Doamnă Agathe, vă rog să deschideţi seiful. Am presimțirea că celălalt colier nu a ieşit din acest apartament. Toate amprentele găsite aparţin celor prezenţi, deci nu cred că e vorba de un hoţ profesionist.

Ajunsă în dormitor, Agathe începu să explice:

– În cutiile ovale îmi ţin bijuteriile originale, iar în cele dreptunghiulare copiile lor. Precum vedeţi, aceste 2 cutii sunt goale. 

– Hmm -, făcu detectivul şi cercetă cu ochii uşor închişi de jur împrejurul dormitorului. Agathe îl urmărea curioasă. Müller se aplecă şi privi sub pat, sub saltele, sub covoare, lucru pe care-l făcuse deja, dar de data asta avea certitudinea că nu greşeşte. Deschise frigiderul şi privi înăuntru prelung. În final, scoase din congelator două cutii pentru gheaţă. Se duse cu ele în baie şi, după un timp, ieşi ţinând în mână un colier.

– Aşa cum v-am mărturisit, toţi cei de faţă ar fi putut să ascundă acestă bijuterie în congelator, până s-ar fi ivit o ocazie prielnică să-l scoată din cameră. Dar pentru a acuza o persoană, avem nevoie de fapte și de dovezi, iar noi nu le avem. Vă mulţumesc, deocamdată, celor prezenţi. Sunteţi liberi. La revedere!

Când s-au ridicat cu toții să plece, telefonul detectivului a început să sune. Probabil a primit o informație importantă, deoarece le-a făcut tuturor un semn cu mâna să aștepte. Apoi, cu un zâmbet jovial, anunță:

– Doamnă Agathe, hoţul de buzunare a fost depistat. Se află la sediul poliției. Aşa că probabil aveți şansa să vă recuperaţi şi celălalt colier.

– Se pare că poliția germană are eficiență și rapiditate. Aveți toată considerația mea. Vă mulţumesc, domnule Müller. Mi-ați fost de mare ajutor.

 

 

În cameră rămaseră doar Agathe şi Crist.

– Nepoate, deschide o sticlă de şampanie, că doar o avem în frigider. Râseră amândoi şi, în timp ce tânărul se lupta cu dopul sticlei ţinându-l cu un şervet alb, se auzi o bătaie timidă în uşă.

– Mă cam bătea gândul că tu ai ascuns bijuteria în frigider! -, îi zise tânărul privind-o cercetător

– Eşti nebun, Crist. De ce aş face aşa ceva?

– Ca să te amuzi.

Agathe nu-i răspunse, deoarece râdea în cascade. Şi pentru că bătaia se repetă, ea răspunse binevoitoare

– Intră!

În momentul în care în cameră intră o tânără femeie, cu o fetiţă de mînă, stânjenită şi încurcată de luxul şi eleganţa celor prezenţi, Agathe îşi aşeză paharul pe masa şi făcu un pas spre necunoscută.

– O caut pe doamna Agathe Kelly -, se auzi vocea sugrumată de emoţie a tinerei femei. Mi-au spus la recepţie că ocupă camera 940.

– Eu sunt! Cu ce pot să vă fiu de folos? -, o întrebă ea, binevoitoare.

Tânăra băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo o batistă albă în care se găsea un colier identic cu cel pe care abia îl descoperise detectivul.

– Am venit să vă aduc bijuteria înapoi.

O puse pe măsuţa din cameră şi vru să plece.

– Domnişoară sau doamnă, vă rog să-mi faceţi plăcerea de-a lua loc alături de noi.

Cu o privire speriată tânăra întrebă:

– Probabil doriţi să ştiţi cum am ajuns la el?

– Draga mea, nu mă interesează istoricul, ci doar gestul. O ziaristă mi-a spus că nimeni nu va aduce colierul înapoi, de dragul recompensei, ci mai degrabă îl va păstra. Mă bucur că eu am avut o altă părere și că aceasta, în cele din urmă, se confirmă.

– O recompensă? -, întrebă necunoscuta, fără să realizeze însemnătatea cuvântului

– Desigur! Pentru că ați restituit bijuteria, asigurarea vă plăteşte 10 procente din valoarea ei.

Oana se aşeză foarte stânjenită, pe colțul fotoliului, ţinându-și fetiţa de mână. Figura îi era lipsită de expresie. Nu părea nici surprinsă, nici interesată de cele auzite, ci era de-a dreptul împietrită.

Crist îşi aprinse o ţigară şi rămase tăcut, urmărind cu interes discuţia, în timp ce Agathe puse în faţa fetiţei o cutie cu ciocolată, întrebând-o:

– Cum te cheamă?

– Elize -, răspunse mititica, privind-o cu doi ochii mari și negri.

– Serveşte-te! Sunt foarte gustoase.

Apoi, privind cu interes spre mama ei, observă o vânătaie la un ochi, zgârieturi pe mâini şi foarte sărăcăcios îmbrăcată.

– Cu siguranță soțu-i bețiv. Cine ştie ce viaţă duce? -, își spuse Agatha compătimind-o.

Oana, simţind că e studiată, încerca să descifreze pe faţa celeilalte ce intenţii are.

– Ştii ceva? Poţi să păstezi şi colierul -, se hotărî brusc Agathe.

Oana şi Crist făcură un mic gest de uimire.

– Să-l păstrez? De ce?

– Pentru că acest obiect este doar o dublură.

Oana nu îndrăzni nici să-l ia, nici să-i răspundă.

Atunci Aghate îi explică cu multă bunăvoinţă:

– Deşi e o copie, sticla Swarowski e montată în aur alb. Câteva mii de euro tot primești pe el.

Şi pentru că nici de data asta femeie nu le luă, Aghate le împătură în batista în care fuseseră aduse şi i le puse în mâna fetiţei.

Doar atunci Oana reuși să spună:

– Vă mulțumesc din suflet, dar nu pot să-l primesc. După atâta publicitate, dacă aş merge la un bijutier să-l vând, m-ar aresta pe loc. Sunt româncă şi am venit în Germania să lucrez.

Agathe o privi cu simpatie și cu zâmbetul ei cuceritor reuși să-i transmită fetei încrederea.

– Stai liniştită, draga mea. Am să fac în așa fel încât să nu fii în pericol. Mâine am să declar presei despre colierul adus de tine că a fost copia celui căutat. Bineînţeles, am să-ţi scriu câteva rânduri, ca să nu dai de necazuri.

Luă o hârtie şi începu să scrie. Fiecare cuvânt scris îl repeta cu voce tare:

– Subsemnata Agathe Kelly, cu domiciliul în Kapstatt, Africa de Sud, strada Van Hooten, am dăruit acest colier doamnei Oana Bercu pentru a-i răsplăti corectitudinea. Se poate folosi de bijuterie cum doreşte. Poate să o păstreze, sau să o vândă.

Se iscăli, scriindu-și numărul de telefon, după care i-a dat hârtia.

– Aşa e bine?

– Cred că da! -, îi răspunse Oana, reuşind să afișeze un zâmbet, şi retrăgându-se, mulţumi de mai multe ori.

Agathe îşi luă paharul cu şampania şi, aşezându-se în fotoliul pe care obişnuia să se aşeze, savură băutura, dar şi momentul trăit cu câteva clipe înainte.

– Mătuşo, eşti sigură că ai dat dublura, după ce ne-ai ameţit pe toţi cu dispariţia teribilului colier?

– Habar nu am! Iar dacă m-am înşelat, mare pagubă! Ţi-am spus că-n ultimul timp aveam senzaţie că Jeck vrea să mă strângă de gât, de ciudă că-mi merge bine.

– Să înţeleg că există şi răzbunări împotriva răposaţilor?

– Poti să înţelegi ce vrei. Un lucru e sigur. M-am distrat de minune. Chiar mai mult. În acest moment mă simt fericită…. Pur şi simpu, fericită!

 sfârșit