Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (3)

(urmare)

          Lucrurile au mers aşa mult timp, încât sătenii s-au trezit la un moment dat că nu mai au felcer, că nu mai au domni în şcoală, că nu mai au om al legii, că nu mai au cap peste suflarea omenească, Sfatul bătrânilor s-a înjumătăţit, până şi popa s-a văzut nevoit să ţină slujba de unul singur, fără diac, fără cântăreţi, fără alte ajutoare, toate învălmăşindu-se şi încâlcindu-se de numai ştia nimeni cum vor fi desluşite şi descâlcite, cum vor fi puse pe făgaşul lor normal. Înspăimântător era şi faptul că pe zi ce trecea poporul era tot mai puţin numeros şi se ajunsese acolo încât, fără a pune la socoteală babele care în afară de dat mărunt din buze şi de aruncat blesteme într-o parte şi în alta nu erau bune de nimic sau ologii războiului încă nemorţi, cei zdraveni la cap şi buni de dus lupta mai departe erau tot mai puţini, tot mai neajutoraţi, tot mai strâmtoraţi şi, cu toate că şi inamicul şi-a rărit mult trupele, nu mai nădăjduiau că într-una din zile toată această răfuială va lua sfârşit şi se vor putea bucura cu adevărat de victoria finală. Multe alte lucruri erau la fel de îngrozitoare, copii nu mai vedeai pe uliţele satului, cine mai avea vreme de făcut copii, că bărbaţii erau ocupaţi cu vânarea smintiţilor, iar muierile, cele puţine rămase dincoace de porţile bolniţei, se ascundeau şi se piteau şi-n gaură de şarpe ca să nu fie găsite de bolunzii mânaţi de pofte greu de stăvilit şi de hrănit, iar atunci când bărbaţii se mai gândeau că din carne sunt şi ei făcuţi şi nu din altceva, iar cărnii trebuie să-i dai din când în când ceea ce-ţi cere, dacă vrei să nu te strici de cap, tot degeaba, că spaimele şi neliniştile îmbuibate în sufletele muierilor de pe urma unor coşmaruri trăite aievea îi speriau şi pe ei de nu le mai ardea de nimic, aşa că plozii scăpaţi netrecuţi dincolo, că se mai stricau de cap şi ei, scrânteala nefăcând deosebiri între vârste, cu timpul s-au făcut vlăjgani şi au îngroşat rândurile fie ale oamenilor-vânători, fie ale neoamenilor-vânaţi, iar copilele ajunse fete bune de măritat, dacă n-au mai apucat să-şi ia pe cap un luptător numai bun de pus în ramă, că la altceva la ce să-l pui, şi-au tăiat cozile, şi-au pus pe cap cuşmă sau clop, după vreme, şi-au strâns pieptul cu legători, şi-au tras nădragi şi chimir, sfori şi sârme, şi s-au pierdut în mulţimea războinicilor.

          Zile de linişte erau puţine, şi nu zile, mai degrabă ceasuri în care se mai adunau doi cu doi şi puneau la cale ce ar mai putea fi făcut pentru a salva ceea ce se mai putea salva. Atunci reînvia întrebarea ce sfredelea necontenit creierul şi la care nimeni a dat un răspuns bun de luat în seamă, oare ce-or fi făcând nebunii în Palat. Presupuneri erau cu duiumul, că nimic nu e mai uşor pe lumea asta decât să-ţi dai cu părerea, aşa, ca să te afli şi tu în treabă, ba că se războiesc unii cu alţii, îşi scot ochii, îşi taie mădularele cele mai de preţ, ba că s-au organizat într-o obşte ce-şi duce viaţa ca oricare alta, cu legi nejudecate şi necumpănite, cu nebuni-dregători şi cu nebuni-slujbaşi, cu smintiţi aşezaţi în scaune de domnie ce conduc cu mintea lor smintită acea lume de smintiţi, ba că au murit cu toţii, că pământurile încăpute în cuprinsul Cetăţii nu puteau hrăni atâta mulţime strânsă laolaltă, ba că cei băgaţi acolo din motive de răzbunare au ridicat un palat mai mic în care îi închid pe cei cu adevărat căpiaţi, şi câte şi mai câte asemenea păreri, una mai tâmpită decât alta, dar bune de luat în seamă, că doar nu era să intre înlăuntru şi să verifice dacă e aşa sau nu, o asemenea soluţie rămânând în afara oricăror calcule şi socoteli, întrucât e mult mai bine să-ţi dai cu presupusul şi să crezi cu tărie că aşa este, decât să te apuci să verifici dacă un balamuc mai este sau nu balamuc.

          De la o vreme, bătăliile purtate între cele două părţi potrivnice au zgândărit mândrii, mai fiecare bărbat, în urma victoriilor câştigate, dorea să fie şef, să conducă, dacă nu satul, măcar una dintre cete, mai fiecare râvnea la un loc în Sfatul bătrânilor, motiv pentru care mulţi înţelepţi au fost vânaţi pe ascuns, chiar dacă neaua părului nu le atesta vârsta înţelepciunii depline, nimeni nu le putea pune la îndoială iscusinţa şi îndemânarea câştigate în luptă, iar acest Sfat nu mai avea de luat te miri ce hotărâri obşteşti, că toată treaba aşezării se limita la acest conflict fără sfârşit, dorinţa fiecăruia de a ajunge în Consiliu fiind îndreptăţită şi de faptul că bătrânii erau tot mai puţini, fie că au murit de moarte bună, caz mai rar întâlnit, fie au fost duşi în ospiciu pentru a scăpa lumea de moşnegi zurlii, rămânând astfel în urma lor locuri goale în Sfat, numai bune de ocupat de cei convinşi că iscusinţa cârmuirii este cea mai de preţ virtute a lor.

          Tot acest război se purta în vatra satului şi în împrejurimile lui, până la munţii ridicaţi de Dumnezeu, în zilele facerii lumii, ca o pavăză pentru aşezare, vânătorii neajungând niciodată până la crestele lor, că nici vânaţii nu mai aveau atâta minte câtă să-i îndemne să treacă dincolo de ele, deşi hăitaşii, dacă s-ar fi aventurat din vreme până pe culmi, ar fi aflat adevărul cel mai groaznic de când a început toată această poveste, dar nu au făcut-o pentru că duşmanul nu s-a gândit, nici nu avea cu ce, de fapt, să părăsească locul de bătălie, iar locul de bătălie era rotunjit de jur-împrejurul satului.

          Dacă ei nu au trecut dincolo de munţi, ştirea despre ceea ce fac ei dincoace a trecut, şi nu numai că a trecut, dar a făcut mare vâlvă în satele vecine, ba chiar şi mai departe, în marile târguri de unde veneau străini să vadă ce şi cum, numai că de la o vreme numărul acestora s-a împuţinat mult, ba într-una din seri, când oamenii îşi făceau obişnuitul bilanţ, a fost destul ca unul dintre ei să spună că a trecut ceva timp de când nu a mai venit niciun  străin să se intereseze de nebunia ce i-a cuprins, ca să-şi dea seama că de fapt nu le-a mai călcat picior străin prin sat de ani buni, lucru ce i-a pus pe gânduri, dar cum gândurile sunt zămislite pentru a zbura care încotro, au uitat să se mai întrebe din ce pricină nu se mai interesează nimeni de încăierarea lor. Şi nu s-ar mai fi întrebat, poate, niciodată, dacă într-una din zile una dintre cete nu ar fi venit cu vestea cea mai mare şi cea mai cutremurătoare, cum că, urmărind un scrântit până dincolo de Pădurea cea întunecoasă, au dat, fapt cu totul în afara înţelegerii lor, de un zid înalt, cât de înalt, mai înalt decât zidul Cetăţii înălţate de ei pe buboiul din mijlocul satului, unde, tocmai pe creasta munţilor dinspre miazănoapte, dar ce căutau ei până la creastă, nu au ajuns chiar până la ea,  dar se vedea desluşit în lumina cerului marele zid, şi cine l-a ridicat, de unde să ştie ei cine, şi cât de lung e, apoi să tot fie cam cât au putut vedea ei cu ochii. Vestea a făcut înconjurul satului şi a dat multe bătăi de cap minţilor luminate ce ar fi putut pricepe, dar au refuzat să priceapă că a încerca o limpezire a acestei ciudăţenii era totuna cu a înţelege ceea ce refuzi cu încăpăţânare să înţelegi. Dar cum oamenii cereau cu insistenţă să fie lămuriţi cu ceea ce se petrece, iar desluşirea era grabnică mai ales din cauza înfruntărilor ce nu puteau suporta nici cea mai mică amânare, Marele Sfat al Înţelepţilor s-a văzut nevoit, după ani buni, să ia şi o hotărâre în afara celor ce ţineau de prinderea zănaticilor. Aşa că au plănuit ce trebuia făcut întâi şi-ntâi. Pentru prima dată de la izbucnirea marelui război dus împotriva idioţilor, oamenii neidioţi au oprit vânătoarea şi s-au organizat în cete de cercetaşi-constatatori, cu misiunea de a cerceta, verifica şi constata la faţa locului despre ce zid e vorba, cine l-a înălţat, din a cui poruncă, în ce scop, cât este de înalt, dacă are posibilităţi de trecere dincolo de el, cum s-a putut face una ca asta fără ca ei să aibă de ştire, cât timp a durat ridicarea lui şi multe altele care, după zile şi nopţi de cercetare-constatare, au rămas în bună parte nelămurite. Lămurite au fost doar câteva lucruri, destule însă pentru a face o constatare ce poate tulbura mintea, dacă eşti dispus s-o accepţi, doar câteva întrebări aveau un răspuns aproape clar, zidul era atât de lung, încât ai fi putut spune că nu se termină, dacă nu ai fi înţeles că de fapt se întâlneşte cu el însuşi în locul de unde a pornit, este atât de înalt, încât nici nu se pune problema să te gândeşti măcar că ai putea să urci până pe spinarea lui, nu are nici cea mai neînsemnată cale de pătruns dincolo de el, a fost ridicat pe creasta munţilor ce străjuiesc de jur-împrejur găvanul unde odihneşte satul lor, iar scopul ridicării lui este un mare mister şi aşa va rămâne pentru totdeauna, pentru că minţile lor nu vor să-l dezlege, şi nu vor vrea niciodată să-i dea de cale, că a vrea să înţelegi de ce i-a închis cineva într-o uriaşă cetate, la fel cum au făcut ei cu bolunzii lor, e totuna cu a vrea să înţelegi o mare nebunie.

(sfârșit)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Published in: on 24 martie 2012 at 1:50 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , ,

Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (2)

(urmare)

          Problema cea mai anevoioasă a fost nu strângerea paralelor, nu aducerea materialelor şi a cunoscătorilor în ridicat case pentru smintiţi, nu stabilirea rândului la pază şi a prescripţiilor pentru străjeri, nu înălţarea căsoaiei ce până la urmă s-a dovedit a fi un ditamai castel, înconjurat din toate părţile de ziduri uriaşe peste care nu puteai să treci cum nu puteai să treci peste Muntele cel Mare, nu aducerea actelor doveditoare, gata ştampilate şi parafate, cum că ceea ce fac ei e bine şi nu e împotriva rânduielilor înstăpânite în ţară, ci marea greutate a fost prinderea nebunilor care, ca un făcut, tocmai atunci nu mai puteau fi amăgiţi cu zaharicale şi cu fel de fel de dode ce le luau ochii, că minţile cum să le mai ia, de parcă, printr-un înţeles de neînţeles pentru cei ce mai aveau puterea de a înţelege, şi-ar fi dat seama că sunt amăgiţi şi atraşi spre cetatea de piatră, şi în învălmăşeala minţii lor cu siguranţă că ceva se întâmpla de fugeau rupându-şi picioarele, numai de zidurile castelului să nu dea cu ochii.

          Treaba s-a văzut a fi tare încâlcită şi încurcată, că, dacă înainte nu-ţi venea să ieşi din casă de teama de-a nu da piept cu bolunzii, acum nu mai găseai unul să-l prinzi şi să-l arunci dincolo de zidurile înalte cât cerul, ba la un moment dat s-a pus problema de a se muta chiar ei, oameni cu minţile acasă, în castel, că doar nu era să-l lase să se părăginească fără ai da o folosinţă, numai că cei care au venit cu ideea erau cât pe ce să fie trecuţi în rândul idioţilor, cum adică, ei să ajungă la ospiciu, nu vă grăbiţi, cu siguranţă că, nu după multă vreme, vor apărea de prin văgăunile pe unde s-au pitit, răbdare să fie numai, că aşa va fi, şi aşa a şi fost, din motive nelămurite de cei ce ar fi putut să le lămurească, ţicniţii au început să iasă la iveală, câte unul, câte doi, numai bine pentru a fi prinşi cu uşurinţă şi închişi pentru totdeauna în cetate.

          Când prindeau câte unul rătăcit prin pădure sau pe tăpşanele de la poalele munţilor, îl legau fedeleş cu sârmă şi cu sfori purtate de oameni tot timpul asupra lor, legate în jurul trupurilor, deasupra chimirelor, devenind astfel părţi nepreţuite ale portului popular, dar şi însemne ale curajului şi vitejiei, că mult curaj şi vitejie trebuia să ai ca să te apropii de sălbăticiune, s-o hârjoneşti şi s-o struneşti, s-o prinzi şi s-o legi fără să te alegi cu muşcături sau cu zgârieturi ce te-ar pune în situaţia de a fi tu, la rândul tău, urmărit şi hăituit, iar după ce îl legau, îi puneau un căluş în gură, făcut din ghemotoace de cârpe pe care le aveau burduşite în buzunarele sumanelor şi ale iţarilor, şi-l duceau pe sus, legat cu mâinile şi cu picioarele de un par, până la casa de nebuni, în vreme ce toată suflarea satului se aduna ca la potop, cânta de bucurie şi ţipa de plăcere că, în sfârşit, a mai fost prins unul. Prinderea descreieraţilor, aşa cum s-a dovedit nu după mult timp, era o treabă mai mult decât anevoioasă, care îţi lua şi timp, şi putere, şi curaj şi, mai ales, îţi dădea bătaie de cap. În ceea ce priveşte durata acestei dandanale, s-a ajuns la concluzia că răul va fi stăpânit cândva, nu se ştie când, deoarece numărul căpiaţilor creştea cu fiecare zi, prin urmare, se cerea cu prisosinţă o mai bună îndrumare a luptei, că era o luptă nu mai încape discuţie, mai multă dibăcie, şi asta cu atât mai mult, cu cât cei fără de minte păreau în toate minţile, o dată ce găseau cu cale să se ascundă ca să nu fie prinşi, să se strângă laolaltă şi să atace împreună, astfel încât, privit din afară, totul părea un joc de-a hoţii şi vardiştii, dar un joc tot atât de periculos precum războiul care l-a generat. Aşa stând lucrurile, cei cu capul rămas bun de pus la contribuţie au ajuns să stabilească felurite planuri de bătaie, puse la punct până în cele mai mici amănunte, ba au ajuns să facă întreceri cine stabileşte cel mai bun plan de acţiune, încât până la urmă era mai important să gândeşti un fel practic de aducere a zănaticilor în palatul de pe buboi, decât aducerea lor de fapt. Era o vânătoare continuă, în care vânătorul putea ajunge vânat, iar vânaţii, cu priceperea născută dintr-o minte atât de drăcească, încât putea naşte idei diavoleşti, îi vânau şi ei, la rândul lor, pe vânători, lucrurile petrecându-se aşa multă vreme, încât, de la un moment anume, singurul rost de a fi al sătenilor era acela de a scăpa cât mai repede, dar şi cât mai năstruşnic posibil, de cei cu socoteala rătăcită, iar ceea ce a fost odată această aşezare omenească acum nu mai era, toate cutumele şi obiceiurile fiind date peste cap, cu alte cuvinte nimeni nu mai avea vreme de lucru la câmp, de lucru la pădure, de lucru în bătătură, de nunţi, botezuri sau înmormântări, zi de zi, de dimineaţa şi până noaptea târziu, localnicii, adunaţi în cete şi organizaţi ca pentru un adevărat război, hălăduiau pe toate coclaurile în căutarea nebunilor, iar când prindeau vreunul se bucurau ca nişte nebuni şi, după ce-l azvârleau dincolo de zidurile cele înalte şi albe ale castelului, o luau de la capăt, până ce întunericul le tăia pornirea şi pofta de căutat chiar şi în gaură de şarpe, apoi se adunau în faţa bisericii şi, la lumina lunii care până şi ea părea prinsă în acest joc nebunesc, îşi făceau socoteala, câţi au fost prinşi şi câţi au mai rămas de prins, ceea ce era foarte greu de stabilit, câţi dintre ei nu mai sunt printre ei, ci au trecut, e drept, fără voia lor, în tabăra vrăjmaşă, cum trebuia dusă lupta în ziua următoare, cine are cel mai bun plan de bătaie pentru a fi pus în aplicare, cine câştigă trofeul Cel mai bun prinzător de nebuni, câţi au mai trecut prin sat să se intereseze de isteria ce i-a cuprins, cam ce necazuri au paznicii nebunilor, batăr că nu mai avea niciun  rost să-i păzească, deoarece nu au fost încercări de evadare din cetate, cine strică rânduiala şi s-a apucat de altceva decât de vânat bolunzi, şi câte şi mai câte, de-i apuca miezul nopţii la taifas şi abia de mai prindeau câteva jumătăţi de ceas cu pleoapele trase peste vedere, într-un somn ce numai somn nu era, că războiul continua şi pe tărâmul viselor, dar cu alte forţe şi cu alte măiestrii, iar dimineaţa când încă nu se crăpa de ziuă, o luau de la capăt, că vânătoarea, ca orice vânătoare ce se vrea o reuşită, trebuie începută cu noaptea în cap şi terminată cu noaptea în picioare. Greu le era şi străjerilor cu apărarea porţilor azilului de nebuni, nu că paza acestora le-ar fi încercat prea mult curajul, atenţia şi iscusinţa, deoarece, porţile odată închise, nimeni nu mai avea cum să mai iasă de acolo, şi, ca un făcut, cel ce era aruncat dincolo de ele nu dădea niciun  semn că i-ar fi trecut prin gândul idiot să vrea să iasă afară, de parcă ar fi intrat în cine ştie ce rai, dar le era greu că trebuiau, în anumite zile, să sufere ore în şir lătrăturile, mugetele, miorlăiturile, orăcăielile celor închişi, iar toate acestea erau atât de nefireşti, încât îi băgau în toate boalele şi-i puneau pe dezmorţit picioarele prin fugă, însă nu şi le dezmorţeau prea departe, că misiunea era misiune, şi dacă nu de voie, cel puţin de nevoie făceau ce făceau, Sfatul bătrânilor stabilind drept pedeapsă pentru cei ce-şi părăsesc postul de străjer nimic altceva decât aruncarea celui în cauză dincolo de ziduri, în mijlocul acelor sălbăticiuni, iar pedeapsă mai mare ca asta nici că-ţi trebuia. E drept că erau zile la rând când de dincolo nu venea nici cel mai mic zgomot, fapt ce-i punea pe gânduri pe străjeri, dându-le prilejul de a face fel de fel de presupuneri, una mai năstruşnică decât alta, fie că sălbaticii s-au mâncat unii pe alţi, fie că a dat o altă molimă în ei şi s-au prăpădit cu toţii, fie că de atâta urlat li s-au uscat limba şi gâtlejul şi de bună seamă nu mai au cu ce urla, fie că ce-au avut de împărţit au împărţit şi nu mai e cazul să se certe, însă, nu după multă vreme, lucrurile reintrau în normal, dacă normal este să te perpeleşti toată ziua şi toată noaptea în acel vacarm asurzitor ce-ţi răscolea întreaga făptură şi-ţi punea pe jăratec toată neînfricarea şi toată dorinţa de a nu-ţi fi teamă şi de a nu le băga în seamă.

          Cât a durat toată această vânătoare nu se ştie, că nu a avut nimeni vreme de stat şi de numărat anotimpurile sau anii de răfuială, războiul care le-a adus pe cap acest blestem şi le-a dat de lucru, poate pentru tot restul vieţii, fusese dat cu totul uitării, dar nu au fost uitate măiestriile învăţate în luptă, pentru că ele trebuiau folosite în actualul război ce se desfăşura din plin în împrejurimile satului, mai mare război ca acela dintre oameni şi neoameni nici că puteai găsi, oricum, de-a lungul anilor, au obosit şi unii, şi alţii, pândarii înţelegând în cele din urmă că bătălia poate dura o veşnicie, pentru că, deşi tot mai mulţi dintre sălbăticiţi erau ferecaţi în ospiciu, la fel de mulţi dintre ei treceau de cealaltă parte, iar această oboseală ce le-a marcat sufletele şi trupurile era pusă pe seama neputinţei de a sfârşi odată cu acest balamuc.

          Ceea ce era însă şi mai grav şi i-a făcut să se gândească cu mai multă luare-aminte asupra coşmarului prin care treceau era că răzbunările mocnite şi adormite în oameni ani la rând au început să se trezească şi să prindă viaţă, ura dintre săteni, pricinuită de te miri ce neînţelegere sau lucru rămas rezolvat în pierdere, a dat la iveală mârşăvia din oameni, cei mai mulţi dintre ei socotind că, în sfârşit, a sosit vremea socotelilor şi a răfuielilor, aşa că se organizau în cete separate şi porneau o vânătoare cruntă împotriva celor ce le-au stat ani în şir ca un ghimpe în coastă, îi prindeau şi, după ce-i legau butuc şi le înfundau gura cu cârpe, îi cărau de-a lungul satului spre palat, strigând în gura mare că au prins un căpiat, mulţimea mai puţin ştiutoare răsufla uşurată, cea bănuitoare privea mirată neînţelegând sau înţelegând prea bine ce se întâmplă, ştiind că bolundul legat cu frânghii şi  cu sârme s-ar putea să nu fie bolund, dar avea cineva curaj să se apropie de năpăstuit şi să verifice, dacă muşcă, dacă zgârie, dacă nu muşcă şi nu zgârie a doua zi aveai de-a face cu vânătorii răzbunători, aşa că, decât să ajungi tu însuţi la balamuc, mai bine laşi lucrurile să meargă de la sine, ceea ce şi făceau, încercând pe cât posibil să se ferească fiecare de duşmanii avuţi de-o viaţă. Lucrurile s-au încurcat într-atât, încât bătăliile se purtau mai mult între cete de oameni întregi la minte, dacă se poate spune că cei ce urmăresc să-şi răzbune nedreptăţile ce li s-au făcut sau numai li s-au părut că li se fac au mintea întreagă, acum sosind vremea răfuielilor, fiecare răzbunându-se pe fiecare, pentru o simplă uitătură peste gardul vecinului la vecina ori pentru cea mai neînsemnată vorbă spusă când şi unde nu trebuie sau cine ştie pentru orice altceva, te pomeneai prins şi băgat în palatul cu tâmpiţi.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (1)

Anii războiului au trecut de mult şi au luat o dată cu ei nenorocirile abătute asupra sătenilor, nenorociri care nu au fost cu nimic mai prejos decât celelalte rele îndurate de oamenii locului de-a lungul vremilor scurse de la începuturile venirii lor în acest capăt de lume şi până în zilele de astăzi, dar au venit altele pe capul lor, că viaţa asta e făcută numai viaţă să nu fie, pentru că bucuriile nu prea au loc de încăput în sufletele oamenilor, iar atunci când mai găsesc un colţişor unde să se înghesuie, se înghesuie, însă nu fac mulţi pureci acolo, dar când e vorba să încapă necazurile, apoi încap, şi nu unul sau două, ci cu ghiotura, şi le cuprind toată fiinţa de nu mai intră în cuprinsul ei nimic altceva decât supărări, lacrimi, griji şi nădejdi, iar când nădejdile nu mai prind nici ele a se întrupa, rămâne loc destul pentru sudălmi, că viaţa asta, grijania mamii ei, nu te lasă să răsufli din necazuri şi nenorociri. Dacă toate au trecut cum au trecut, ceea ce avea să se abată asupra lor, aşa cum vor constata după ani buni de lupte purtate cu ei înşişi, se va dovedi a fi molima cea mai năpăstuitoare dintre toate molimele acestei lumi, boala cea mai cruntă cu putinţă, că ce boală a trupului, cunoscută sau chiar necunoscută, poate fi mai grea decât boala de minte.

Războiul a fost rău nu din cauza plecării pe front a bărbaţilor, unora venindu-le înapoi doar numele, spre marea deznădejde a nevestelor şi a mamelor rămase dintr-o dată fără niciun sprijin la casă, iar casa încăpea între pereţii ei o droaie de copii numai buni de hrănit şi de îmbrăcat, altora venindu-le mai întâi scrisorile prin care îşi anunţau sosirea acasă nu peste multă vreme, spre marea bucurie a femeilor care mulţumeau lui Dumnezeu că nu le-a pus la socoteală toate păcatele şi nu le-a pedepsit cu pedeapsa de-a rămâne văduve sau mame fără niciun reazem la bătrâneţe, bucurie ce nu a ţinut decât până la venirea semnatarilor acelor misive, semnatari ajunşi în sat fără mâini, de te întrebai ce-o să te faci o viaţă întreagă cu slutul căruia îi va trebui să-i duci tu lingura la gură, sau fără picioare, de ţi-ai fi dorit, în ciuda tuturor belelelor ce s-ar putea abate asupra ta din pricina acestor gânduri mârşave, să nu-i fi adus în spate cei ce i-au adus până aici, sau, chiar şi mai rău, şi fără unele, şi fără altele, de păreau nişte butuci vorbitori cărora, în cel mai bun caz, nu-ţi rămânea altceva mai bun să le doreşti decât să-i strângă Atotputernicul de pe faţa pământului şi de pe capul tău ca să nu-i vezi cum se chinuiesc şi cum te chinuiesc, nu a fost rău războiul nici din pricină că foametea a făcut atâtea victime câte nu au putut face toate ponoasele de până atunci, de s-a umplut cimitirul din deal înainte de vreme, astfel încât preotul s-a văzut nevoit să încheie fiecare slujbă cu rugămintea sau, în cele din urmă, chiar cu porunca de a se atribui un alt loc pentru îngroparea celor trecuţi în lumea de apoi, loc ce nu avea unde să se găsească, deoarece nevolnici cum erau şi zgârciţi din pricina puţinelor bucăţi de pământ avute în folosinţă, de unde să mai rupă teren şi pentru asta, aşa că popa îşi răcea gura degeaba, şi nu şi-ar fi răcit-o, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla nu peste multă vreme, când cimitirul, după cum se va vedea, va fi de prisos, nu a fost războiul rău nici din cauză că multe fete de măritat au rămas cu burta la gură, ceea ce nici măcar cea mai înţelegătoare minte bărbătească nu le-o va putea ierta, cele care au luat asupra lor păcatul de moarte, făcând moarte de om încă neajuns om, tot în rândul celor ce vor muri fete bătrâne se vor număra, că cine, chiar slut de mâini şi de picioare să fie, va vrea să-şi ia în casă o nevastă pe care s-o arate cu degetul muierile satului pentru tot restul vieţii, cele măritate deja, cu toate că au trecut prin păcatul de a-şi fi înşelat bărbatul fără voia lor, asta, pentru unele, poate pentru cele mai multe dintre ele neînsemnând neapărat că şi fără mulţumirea lor tăinuită , au scăpat basma curată fie că bărbaţii li s-au întors de pe front neîntregi, fapt ce nu le dădea dreptul de a mai avea nicio pretenţie, fie că nu li s-au mai întors, ceea ce însemna că nu mai avea cine să le ia la sudălmi şi la păruială, nici pentru pustiirea adusă nu poate fi spus că războiul a fost rău, pustiire ce s-a abătut de două ori asupra satului, o dată când duşmanul a trecut pe acolo, împingând frontul dincolo de munţii cei înalţi, tot mai departe, spre soare răsare, până unde ei nu au ajuns nici măcar atunci când treceau culmile şi luau drumul Târgului cu unele de vândut şi cu altele de cumpărat, timp în care s-au instalat toate relele ocupaţiei, mai ales pentru codane şi pentru nevestele rămase fără bărbaţi, chiar dacă pentru unele nu au fost tocmai rele, şi a doua oară când netrebnicii s-au retras, trecând mult dincolo de munţii dinspre soare apune, când frontul a revenit acolo de unde a plecat, ba s-a dus şi mai încolo, că doar nu era să-i laşi pe cotropitori să se adune şi să se pornească iar încoace, ci războiul a fost rău pentru că a făcut din oameni neoameni, cei mai mulţi dintre săteni scăpând cu minţile întregi ca şi până atunci, dar s-au găsit destui care, trecuţi prin vâltoarea nenorocirilor, au rămas cu părul albit înainte de vreme şi, ce-i şi mai rău, atât pentru ei, cât şi pentru toţi ceilalţi, cu judecata fugită din scăfârlie cine ştie pe unde, iar nenorociţii, belele pe capul familiei şi pe întregul sat, îngrozeau oamenii limpezi la gânditoare într-atât, încât aceştia nu mai puteau ieşi noaptea din casă şi ziua din bătătură, deoarece neoamenii se năpusteau asupra lor ca jivinele, îi muşcau şi îi zgâriau, iar mulţi dintre cei căzuţi pradă sălbăticiunilor omeneşti, de spaimă, de groază sau din cine ştie ce alt motiv, înnebuneau şi ei, aşa încât trebuia găsită o rezolvare cât mai grabnică a năpastei abătute din cauza războiului, fireşte, asupra satului.

Descâlcirea acestei mari urgii era cu atât mai necesară, cu cât numărul celor bolnavi la cap se îngroşa pe zi ce trecea, această năpastă dovedindu-se a fi o molimă de neînţeles, explicaţiile celor întrebaţi, nu mulţi, că nu mulţi aveau pretenţia că le ştiu pe toate şi le şi ştiau cu adevărat, deşi fiecare în parte îşi dădea cu presupusul, lucru uşor de altfel, asta ca să arate că nu poartă capul pe umeri numai pentru a nu le ploua în gât , desluşirile lor erau diferite, în funcţie şi de şcolile mai mult sau mai puţin înalte prin care şi-au purtat picioarele, ba că nebunia se ia numai de către cei ce nu-şi pot stăvili şirul gândurilor negre, ba că asta este din cauză că la unii mintea stă în largul ei în căpăţână, iar la o hurducătură mai zdravănă se poate împrăştia în lărgimea în care se hâţână, prin urmare, nemaifiind adunată la un loc, nu mai are omul cu ce cugeta cum se cuvine, că judecata izvorăşte din întreg, şi nu din bucăţele, ba că nebunia se ia prin muşcătură şi prin zgârietură, că s-au auzit poveşti cum că mulţi dintre bolunzi aveau urme de dinţi şi de unghii pe tot trupul, şi nu are cum să nu se ia aşa, întrucât sângele este cel ce împrospătează creierul, celor care îl au, bineînţeles, aşa că, stricat fiind de veninul nebuniei, sângele ce poate face altceva decât să strice mintea şi stricată s-o lase pentru totdeauna, ba că nenorocirea ce s-a abătut asupra satului e semn că Necuratul a intrat cu totul în oamenii cu judecata întunecată de gânduri spurcate, ceea ce înseamnă că, în scurtă vreme, toţi vor fi sălaşul Spurcăciunii, pentru că nu poţi spune că vreunul dintre ei măcar o dată nu a gândit la lucruri slabe, lucruri pe care nu le-au putut întrupa în cuvinte fără a se face de ruşine, ba că asta e din cauza nesocotirii legilor şi poruncilor, că cine nu se supune rânduielilor numai nebun poţi spune că e, ba că molima e înainte-mergătoarea altora şi mai şi, ce vor veni mai pe urmă, de să nici nu ştii dacă lumea mai e sau nu lume, ba că una, ba că alta, încât nimeni nu mai ştia după care din marii învăţaţi ai satului să se ia, rămânând totuşi cu o socoteală asupra căreia au căzut cu toţii la învoială, să nu te găseşti niciodată prin preajma vreunuia cu judecata smintită, iar cum asta nu se poate înfăptui, pentru că neoamenii umblă care pe unde îi taie capul lor bolund, trebuie găsită de urgenţă o înlăturare a năpastei.

Să zici e una, iar să faci e alta. Iată o judecată demnă de toată mândria pentru mulţi dintre cei puşi pe fapte mari. Şi aşa şi este, pentru că de la vorbă până la faptă e cale lungă, şi asta numai pentru că erau mai mulţi cei ce gândeau, decât cei ce lucrau, erau mai mulţi cei ce le ştiau pe toate, decât cei ce le făceau pe toate. Fie şi aşa, până la a face ceea ce spui că vrei să faci, întâi şi întâi trebuie să spui ce vrei să faci, or, să spui ce vrei să faci cu o droaie de nerozi nu e lucru tocmai uşor. Până la a găsi o soluţie, toate bune şi frumoase, asta ştiau toţi că trebuie făcut, dar cum anume trebuie făcut cine ştie, aici e marea problemă. Părerile nu au întârziat să apară, cel mai bine ar fi ca tâmpiţii să fie omorâţi, auzi vorbă, păi, în cazul ăsta tâmpit e cel ce gândeşte aşa, că doar nu au bolunzit bolunzii de capul lor, ci sminteala le-a venit din pricini care nu ţin de vrerea lor, atunci cel mai bine ar fi să-i strângă pe toţi, să-i ducă în Târg şi să-i vândă ca pe sclavi, nimeni nu se poate supăra pe ei, întrucât neoamenii, oricum, într-o altă lume rătăcesc cu socoata, asta chiar că întrece orice măsură, păi, dacă e să treci peste prostia din capul celor cu idei de idioţi şi să faci asta, cine şi-ar cumpăra pentru lucru în bătătură un sărit de pe fix, fără decât tot un sărit de pe fix, nu merge, cel mai nimerit ar fi cum ziceau ceilalţi, adică tot la Târg să fie duşi, dar să fie predaţi la casa de nebuni, păi da, nu e rău, numai că cine poate crede că ăia de acolo au o aşa casă mare în care să încapă toţi ţăcăniţii lor din sat, altceva, altceva ar fi să-i închidă într-o casă chiar la ei în sat, că şi aşa sunt nebunii lor, uite o idee nu rea, poate e cel mai bine astfel, dar au ei o aşa ditamai casă, nu au, nu au, dar o pot ridica. Ca atare, au hotărât să pună mână de la mână, cei săraci numai atât cât să nu zică alţii că nu au dat şi ei, şi să construiască pe tăpşanul înălţat ca un mare buboi în chiar inima aşezării o bolniţă, un spital, azil, ospiciu, sanatoriu sau cum i-or mai zice, unde să-i înghesuie pe smintiţi, să-i închidă, treaba lor ce-or face ei acolo, şi să-i păzească, atât cât va fi nevoie, toţi, pe rândul satului.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Miraje

Bocancii luminoşi

fotografie de Ovidiu Pecican

decembrie 2009

Published in: on 28 februarie 2010 at 1:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,