Astăzi se împlinesc exact optsprezece ani de la moartea istoricului transilvănean David Prodan, cel ales la plecarea către strămoşi a lui Fernand Braudel membru, în scaunul vacantat de părintele Noii istorii, membru al Asociaţiei Istoricilor Americani.
Socotit istoric de stânga pentru că începuturile carierei lui universitare au stat sub semnul unei promovări sociale rapide mediate de Partidul Comunist Român – a ajuns academician înainte ca opera lui să justifice deplin o asemenea alegere şi în condiţiile în care marii istorici ai momentului, inclusiv mulţi dintre profesorii şi colegii lui – erau azvârliţi în temniţele noului regim – el a dat, în a doua parte a lungii sale vieţi, opere reprezentative în domeniul cunoaşterii istoriei ţărănimii din Transilvania („istoria muncii”, spunea el), al revoltelor sociale antinobiliare, dar şi al luptei naţionale a elitelor din Ardeal împotriva discriminării românilor de către dominatorii politici ai sec. al XVIII-lea.
Toate acestea îl dezvăluie însă mai curând ca pe un istoric social interesat, în linia sămănătorismului iorghist – dar fără tenta idilică a aceluia – de majoritatea ţărănească a românilor ardeleni. Interesat de modernitatea politică, el a dezvăluit programul naţional al cărturarilor români din Transilvania în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea, dezvăluindu-i liniile de forţă şi demersurile prin care liderii exponenţiali au încercat să îl impună oficialităţilor. Programul lui de cercetare poate fi perfect circumscris de celebra expresie din titlul unei cărţi de acelaşi Nicolae Iorga, „sate şi preoţi”.
Astăzi însă, fiind vremuri de criză, dau un citat din Memoriile lui David Prodan în care descria hrana din familia de ţărani în care s-a născut şi a crescut; hrană precară şi drămuită, de criză endemică, mereu perpetuată la români, parcă…
„Hrana, ceea obişnuită ţărănească: multă pîine, frecventa mămăligă caldă, lapte, zămuri, cartofi, fasole, varză (curechi), papară, „cricală” (tocană), cărnuri afumate, slănină, fructe din belşug. Carne se mînca rar la noi, obişnuit duminica, un pui pentru şapte guri, din care se mînca de două ori, şi dimineaţa şi seara, „cricală” (tocană) cu muietură multă, ca să ne saturăm, muind în ea, de mămăligă. împărţeala era arta mamei. Ea mai trebuia să ţină seama după posibilităţi şi de preferinţe, care să primească ficatul, care bîtca (pipota), care capul, care gîtul, care aripa, şi aripi erau două şi fiecare îşi avea şi pulpa, se puteau împărţi în patru, ca şi picioarele. Ei îi rămîneau de obicei ghearele. Dar pe acestea le rîvnea şi sora mea mai mică şi ea trebuia să se lase păgubaşă, să se mulţumească cu vreo frîntură de coş, după ce erau mulţumiţi socrii şi, fireşte, soţul. Eu mă bucuram de privilegiul de a primi pulpa, şi dimineaţa şi seara. Eram nedumerit doar de ce seara era mai mică. Mă împăca mama că numai mi se pare. De fapt seara era numai pulpa de la aripă. Cînd se cumpăra carne, se cumpăra un sfert de kg. de carne de oaie, se făcea iarăşi „cricală” (tocană), cu muietură multă sau zeamă ca să ajun- gă. Came de vită nu prea se obişnuia, o aveai mai mult cînd cădea sau suferea vreun accident vita cuiva. Carne de la oraş nu se cumpăra. Mi-aduc aminte cu ce jind ascultam pe cei întorşi din America povestind că acolo mîncau came în fiecare zi. Visam să ajung şi eu în America, să mă satur o dată de came.”
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns