SPORADICE (6): Arta

Sunt atâtea definiţii savante sau spontane ale artei, încât mai încape una în coşul fără fund care le reuneşte în virtualitate. Abatere de la natură până şi prin năzuinţa de a o copia, cu mijloace parţial raţionale, parţial iraţionale, traducând, în destule cazuri, o aspiraţie de desprindere din contingent şi înălţare într-un spaţiu metafizic, poate într-un topos al mântuirii, abstragere în simbol şi desfăşurare de forţe încifrate într-o viziune de mare plasticitate şi plurale deschideri, arta pare să fie o parazitare a utilităţii prin gratuitate. Ea se înrudeşte cu cunoaşterea pură, angajând alte forţe sufleteşti şi mentale decât cele care împing umanitatea înainte, chiar dacă pe urma ei nu sporul de cunoaştere cuantificabil în măsuri precizabile pare să rezulte, ci mai degrabă o angajare afectivă şi intelectuală. Chiar dacă nu este, aşadar, o forţă motrice societală, arta pare să aibă puterea de a prezerva o anume demnitate şi anvergură a condiţiei de om, dezvoltând o cutie de rezonanţă ca un halou mai dens sau mai rarefiat, dar de o mare importanţă, în jurul siluetei umane.

SPORADICE (5): Romancierul

I-au fost date romancierului marile întinderi. Unora, precum Melville sau Conrad, li s-au dăruit mările şi oceanele. Altora, ce lor mai mulţi, le-au fost destinate câmpiile, munţii şi văile; după caz. Cine pricepe asta, înţelege cum stau lucrurile cu romanul ca gen. Secretul lui nu stă în stil sau în subiect, ci în modul cum sunt stăpânite şi cuprinse întinderile. Nu cântăreşti din ochi o tapiserie care acoperă întreg peretele la fel cum ai pipăi vârfurile degetelor o danteluţă. Sunt acolo şi lucruri care ţin de expresivitate, şi unele întorsături de situaţie ce contează în verdictul final. Mai mult decât acestea, e de avut în vedere structura romanului, care dă o idee despre un mod de a vedea lucrurile şi o viziune, chiar filosofică sau religioasă, uneori. Dar cel mai mult şi mai mult depinde totul de felul în care romancierul ştie străbate toate zările, aducând sub cuvântul lui peisajul uman, cu descărcările lui afective şi acţiunile care ascund sau dezvăluie mobilurile umane, într-un peisaj care, şi el, arată mai bine atunci când este în acord sau în contrast cu cele ce se petrec între protagonişti.

foto: Amalia Lumei

SPORADICE (4): Cauzalitatea în istorie

Teoriile clasice despre rolul cauzalităţii în istorie s-ar cuveni corectate. În principiu, conformându-se logicii aristotelice a lui „ori, ori”, „da, nu”, ele simplificau explicaţia unui fapt istoric, permiţând aşezarea lui cu mai multă uşurinţă într-un scenariu explicativ şi dând posibilitatea alcătuirii unui fir narativ linear, mai uşor de acceptat. În fapt însă, formula şi-a dovedit, în repetate rânduri, falimentul. Ori acceptăm că istoria rămâne enigmatică şi de neînţeles, ori căutăm un alt model explicativ. S-a încercat o anume inovare prin aducerea în discuţie a „cauzelor profunde” şi, alături de ele, a celor „imediate”. Se etajează astfel, în spiritul unui model fenomenologic – rudimentar, şi el -, cauzalitatea după modelul complementarităţii dintre „lucrul în sine” şi „aparenţă”.

În ce mă priveşte, aş propune o altă tratare a temei, care să aibă în vedere obscuritatea de principiu a cauzalităţii şi caracterul incomplet şi relativ al descifrărilor acesteia de către istorici. Adoptarea acestei perspective, influenţată nu atât de relativism, cât de conştiinţa incompletitudinii, poate avea consecinţe importante în reconstrucţia istoriografică a trecutului, modificând într-un mod deloc neglijabil înţelegerea realităţii.