Necunoscutul de la Argeş, un voievod sau un înalt ierarh?

Iată şi cum îl evocă Al. Alexianu pe cel înfăţişat de gisantul spart al mormântului de la Argeş, reprodus aici în două expuneri fotografice (una alb-negru, din profil, cealaltă color, văzut de sus): „Să privim, mai întâi, haina somptuară, de piatră, a voievodului  (subl. O.P.) […]. E un veşmânt exterior, cu care probabil să fi fost chiar înmormântat sau pe care îl purta la solemnităţi.

Personajul poartă plete lungi, căzând pe umeri, şi barbă de Crist, ca un adevărat reprezentant şi uns al lui Dumnezeu pe pământ.

Sub mantia lungă, lăsată pe spate, prinsă în găitane bogate, el îmbracă o rochie pe corp, o jupană, un fel de houppelande pe care o bănuim roşie, de culoarea purpurii în care se înveşmântau suveranii, prevăzută cu mâneci strâmte şi împodobită cu un guler larg, terminat cu ciucuri şi revărsat pe umeri şi piept, atât de des întâlnit şi acesta la marii seniori din apusul continentului.

Caracteristică, fără să se poată îndeajuns preciza forma sau natura ei, este, în sfârşit, coafa, coroană sau bonetă, pe care o poartă voievodul, cu calota mai îngustă la bază şi mai lată sus.

O spadă (gladiis ori bicellis sau mai curând o dagă) e ţinută în faţă, voievodul având mâna stângă rezemată de mâner, cealaltă, îndoită de la cot, odihnindu-se pe piept” (Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 43-44).

Cum se vede, Al. Alexianu este convins că gisantul reprezintă un voievod. În acelaşi timp, însă, el reţine aspectul general, cristic, al chipului acestuia, şi se declară obligat la imprecizie în ceea ce priveşte acoperitoarea capului respectivului personaj. Şi totuşi: dacă el nu este un voievod?

S-ar putea ca omul înmormântat cu gisantul respectiv să fi fost un înalt cleric, un ierarh ecleziastic. Doar datorită gulerului cu pricina este greu de argumentat că el trebuia să fie un conducător politic sau un cavaler. Ţinuta lui generală aduce mai degrabă cu cea a unui conducător al bisericii. Chipul încadrat de plete ce amintesc de Christos, forma bărbii – un „cioc” -, precum şi tipul de acoperitoare a capului, mai degrabă un soi de potcap, par să sugereze asta. Mâna lui dreaptă, singura care se distinge bine, se sprijină pe piept. Cealaltă mânecă, stânga, aproape de nedistins, datorită trecerii timpului şi măcinării pietrei, nu e clar dacă va fi ţinut o spadă.

Oricum, reprezentarea funerară sculptată la care mă refer este în mod clar inspirată după modele din lumea occidentală, romano-catolică. Or, ceea ce poate constata oricine caută de-a lungul şi de-a latul paginilor internet reprezentând gisanţi – ori prin cataloagele care îi înregistrează pe aceştia -, în general, în vremea goticului, aristocraţii laici sunt reprezentaţi cu mâinile împreunate a rugăciune, însă cu spada, scutul şi anumite elemente ale armurii alături, ori – în cazul suveranilor – purtând asupra lor atributele puterii (sceptru, coroană şi globul). Am inclus aici, spre ilustrare, gisantul lui Rudolf von Habsburg (n. 1218; suveran între 1273 – 1291), care în înfăţişează pe împărat cu cele trei însemne ale puterii monarhice, dar şi într-un strai care, asemeni celui al lui Childebert (din sculptura funderară realizată către 1163 şi amplasată la Saint Denis), atrage atenţia asupra unei mode mai timpurii decât cea dezvăluită de personajul din mormântul nr. 10 de la Argeş. Gisantul argeşean dezvăluie, foarte probabil, o identitate mai timpuriu situabilă decât conţinutul mormântului, care trimite către cea de a doua jumătate a sec. al XIV-lea.   

 Am adăugat alături, dintre cei disponibili pe internet, şi gisanţii lui Childeric al Franţei sau al regelui Angliei, Richard Inimă de Leu (n. 1157; rege între 1189 – 1199), spre a se putea face comparaţiile necesare mai bunei înţelegeri a reprezentării de la Argeş. Childebert ţine în mână însemnul puterii regale, având în dreapta reprezentarea ctitoriei lui.

În schimb, regele englez este înfăţişat cu spada în mână, ca un adevărat rege-cavaler şi cruciat ce a fost.

După cum se vede, straiele lungi, în falduri, sunt o modă occidentală constatabilă mai devreme de sec. al XIV-lea. Ele trimit mai degrabă către veacuri anterioare.

Frapant este că imaginea care îl reprezintă pe regele Bela al II-lea cel Orb (1131 – 1141) în Cronica pictată înfăţişează un suveran înveşmântat cvasi-identic cu personajul de pe lespedea mortuară de la Argeş. Acelaşi guler, aceeaşi haină lungă, cu falduri, aceeaşi mantie… Straie lungi şi mantii de acelaşi tip atribuie desenatorul Mark Kalti însă şi unor suverani mai timpurii, precum Peter Orseolo (1038 – 1041, 1044 – 1046). Aceeaşi vestimentaţie de aparat – şi nu de campanie militară – se regăseşte, în sec. al XIII-lea, la Bela al IV-lea (1206 – 1270), evocat pictural de acelaşi artist. Moda pe care o trădează miniaturile din sec. al XIV-lea ale lui Mark Kalti referitoare la cei doi suverani maghiari este aceeaşi cu cea revelată de studiul gisantului. Ea evocă un interval temporal lax, dar relativ precis, delimitat de secolele al XI-lea şi al XIII-lea.    

 Rezultă de aici ori că personajul gisant păstrat în necropola de la Argeş ţine de un alt timp, mult anterior celui avut până acum în vedere (sec. al XI-lea – al XIII-lea), ori că el are un alt statut decât cel atribuit anterior de cercetători (poate cel de prelat). Desigur, nimic nu exclude ca adevărul istoric să trimită la o combinaţie a ambelor variante şi cel înfăţişat să fie un lider religios, poate şi cu atribute politice, dintr-o epocă anterioară anului 1300.

Un domnitor în necropola princiară de la Argeş: cine?

Datarea mormântului nr. 10 din necropola domnească de la Argeş întâmpină în continuare greutăţi, răspunsurile de până acum, diverse, oferind piste insuficient argumentate. Pornind de la posibilităţile de documentare iconografică oferite de internet încerc, în cele ce urmează, să compar elementele vestimentare din diversele reprezentări cu cele reprezentate în iconografia epocii.

Pentru început, voi cita descrierea descoperirii făcute în 1920 de Virgil Drăghicescu: „La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorat.

Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului şi strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir şi decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manşete şi coate), şi este închisă în faţă cu 30 de nasturi de aur smălţuiţi cu verde astfel încât pe bumb să înfăţişeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau şi antebraţele mânecilor. Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptuşită cu catifea, ornată cu fir şi mărgăritare dispuse în romburi, având steluţe de aur la colţuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci şi din faţă, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămaşă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase şi fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”.

Pantalonii şi încălţămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuţite şi lungi, după moda vremii.

Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase şi, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie.

Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca^[8].

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari”. (Vezi wikipedia)

Prin intermediul aceleiaşi surse citez şi un fragment din Cişmigiu et comp. al lui Grigore Popescu-Băjenaru, mărturie de la faţa locului bazată pe vizitarea moaştelor voievodale, nu mult după momentul dezvelirii mormântului princiar:

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. […]
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse […].
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!” (vezi wikipedia)

 

Acelaşi voievod ale cărui rămăşiţe ni s-au păstrat, în descrierea inspirată, artistică, a istoricului costumului domnesc de odinioară, Al. Alexianu, apare înveşmântat în: „… sărmane zdrenţe de mătase roşcată şi pasmanterie, de aur şi mărgăritare, aflate, nu de mult, chiar în mormântul aceluia care va fi fost voievodul legendelor sau domnul descălecător al ţării noastre, după aproape şase veacuri de la înhumarea lui. În ziua în care voievodul cobora în cripta de veci, el era îmbrăcat într-o elegantă tunică de purpură, brodată şi împodobită pe alocuri cu găitane de fir, bine strânsă pe talie.

Împodobită la gât cu fină pasmanterie şi ceaprazuri de aur, după moda timpului, ea ajungea până mai sus de genunchii acoperiţi de lungi nădragi-ciorapi (chausses) şi se încheia în faţă cu bumbi de aur. Avea mânecile strâmte, prinse în sponciuri de perle şi galoane de fir, cum vor purta mai târziu feudalii descoperiţi în necropola din Lereşti.

Colţurile pulpanei erau decorate şi ele cu mici rozete de mărgăritare. O minunată cingătoare lucrată în sârmă de aur şi presărată cu boabe de mărgăritare, cusute în romburi, îi atârna pe şolduri. Centura se închidea în faţă cu o cataramă de aur sculptat, un model de orfevrerie apuseană, reprezentând în miniatură un castel medieval, din donjoanele căruia conversau două personaje de epocă şi o femeie cu trup de lebădă, purtând pe cap o bonetă dintre cele mai curioase. Un tip de pafta răspândită în Europa de atunci.

Pe capul împodobit cu plete lungi, care-i încadrau faţa de Crist, voievodul purta, desigur, o bonetă de tradiţie împărătească, boneta suveranilor creştini din Bizanţ, din care nu s-a mai păstrat decât şnurul de aur, împletit cu mărgăritare, care înconjura marginea de jos a ei. În rest, nădragii, pantalonii colants sau cioarecii medievali (chausses), şi acei pantofi, pantoufles a la Pologne, cu vârfurile mult ascuţite şi foarte lungi, ca nişte pliscuri, după moda poloneză a vremii” (Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 44-45). 

Era însă ocupantul mormântului nr. 10 de la Argeş, realmente, Basarab I? Nu toţi istoricii socotesc că lucrurile stăteau astfel. Răspunsul poate fi încercat în diferse tipuri de argumentare, dar unul dintre cele mai la îndemână pare să fie datarea prin recursul la elementele de costumaţie şi la maniera de reprezentare, sesizând corespondenţele dintre ocupantul mormântului şi piatra tombală, pe de o parte, şi vestimentaţia reprezentărilor datând din sec. al XIV-lea. Astfel, tunica purpurie până la jumătatea femurului pare să fi fost în modă încă din vremea lui Basarab I (cca. 1324 – 1352), dacă el este personajul reprezentat în fresca murală prea bine cunoscută. Unii istorici identifică însă în personajul care, paradoxal, poartă tot o tunică roşie, pe fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352 – 16 noiembrie 1364). Suntem, în acest ultim caz, în cea de a doua parte a sec. al XIV-lea, mai aproape de moda pe care o mărturiseşte încă şi reprezentarea votivă a lui Mircea cel Bătrân (1382 – 1418), costumat, şi el cu o tunică similară – însă de altă culoare – şi purtând pe deasupra, aidoma voievodului neidentificat din mormântul nr. 10 de la Argeş, o manta (a lui are exteriorul roşu şi căptuşeala mov).

Nici pantalonul sau încălţămintea nu oferă suficiente puncte de sprijin pentru a restrânge intervalul în care moda aristocratică de tip occidental impunea asemenea apariţii vestimentare.

Avem, în schimb, inscripţiile latineşti ale inelelor, care atestă că principele era de credinţă catolică, adept al cultului marianic, şi păstrând cu evlavie – la modul cel mai propriu – asupra lui cuvintele şi spiritul evangheliilor.

Ultimul detaliu indică faptul că voievodul înhumat în mormântul nr. 10 nu a fost, probabil, Nicolae Alexandru, convertit la ortodoxie – în 1359 el instituie mitropolia Ţării Româneşti, aderând oficial la Biserica Răsăriteană şi aşezându-l ca ierarh pe Iachint, cel venit de la Vicina -, ci înaintaşul lui direct, Basarab I, sau, poate, Vlaicu-Vladislav, cunoscut pentru căsătoria lui cu doamna Clara, o catolică ferventă şi influentă.

Un răspuns suplimentar îl poate oferi stema descoperită pe nasturii din mormânt, care corespunde celei de pe dinarul de argint emis de Vlaicu-Vladislav Vodă. Spre deosebire de monedele succesorilor acestuia, cea emisă de Vlaicu nu conţine nici un simbol heraldic pe partea dreaptă (din perspectiva privitorului) a scutului heraldic fasciat. Conform acestui indiciu, ori este vorba despre identitatea dintre personajul din mormântul princiar nr. 10 de la Argeş şi Vladislav/ Vlaicu Vodă, ori cel care odihneşte în acel locaş este un frate sau fiu al acestuia, de vreme ce utilizează acelaşi blazon de factură vasalic-angevină pentru a-i însemna nasturii.