Iată şi cum îl evocă Al. Alexianu pe cel înfăţişat de gisantul spart al mormântului de la Argeş, reprodus aici în două expuneri fotografice (una alb-negru, din profil, cealaltă color, văzut de sus): „Să privim, mai întâi, haina somptuară, de piatră, a voievodului (subl. O.P.) […]. E un veşmânt exterior, cu care probabil să fi fost chiar înmormântat sau pe care îl purta la solemnităţi.
Personajul poartă plete lungi, căzând pe umeri, şi barbă de Crist, ca un adevărat reprezentant şi uns al lui Dumnezeu pe pământ.
Sub mantia lungă, lăsată pe spate, prinsă în găitane bogate, el îmbracă o rochie pe corp, o jupană, un fel de houppelande pe care o bănuim roşie, de culoarea purpurii în care se înveşmântau suveranii, prevăzută cu mâneci strâmte şi împodobită cu un guler larg, terminat cu ciucuri şi revărsat pe umeri şi piept, atât de des întâlnit şi acesta la marii seniori din apusul continentului.
Caracteristică, fără să se poată îndeajuns preciza forma sau natura ei, este, în sfârşit, coafa, coroană sau bonetă, pe care o poartă voievodul, cu calota mai îngustă la bază şi mai lată sus.
O spadă (gladiis ori bicellis sau mai curând o dagă) e ţinută în faţă, voievodul având mâna stângă rezemată de mâner, cealaltă, îndoită de la cot, odihnindu-se pe piept” (Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 43-44).
Cum se vede, Al. Alexianu este convins că gisantul reprezintă un voievod. În acelaşi timp, însă, el reţine aspectul general, cristic, al chipului acestuia, şi se declară obligat la imprecizie în ceea ce priveşte acoperitoarea capului respectivului personaj. Şi totuşi: dacă el nu este un voievod?
S-ar putea ca omul înmormântat cu gisantul respectiv să fi fost un înalt cleric, un ierarh ecleziastic. Doar datorită gulerului cu pricina este greu de argumentat că el trebuia să fie un conducător politic sau un cavaler. Ţinuta lui generală aduce mai degrabă cu cea a unui conducător al bisericii. Chipul încadrat de plete ce amintesc de Christos, forma bărbii – un „cioc” -, precum şi tipul de acoperitoare a capului, mai degrabă un soi de potcap, par să sugereze asta. Mâna lui dreaptă, singura care se distinge bine, se sprijină pe piept. Cealaltă mânecă, stânga, aproape de nedistins, datorită trecerii timpului şi măcinării pietrei, nu e clar dacă va fi ţinut o spadă.
Oricum, reprezentarea funerară sculptată la care mă refer este în mod clar inspirată după modele din lumea occidentală, romano-catolică. Or, ceea ce poate constata oricine caută de-a lungul şi de-a latul paginilor internet reprezentând gisanţi – ori prin cataloagele care îi înregistrează pe aceştia -, în general, în vremea goticului, aristocraţii laici sunt reprezentaţi cu mâinile împreunate a rugăciune, însă cu spada, scutul şi anumite elemente ale armurii alături, ori – în cazul suveranilor – purtând asupra lor atributele puterii (sceptru, coroană şi globul). Am inclus aici, spre ilustrare, gisantul lui Rudolf von Habsburg (n. 1218; suveran între 1273 – 1291), care în înfăţişează pe împărat cu cele trei însemne ale puterii monarhice, dar şi într-un strai care, asemeni celui al lui Childebert (din sculptura funderară realizată către 1163 şi amplasată la Saint Denis), atrage atenţia asupra unei mode mai timpurii decât cea dezvăluită de personajul din mormântul nr. 10 de la Argeş. Gisantul argeşean dezvăluie, foarte probabil, o identitate mai timpuriu situabilă decât conţinutul mormântului, care trimite către cea de a doua jumătate a sec. al XIV-lea.
Am adăugat alături, dintre cei disponibili pe internet, şi gisanţii lui Childeric al Franţei sau al regelui Angliei, Richard Inimă de Leu (n. 1157; rege între 1189 – 1199), spre a se putea face comparaţiile necesare mai bunei înţelegeri a reprezentării de la Argeş. Childebert ţine în mână însemnul puterii regale, având în dreapta reprezentarea ctitoriei lui.
În schimb, regele englez este înfăţişat cu spada în mână, ca un adevărat rege-cavaler şi cruciat ce a fost.
După cum se vede, straiele lungi, în falduri, sunt o modă occidentală constatabilă mai devreme de sec. al XIV-lea. Ele trimit mai degrabă către veacuri anterioare.
Frapant este că imaginea care îl reprezintă pe regele Bela al II-lea cel Orb (1131 – 1141) în Cronica pictată înfăţişează un suveran înveşmântat cvasi-identic cu personajul de pe lespedea mortuară de la Argeş. Acelaşi guler, aceeaşi haină lungă, cu falduri, aceeaşi mantie… Straie lungi şi mantii de acelaşi tip atribuie desenatorul Mark Kalti însă şi unor suverani mai timpurii, precum Peter Orseolo (1038 – 1041, 1044 – 1046). Aceeaşi vestimentaţie de aparat – şi nu de campanie militară – se regăseşte, în sec. al XIII-lea, la Bela al IV-lea (1206 – 1270), evocat pictural de acelaşi artist. Moda pe care o trădează miniaturile din sec. al XIV-lea ale lui Mark Kalti referitoare la cei doi suverani maghiari este aceeaşi cu cea revelată de studiul gisantului. Ea evocă un interval temporal lax, dar relativ precis, delimitat de secolele al XI-lea şi al XIII-lea.
Rezultă de aici ori că personajul gisant păstrat în necropola de la Argeş ţine de un alt timp, mult anterior celui avut până acum în vedere (sec. al XI-lea – al XIII-lea), ori că el are un alt statut decât cel atribuit anterior de cercetători (poate cel de prelat). Desigur, nimic nu exclude ca adevărul istoric să trimită la o combinaţie a ambelor variante şi cel înfăţişat să fie un lider religios, poate şi cu atribute politice, dintr-o epocă anterioară anului 1300.
Ovidiupecican's Blog 