Un domnitor în necropola princiară de la Argeş: cine?

Datarea mormântului nr. 10 din necropola domnească de la Argeş întâmpină în continuare greutăţi, răspunsurile de până acum, diverse, oferind piste insuficient argumentate. Pornind de la posibilităţile de documentare iconografică oferite de internet încerc, în cele ce urmează, să compar elementele vestimentare din diversele reprezentări cu cele reprezentate în iconografia epocii.

Pentru început, voi cita descrierea descoperirii făcute în 1920 de Virgil Drăghicescu: „La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorat.

Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului şi strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir şi decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manşete şi coate), şi este închisă în faţă cu 30 de nasturi de aur smălţuiţi cu verde astfel încât pe bumb să înfăţişeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau şi antebraţele mânecilor. Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptuşită cu catifea, ornată cu fir şi mărgăritare dispuse în romburi, având steluţe de aur la colţuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci şi din faţă, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămaşă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase şi fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”.

Pantalonii şi încălţămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuţite şi lungi, după moda vremii.

Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase şi, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie.

Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca[8].

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari. (Vezi wikipedia)

Prin intermediul aceleiaşi surse citez şi un fragment din Cişmigiu et comp. al lui Grigore Popescu-Băjenaru, mărturie de la faţa locului bazată pe vizitarea moaştelor voievodale, nu mult după momentul dezvelirii mormântului princiar:

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti. […]
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse […].
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos
!” (vezi wikipedia)

 

Acelaşi voievod ale cărui rămăşiţe ni s-au păstrat, în descrierea inspirată, artistică, a istoricului costumului domnesc de odinioară, Al. Alexianu, apare înveşmântat în: „… sărmane zdrenţe de mătase roşcată şi pasmanterie, de aur şi mărgăritare, aflate, nu de mult, chiar în mormântul aceluia care va fi fost voievodul legendelor sau domnul descălecător al ţării noastre, după aproape şase veacuri de la înhumarea lui. În ziua în care voievodul cobora în cripta de veci, el era îmbrăcat într-o elegantă tunică de purpură, brodată şi împodobită pe alocuri cu găitane de fir, bine strânsă pe talie.

Împodobită la gât cu fină pasmanterie şi ceaprazuri de aur, după moda timpului, ea ajungea până mai sus de genunchii acoperiţi de lungi nădragi-ciorapi (chausses) şi se încheia în faţă cu bumbi de aur. Avea mânecile strâmte, prinse în sponciuri de perle şi galoane de fir, cum vor purta mai târziu feudalii descoperiţi în necropola din Lereşti.

Colţurile pulpanei erau decorate şi ele cu mici rozete de mărgăritare. O minunată cingătoare lucrată în sârmă de aur şi presărată cu boabe de mărgăritare, cusute în romburi, îi atârna pe şolduri. Centura se închidea în faţă cu o cataramă de aur sculptat, un model de orfevrerie apuseană, reprezentând în miniatură un castel medieval, din donjoanele căruia conversau două personaje de epocă şi o femeie cu trup de lebădă, purtând pe cap o bonetă dintre cele mai curioase. Un tip de pafta răspândită în Europa de atunci.

Pe capul împodobit cu plete lungi, care-i încadrau faţa de Crist, voievodul purta, desigur, o bonetă de tradiţie împărătească, boneta suveranilor creştini din Bizanţ, din care nu s-a mai păstrat decât şnurul de aur, împletit cu mărgăritare, care înconjura marginea de jos a ei. În rest, nădragii, pantalonii colants sau cioarecii medievali (chausses), şi acei pantofi, pantoufles a la Pologne, cu vârfurile mult ascuţite şi foarte lungi, ca nişte pliscuri, după moda poloneză a vremii” (Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 44-45). 

Era însă ocupantul mormântului nr. 10 de la Argeş, realmente, Basarab I? Nu toţi istoricii socotesc că lucrurile stăteau astfel. Răspunsul poate fi încercat în diferse tipuri de argumentare, dar unul dintre cele mai la îndemână pare să fie datarea prin recursul la elementele de costumaţie şi la maniera de reprezentare, sesizând corespondenţele dintre ocupantul mormântului şi piatra tombală, pe de o parte, şi vestimentaţia reprezentărilor datând din sec. al XIV-lea. Astfel, tunica purpurie până la jumătatea femurului pare să fi fost în modă încă din vremea lui Basarab I (cca. 1324 – 1352), dacă el este personajul reprezentat în fresca murală prea bine cunoscută. Unii istorici identifică însă în personajul care, paradoxal, poartă tot o tunică roşie, pe fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352 – 16 noiembrie 1364). Suntem, în acest ultim caz, în cea de a doua parte a sec. al XIV-lea, mai aproape de moda pe care o mărturiseşte încă şi reprezentarea votivă a lui Mircea cel Bătrân (1382 – 1418), costumat, şi el cu o tunică similară – însă de altă culoare – şi purtând pe deasupra, aidoma voievodului neidentificat din mormântul nr. 10 de la Argeş, o manta (a lui are exteriorul roşu şi căptuşeala mov).

Nici pantalonul sau încălţămintea nu oferă suficiente puncte de sprijin pentru a restrânge intervalul în care moda aristocratică de tip occidental impunea asemenea apariţii vestimentare.

Avem, în schimb, inscripţiile latineşti ale inelelor, care atestă că principele era de credinţă catolică, adept al cultului marianic, şi păstrând cu evlavie – la modul cel mai propriu – asupra lui cuvintele şi spiritul evangheliilor.

Ultimul detaliu indică faptul că voievodul înhumat în mormântul nr. 10 nu a fost, probabil, Nicolae Alexandru, convertit la ortodoxie – în 1359 el instituie mitropolia Ţării Româneşti, aderând oficial la Biserica Răsăriteană şi aşezându-l ca ierarh pe Iachint, cel venit de la Vicina -, ci înaintaşul lui direct, Basarab I, sau, poate, Vlaicu-Vladislav, cunoscut pentru căsătoria lui cu doamna Clara, o catolică ferventă şi influentă.

Un răspuns suplimentar îl poate oferi stema descoperită pe nasturii din mormânt, care corespunde celei de pe dinarul de argint emis de Vlaicu-Vladislav Vodă. Spre deosebire de monedele succesorilor acestuia, cea emisă de Vlaicu nu conţine nici un simbol heraldic pe partea dreaptă (din perspectiva privitorului) a scutului heraldic fasciat. Conform acestui indiciu, ori este vorba despre identitatea dintre personajul din mormântul princiar nr. 10 de la Argeş şi Vladislav/ Vlaicu Vodă, ori cel care odihneşte în acel locaş este un frate sau fiu al acestuia, de vreme ce utilizează acelaşi blazon de factură vasalic-angevină pentru a-i însemna nasturii.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/03/23/un-domnitor-in-necropola-princiara-de-la-arges-cine/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Nu pomenesti nimic de simbolurile de pe sarcaofag, cat si crucea templiera. Am vorbit azi cu muzeograful de acolo, cica rezultatul C14 indica ca omul a fost neamt.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: